Tax security measures annulled for insufficient motivation, but claim for seizure release letters ruled inadmissible

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de la data de 9.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Comuna Valea Nucarilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/16.10.2017 emise de Comuna Valea Nucarilor, jud. Tulcea, solicitând anularea deciziei mai sus indicate şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la emiterea adreselor de ridicare a popririi asigurătorii şi transmiterea lor către terţii popriţi, B. S.A. şi C. S.A., cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 368 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Comuna Valea Nucarilor, a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/16.10.2017 emisă de pârâta Comuna Valea Nucarilor cu sediul administrativ în jud. Tulcea şi a fost obligată pârâta să emită adresele de ridicare a popririi asiguratorii şi să le transmită către terţii popriţi B. S.A. şi C. S.A. şi la plata către reclamantă a sumei de 2800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorariu avocaţial.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 368 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal pârâta Comuna Valea Nucarilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul a considerat că este nefondată motivarea primei instanţe în sensul că pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 trebuie să fie concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale care îi vor incumba, în condiţiile în care nu cunoaşte situaţia financiară a societăţii ori dacă organul fiscal este singurul creditor, astfel că acesta din urmă trebuie protejat, prin asigurarea existenţei posibilităţii recuperării creanţelor, însăşi reclamanta susţinând că măsurile asiguratorii recprezintă un prejudiciu irecuperabil.

Cu privire la obligarea de emitere a adreselor de ridicare a popririi asiguratorii şi transmiterea acestora către terţii popriţi în temeiul art. 214 Cod porcedură fiscală, au fost invocate dispoziţiile art. 213 alin. (13) din acelaşi Cod, susţinându-se că ridicarea popririi reprezintă consecinţa desfiinţării acestora pe calea contestaţiei la executare.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, prima instanţă făcând, în opinia sa, o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, arătând că a înţeles să critice sentinţa recurată cu privire la modul în care instanţa pe fond a interpretat condiţiile legale de aplicare a unor măsuri asiguratorii, pe fond, menţinând aspectele prezentate prin cererea de recurs.

6. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

La data de 16.10.2017, pârâta Comuna Valea Nucarilor a emis Decizia de impunere privind creanţele datorate bugetului local nr. 8080, în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/16.10.2017, acte prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în cuantum total de 1.844.789,82 RON, cu titlul de impozit clădire, reprezentând: 1.194.882 RON - debit principal şi 649.907,82 RON - accesorii calculate până la data de 03.10.2017.

Totodată, prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/16.10.2017, prin care a dispus înfiinţarea popririi asigurătorii asupra conturilor reclamantei, respectiv, a sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor imobile reprezentate de turbinele eoliene ce au făcut obiectul impunerii.

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu contestaţia formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/16.10.2017 emisă de pârâta Comuna Valea Nucarilor, jud. Tulcea, prin care a solicitat anularea deciziei şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la emiterea adreselor de ridicare a popririi asigurătorii şi transmiterea lor către terţii popriţi, B. S.A. şi C. S.A.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată netemeinicia excepţiei nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, întrucât motivele de recurs formulate de recurenta-pârâtă Valea Nucarilor se subscriu cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, deşi cererea de recurs nu cuprinde o aserţiune expresă referitoare la nelegalitatea hotărârii pronunţate în fond, prin prisma greşitei aplicări a normelor de drept substanţial, fiind indicat ca temei de drept al casării pct. 8 al articolului 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat contraargumente de ordin critic faţă de considerentele sentinţei pronunţate în fond, cu referire concretă la modul în care prima instanţă a interpretat condiţiile legale de aplicare a unor măsuri asiguratorii, aspect menţionat ca atare în răspunsul la întâmpinare formulat de către aceasta.

Pe fondul recursului, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 7 din C. proc. civ.:

"(1) Procesul civil se desfăşoară în conformitate cu prevederile legii", iar potrivit articolului 22 alin. (1) din acelaşi Cod:

"Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.", obligativitatea de respectare a principiului legalităţii decurgând primordial din prevederile constituţionale care statuează că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii se supun numai legii, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată fiind prevăzute numai prin lege (art. 124,126 din Constituţia României).

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că procesul trebuie să se desfăşoare potrivit normelor legale care-l reglementează atât în ceea ce priveşte judecata şi executarea silită, cât şi sub aspectul competenţei, compunerii şi constituirii instanţei.

Totodată, aminteşte Înalta Curte că potrivit prevederilor art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală:

"(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.(…)

(13) Prin derogare de la prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, prevăzute la alin. (4), cel interesat poate face contestaţie, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanţa de contencios administrativ competentă, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile.

(14) Împotriva actelor prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestaţie la executare în conformitate cu prevederile art. 260 şi 261."

În conformitate cu dispoziţiile art. 260 alin. (4) din acelaşi Cod "Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă."

