Salary claims for performing judicial leadership duties without formal delegation; failure to provide reasoned decision violating right to fair trial

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 06.06.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Sălaj, obligarea pârâţilor la emiterea unui nou ordin de salarizare în vederea acordării indemnizaţiei aferente funcţiei de preşedinte de judecătorie începând cu data de 01.01.2015, precum şi plata drepturilor salariale în acord cu noua încadrare, respectiv acordarea diferenţei salariale rezultate din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare conform algoritmului de calcul pentru funcţia de conducere, actualizat cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală până la plata efectivă, precum şi în continuare, până la retragerea atribuţiilor de conducere.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 941 din 17 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Tribunalul Sălaj şi Curtea de Apel Cluj pe capătul de cerere având ca obiect emitere ordin de salarizare.

A fost respins capătul de cerere în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect emitere ordin de salarizare formulat de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiat.

A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Cluj pe capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale, ca neîntemeiată.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei pe capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale.

A fost respins capătul de cerere în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect plata drepturi salariale formulat de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Sălaj şi Curtea de Apel Cluj, ca neîntemeiat.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 941 din 17.03.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului a susţinut că prin Ordinul de serviciu nr. 17/23.12.2014 al preşedintelui Tribunalului Sălaj a fost desemnată ca, începând cu 01.01.2015, să îndeplinească toate atribuţiile aferente funcţiei de conducere - preşedinte de judecătorie, însă nu a fost remunerată pentru această funcţie.

Recurenta a menţionat că instanţa de fond a făcut aplicarea greşită a normelor de drept material când a reţinut că doar judecătorul ce a parcurs procedura delegării ori cea a concursului consacrate de Legea nr. 303/2004 poate beneficia de drepturi salariale aferente funcţiei de conducere, întrucât, potrivit art. 15 din O.U.G. nr. 27/29.03.2006, judecătorii, procurorii şi personalul asimilat acestora, numiţi temporar într-o funcţie de conducere, în cazul în care titularul acesteia lipseşte din instituţie o perioadă mai mare de 30 de zile calendaristice şi nu beneficiază de salariu sau indemnizaţie pe perioada respectivă, au dreptul la indemnizaţia de încadrare brută lunară corespunzătoare funcţiei pe care o preiau.

A invocat recurenta şi dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a menţionat, totodată, că interpretarea diferenţiată a normelor incidente cu privire la exercitarea atribuţiilor aferente funcţiei de conducere prin raportare la munca efectiv prestată nu se justifică pe criterii legitime obiective şi rezonabile, fiind de natură a reprezenta o discriminare în sensul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Recurenta a arătat că drepturile de natură salarială intră în sfera dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, iar orice privare de libertate trebuie făcută doar în condiţiile în care se asigură persoanei în cauză o compensare în integralitate a prejudiciului, în raport cu valoarea bunului.

4. Apărările intimaţilor

4.1 Intimatul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată.

În motivare, intimatul a arătat că în mod corect a reţinut instanţa de fond că, pentru a beneficia de salarizarea aferentă funcţiei de preşedinte de judecătorie, ar fi trebuit ca în cazul recurentei să fie respectată procedura prevăzută de lege şi să fie delegată pe această funcţie cu respectarea dispoziţiilor legale învederate.

Totodată, a menţionat că în speţă nu este vorba despre existenţa unui tratament juridic diferit aplicat unor persoane aflate în situaţii similare, pentru a se constata existenţa unei stări de discriminare.

4.2 Intimatul Tribunalul Sălaj a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii primei instanţe în ceea ce priveşte lipsa calităţii sale procesuale pasive de a emite ordin de salarizare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este fondat recursul declarat în cauză.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Examinând cererea de recurs, Înalta Curte constată că s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dar se impune analizarea legalităţii sentinţei şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază a fi fondat, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede că:

"(1) Hotărârea va cuprinde: … b)…motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor."

Aceasta dispoziţie are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligaţie în sarcina instanţelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.

Confirmând şi întărind acest caracter imperativ, precum şi sancţiunea nulităţii, legiuitorul a înţeles să reglementeze un motiv distinct de casare a hotărârii judecătoreşti, prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., şi anume:

"când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii."

Importanţa motivării hotărârii judecătoreşti a fost subliniată şi în jurisprudenţa europeană, fiind considerată un aspect al garanţiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunţată în cauza Albina c. România, s-a reţinut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

"30. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59].

34. Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)."

Aceste considerente au fost reluate şi în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:

"30. Curtea reaminteşte în primul rând principiile stabilite prin jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte participarea efectivă a părţilor la procedură şi obligaţia instanţelor de a "audia" argumentele acestora şi de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 şi 32, 28 aprilie 2005 şi Boldea, citată anterior, pct. 28-30)."

Raportând aceste consideraţii de ordin teoretic la hotărârea pronunţată în cauză, Înalta Curte constată că, din conţinutul acesteia, rezultă că prima instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor deduse judecăţii, precum şi faptul că s-a limitat la preluarea susţinerilor din întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Justiţiei.

