Pre-2010 discriminatory salary judgments as fixed components of base salary under post-2009 public sector remuneration legislation

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2016 la data de 20.12.2016, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie solicitând, în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului să emită ordine de salarizare:

1. cu luarea în considerare a drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, după cum urmează:

- creşterile salariale de 5%, 2% şi 11%, drepturi câştigate definitiv şi irevocabil prin sentinţa civilă nr. 2004/1 octombrie 2007 - pronunţată în dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Sălaj, definitivă prin decizia civilă nr. 87/R/15 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Cluj;

- creşterile salariale reprezentând diferenţele faţă de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - drepturi câştigate definitiv, irevocabil prin sentinţa civilă nr. 2432/10 decembrie 2007, pronunţată în dosarul nr. x/2007 a Tribunalului Sălaj, definitivă prin decizia civilă nr. 1304/R/26 mai 2009 a Curţii de Apel Cluj;

- creşterile salariale aferente valorii de referinţă sectorială dobândite definitiv şi irevocabil prin decizia civilă nr. 2382/R/9 noiembrie 2009 - pronunţată în dosarul nr. x/2008 a Curţii de Apel Cluj; pentru reclamanţii B., C. şi D.;

2. cu luarea în considerare a drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, după cum urmează:

- creşterile salariale de 5%, 2% şi 11%, drepturi câştigate definitiv şi irevocabil prin decizia civilă nr. 2389/R/9 noiembrie 2009 - pronunţată în dosarul nr. x/2009 a Curţii de Apel Cluj;

- creşterile salariale aferente valorii de referinţă sectorială dobândite definitiv şi irevocabil prin decizia civilă nr. 2382/R/9 noiembrie 2009 - pronunţată în dosarul nr. x/2008 a Curţii de Apel Cluj; pentru reclamantul A..

- obligarea pârâtului la plata diferenţelor salariale rezultate, sumă actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Creşterile salariale solicitate au fost dobândite prin hotărâri judecătoreşti definitive, irevocabile şi pentru viitor, pe cale de consecinţă impunându-se a fi respectate prin emiterea unui nou ordin de salarizare.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 3617/10.10.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse excepţiile neîndeplinirii procedurii prealabile, a inadmisibilităţii, a lipsei de interes şi a prescripţiei, invocate de pârât, fiind respinsă, ca nefondată şi acţiunea reclamanţilor A., B., C. şi D., astfel cum a fost precizată.

3. Cererea de recurs.

Reclamanţii au declarat recurs împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de fond, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului au fost reiterate susţinerile reclamanţilor din acţiunea introductivă referitoare la situaţia de fapt din perspectiva evoluţiei legislative a sistemului de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, reglementat prin Legea cadru nr. 284/2010 şi intervenţiile legislative adoptate prin Legea nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, prin care a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015, în scopul evitării discriminărilor salariale între titularii funcţiilor publice, cu consecinţa egalizării, la nivelul cel mai înalt în plată, a drepturilor salariale aferente persoanelor aflate în situaţii similare în cadrul aceluiaşi ordonator de credite.

De asemenea, recurenţii au reluat consideraţiile de ordin general din acţiune, cu trimitere la dispoziţiile O.U.G. nr. 27/2006, O.G. nr. 10/2007, precum şi la considerentele Deciziei nr. 23/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Recurenţii au conchis, asemenea cererii de chemare în judecată, în sensul că majorările salariate, sub forma indexărilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare, cele privind valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, precum şi cele câştigate ca urmare a constatării unei discriminări raportat la procurorii DNA şi DIICOT, sunt considerate facta praeterita, ca urmare a recunoaşterii şi acordării lor printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, adică drepturi definitiv câştigate care sunt protejate de principiul neretroactivităţii efectelor deciziilor pronunţate în interesul legii, motiv pentru care, în temeiul art. 498 alin. (1) C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea acestei poziţii procesuale s-a menţionat că prin ordinul nr. 2536 din 21.12.2016, procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus ca, începând cu 01.08.2016, procurorii şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor să beneficieze de nivelul maxim de salarizare pentru funcţia de procuror, prin aplicarea la indemnizaţia de încadrare brută lunară a valorii de referinţă sectorială majorate cu 18%.

Prin Ordinul nr. 332 din 27.01.2017, procurorul general al aceluiaşi parchet a dispus recalcularea, începând cu 01.10.2016, a drepturilor salariale ale procurorilor şi personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015.

Începând cu 01.01.2010, a menţionat intimatul, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare, în acest sens invocând prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, potrivit cărora noile indemnizaţii de încadrare nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege.

Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011.

Prin urmare, în opinia intimatului, sentinţele civile nr. 2004 din 01.10.2007 şi nr. 2432 din 10.12.2007 ale Tribunalului Sălaj, precum şi deciziile civile nr. 2382 din 09.11.2009 şi nr. 2389 din 09.11.2009 ale Curţii de Apel Cluj şi-au încetat efectele la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Prin întâmpinare s-a făcut trimitere şi la Decizia nr. 23 din 29.06.2015, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr. 797 din 27.10.2015, cu menţiunea că aceasta nu este aplicabilă în cauză, deoarece se referă la modul de stabilire a pensiei de serviciu a magistraţilor, fără a se face vorbire despre drepturile băneşti invocate de recurenţii-reclamanţi.

În plus, intimatul a arătat că prin Decizia nr. 25 din 14.11.2011, publicată în M. Of. nr. 916 din 22.12.2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, se interpretează în sensul că nu se aplică şi magistraţilor.

Nu se poate reţine o încălcare a principiului nediscriminării, a învederat intimatul, invocând jurisprudenţa constantă a C.E.D.O conform căreia diferenţa de tratament devine discriminare, în înţelesul art. 14 din Convenţie, doar atunci când se introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

Prin Decizia nr. 820/2006, Curtea Constituţională a reţinut că situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi discriminări.

În plus, prin Deciziile nr. 818, nr. 819, nr. 820 şi nr. 821 din 03.07.2008, publicate în M. Of. nr. 537 din 16.07.2008, Curtea Constituţională a admis excepţiile de neconstituţionalitate invocate de Ministerul Justiţiei şi a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În conformitate cu art. 1 alin. (51) din O.U.G nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Potrivit art. 31 alin. (1)3 din O.U.G nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G nr. 43/2016, în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate.

Or, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, a conchis intimatul, nivelul maxim al indemnizaţiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea şi drepturile băneşti la care fac referire recurenţii-reclamanţi.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 29 ianuarie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţii-reclamanţi, încadrabile în motivul de casare prevăzut de art. 488 aln. 1 pct. 8 C. proc. civ., a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Preliminar, instanţa de recurs precizează, în acord cu cele reţinute şi de prima instanţă, că recurenţii reclamanţi se prevalează în susţinerea pretenţiilor formulate de titluri executorii, respectiv hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, prin care le-au fost acordate despăgubiri proporţionale cu prejudiciul material suferit prin discriminare, echivalentul unor diferenţe salariale, faţă de beneficiarii O.G. nr. 10/2007, respectiv personalul bugetar salarizat potrivit O.U.G. nr. 24/2000 şi persoanele care îndeplinesc funcţii de demnitate publică, precum şi faţă de salarizarea procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, prin raportare la sistemul de salarizate instituit prin O.U.G. nr. 27/2006, .

Ca atare, instanţa de fond a abordat litigiul pendinte dintr-o perspectivă corectă, fiind lipsit de echivoc faptul că prin hotărârile judecătoreşti invocate de recurenţi nu au fost acordate majorări salariale.

În plus, hotărârile judecătoreşti au rămas irevocabile anterior intrării în vigoare a legii cadru nr. 330/2009. După intrarea în vigoare a acestui act normativ, magistraţii au fost salarizaţi conform prevederilor sale, iar ulterior conform Legii nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010, la stabilirea drepturilor salariale luându-se în considerare gradul sau trepta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcţie sau după caz, în specialitate, precum şi drepturile aferente acestora, dobândite potrivit legii.

Prin urmare, începând cu 1 ianuarie 2010, calculul indemnizaţiilor magistraţilor s-a realizat potrivit Anexei nr. VI/1 la Legea nr. 330/2009, iar din analiza anexei respective rezultă că despăgubirile acordate prin hotărâri judecătoreşti cu titlu de reparaţie pentru discriminare nu se numără printre elementele care ar fi trebuit luate în considerare potrivit noii legislaţii.

Este adevărat, prin Decizia nr. 23/2015 din 29 iunie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe care recurenţii-reclamanţi o invocă în susţinerea acţiunii introductive, s-a statuat că drepturile acordate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile privind creşterile salariale de 2%, 5% şi 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007, se încadrează în sintagma "indemnizaţie avută", acestea fiind drepturi definitiv câştigate, astfel că vor fi luate în considerare la stabilirea pensiei de serviciu a magistraţilor, însă, la data de 06.02.2017, faţă de ordinului nr. 2536/21.12.2016 privind creşterile salariale de 2%, 5% şi 11% şi a Ordinuluui nr. 332/27.01.2017 vizând creşterile aferente valorii de referinţă sectorială dobândite prin hotărâri judecătoreşti, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanţii şi-au precizat acţiunea introductivă în sensul că solicită obligarea pârâtului la emiterea de noi ordine de salarizare, pentru viitor, cu luarea în considerare şi a creşterilor salariale reprezentând diferenţele faţă de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT.

După cum şi instanţa de fond a apreciat, decizia menţionată nu a tranşat asupra modului de interpretare a legii în sensul dorit de recurenţii-reclamanţi, respectiv al includerii sau neincluderii în baza de calcul a indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor a despăgubirilor cu caracter reparator obţinute prin hotărâri judecătoreşti în vederea înlăturării stării de discriminare, în contextul în care aceeaşi instanţă, prin Decizia nr. 25/14.11.2011 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, a statuat că dispoziţiile O.G. nr. 10/2007 nu se aplică şi magistraţilor, astfel încât aceştia nu pot beneficia de sporurile salariale reglementate de acest act normativ.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte menţionează că, aflându-se în posesia unor titluri executorii reprezentate de hotărâri judecătoreşti irevocabile, nimic nu îi împiedică pe recurenţii-reclamanţi să efectueze demersuri în vederea executării silite a acestora, având la îndemână remedii prevăzute de lege, în cadrul unor asemenea proceduri putându-se tranşa inclusiv întinderea şi efectele titlurilor puse în executare inclusiv cu privire la perioada solicitată prin precizarea de acţiune, în condiţiile în care starea de discriminare a fost înlăturată de legiuitor prin egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 20/2016, prin stabilirea nivelului maxim al salariului/indemnizaţiei de încadrare ţinând seama şi de majorările/indexările stabilite prin hotărâri judecătoreşti, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale.

În consecinţă, faţă de considerentele expuse, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a proceda la respingerea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi D., B., C. şi A. împotriva sentinţei nr. 3617 din 10 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2020.