Reclamanta A. a învestit instanţa de judecată cu o acţiune prin care a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Sălaj la emiterea unui nou ordin de salarizare în vederea acordării indemnizaţiei aferente funcţiei de preşedinte de judecătorie începând cu data de 01.01.2015, precum şi plata drepturilor salariale în acord cu noua încadrare, respectiv acordarea diferenţei salariale rezultate din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare conform algoritmului de calcul pentru funcţia de conducere, actualizat cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală până la plata efectivă, precum şi în continuare, până la retragerea atribuţiilor de conducere.

Reclamanta a arătat faptul că prin Ordinul de serviciu nr. 17/23.12.2014 al preşedintelui Tribunalului Sălaj a fost desemnată să îndeplinească toate atribuţiile aferente funcţiei de conducere - preşedinte de judecătorie, începând cu data de 01.01.2015. Astfel, fără a fi cel puţin delegată pe funcţia de conducere, reclamanta exercită atribuţii aferente funcţiei de conducere fără a fi plătită pentru aceasta, deşi în temeiul art. 15 din O.U.G. nr. 27/2006, art. 14 din CEDO şi art. 1 Protocolul 1 la CEDO, se cuvine remunerarea sa corespunzător funcţiei exercitate.

În raport de pretenţiile expuse prin cererea de chemare în judecată şi de argumentarea lor în fapt şi în drept, Înalta Curte constată că, deşi instanţa de fond a pronunţat o soluţie asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinţei recurate nu dovedesc o examinare efectivă a argumentelor şi motivelor expuse de părţi, nefiind întrunite cerinţele asigurării unui proces echitabil.

Pe de o parte, motivarea hotărârii de fond are un caracter atât de succint, încât nu permite exercitarea controlului judiciar, instanţa de recurs fiind în imposibilitatea de a analiza temeinicia sau netemeinicia soluţiei pronunţate, obligând la o casare cu trimitere spre rejudecare, deşi, strict formal, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat asupra fondului cauzei.

Considerentele instanţei de fond se rezumă la indicarea dispoziţiilor incidente în speţă, respectiv art. 57 alin. (4), (6) şi 9 din Legea nr. 303/2004, precum şi la expunerea unor scurte concluzii privind efectele Ordinului de serviciu şi faptul că reclamanta nu poate beneficia de drepturile salariale aferente funcţiei de conducere, având în vedere că nu a fost urmată procedura delegării, fără a cuprinde o analiză proprie, completă, a argumentelor invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, respectiv cele ce privesc incidenţa în cauză a prevederilor art. 15 din O.U.G. nr. 27/2006.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, din cuprinsul hotărârii pronunţate în cauză, nu rezultă existenţa unei motivări proprii a instanţei de judecată, toate considerentele, destul de succinte de altfel, fiind preluate din apărările formulate prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Justiţiei.

Art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. face trimitere la nevoia expunerii motivelor de fapt şi de drept "pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", ceea ce conduce la concluzia că motivarea trebuie sa cuprindă argumentele proprii judecătorului, simpla reluare a argumentelor uneia dintre părţi nefiind suficientă. O astfel de motivare nu face dovada analizării efective a argumentelor părţilor şi nu respectă rigorile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţia României garantează dreptul la un proces echitabil, garanţie ce nu poate fi respectată de o hotărâre judecătorească care se limitează la a "transcrie" în considerente argumentele părţilor, fără a fi trecute prin filtrul judecătorului.

Este evident că soluţia judecătorului, în orice cauză, indiferent de obiectul său, va fi pronunţată în favoarea uneia din părţile cauzei, prin raportare la motivele de fapt şi de drept expuse de aceasta, motive care au convins instanţa de judecată de justeţea pretenţiilor părţii, dar instanţa de judecată nu poate ignora obligaţia de motivare a hotărârii, prin preluarea integrală a argumentelor părţii căreia i-a dat câştig de cauză.

Prin urmare, se apreciază că, în cauza de faţă, considerentele hotărârii de fond nu respectă exigenţele unei motivări corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective şi complete a cauzei şi a argumentelor părţilor, astfel încât se impune casarea integrală a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Procedând astfel, neexaminând în totalitate obiectul litigiului şi însuşindu-şi în mod exclusiv susţinerile pârâtului, instanţa de fond nu a analizat în realitate fondul cauzei.

În rejudecare, prima instanţă va analiza acţiunea promovată în cauză prin prisma tuturor susţinerilor şi apărărilor părţilor esenţiale în justa soluţionare a cauzei, având în vedere şi considerentele prezentei decizii.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora cheltuielile de judecată se acordă la cererea părţii care a câştigat, ceea ce presupune culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul. Pe cale de consecinţă, aceste dispoziţii sunt aplicabile doar în acele situaţii în care instanţa de recurs statuează definitiv asupra pretenţiilor deduse judecăţii, întrucât numai în această ipoteză se poate stabili care este partea căzută în pretenţii.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, astfel încât prin hotărârea dată în recurs nu a fost tranşat litigiul dintre părţi, instanţa de control judiciar neputându-se pronunţa asupra solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 941 din 17 martie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 941 din 17 martie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 februarie 2020.