Analizând conţinutul textului de lege mai sus redat, Înalta Curte constată că alin. (13) al art. 213 din Codul de procedură fiscală are o sferă de aplicabilitate limitată, privind contestarea actelor administrative prin care s-a dispus instituirea măsurilor asiguratorii, acţiuni pentru care competenţa de soluţionare este stabilită în favoarea instanţei de contencios administrativ, actele prin care se pun în aplicare deciziile de instituire a măsurilor asiguratorii contestându-se prin sesizarea instanţei de drept comun, astfel cum prevede în mod expres alin. (14) al aceluiaşi articol.

Or, judecătorul, în demersul său vizând aflarea adevărului, în primul rând, va soluţiona litigiul aplicând dispoziţiile legale incidente în cauză, respectând astfel unul dintre principiile fundamentale ale oricărui proces, respectiv cel al legalităţii, care constituie o cerinţă obiectivă într-un stat de drept şi o garanţie a desfăşurării în condiţii optime a mecanismului de înfăptuire a justiţiei.

Aşa fiind, reţine Înalta Curte că, în cauză, doar Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/16.10.2017 emisă de pârâta Comuna Valea Nucarilor poate forma obiectul unui demers judiciar întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, obligarea pârâtei să emită adresele de ridicare a popririi asiguratorii şi să le transmită către terţii popriţi B. S.A. şi C. S.A. putând fi solicitată doar pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile dreptului comun, astfel cum se prevede în mod expres de art. 213 alin. (14) din Codul de procedură fiscală, adresele de înfiinţare a popririi fiind acte emise de pârâtă pentru ducerea la îndeplinire a dipoziţiilor actului administrativ reprezentat de decizia de instituire a măsurii asiguratorii.

Prin urmare, faţă de cele arătate anterior, instanţa de control judiciar constată că este inadmisibil capătul de cerere privind obligarea pârâtei comuna Valea Nucarilor să emită adresele de ridicare a popririi asiguratorii şi să le transmită către terţii popriţi B. S.A. şi C. S.A., urmând să îl respingă ca atare.

Totodată, instanţa va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate, constatând că, în mod corect, instanţa de fond a dispus anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestată de reclamantă.

Astfel, Înalta Curte constată că este nefondată critica formulată de recurenta-pârâtă în sensul că prin luarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate s-a urmărit protejarea organului fiscal prin asigurarea existenţei posibilităţii recuperării creanţelor, argument suficient, în opinia acesteia, pentru motivarea actului administrativ.

Raportat la aceasta critică, Înalta Curte reţine că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/16.10.2017 emisă de pârâta Comuna Valea Nucarilor, prin care, s-a dispus înfiinţarea popririi asigurătorii asupra conturilor reclamantei, respectiv, a sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor imobile reprezentate de turbinele eoliene ce au făcut obiectul impunerii a fost emisă în temeiul dispoziţiilor art. 213 Codul de procedură fiscală, iar conform alin. (5) al acestui articol decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată.

Înalta Curte, examinând conţinutul acestei decizii, în acord cu opinia curţii de apel, constată ca aceasta nu îndeplineşte condiţia esenţială a unei motivări care să permită controlul legalităţii actului în procedura contenciosului administrativ.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, rezultă că măsurile asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, se pot dispune în cazuri excepţionale, legiuitorul explicitând această sintagmă, prin redarea unor situaţii precum existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Înalta Curte reţine că legalitatea actului administrativ se analizează prin raportare la condiţiile de formă şi de fond existente la momentul emiterii actului, iar motivele avute în vedere de autoritatea emitentă trebuie să se regăsească chiar în conţinutul actului administrativ, lipsa unei motivări corespunzătoare neputând fi suplinită prin conţinutul altor acte emise de autoritatea publică.

Astfel, aspectele evidenţiate în cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate nu reprezintă decât o motivare generică, fără a fi detaliate în concret argumentele pe care autoritatea fiscală le-a avut în vedere pentru a concluziona că reclamanta prezintă risc cu privire la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, respectiv existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

În acest context, nu pot fi primite nici susţinerile autorităţii publice în sensul că ipotezele prevăzute de textul în discuţie se verifică prin cuantumul mare al creanţei constatat cu ocazia inspecţiei fiscale sau prin eventualele litigii strâns legate de existenta creanţei, care ar putea avea o durata de timp îndelungată.

Aşa fiind, rezultă că pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale care îi vor incumba, precum golirea conturilor societăţii, vânzarea activelor societăţii, antecedentele fiscale ale asociaţilor sau administratorilor societăţii, pericolul fiind unul extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acţiuni/inacţiuni ale contribuabilului distincte de operaţiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, aşadar din împrejurări exterioare operaţiunilor controlate.

O interpretare contrară ar avea semnificaţia faptului că, ori de câte ori organele fiscale ar constata că anumite obligaţii fiscale suplimentare în sarcina unui contribuabil, determinate de faptul că anumite operaţiuni nu au fost tratate corect din punct de vedere fiscal, acestea ar fi îndreptăţite să ia măsuri asigurătorii, ceea ce ar transforma aceste măsuri în regulă, iar nu în excepţie, astfel cum au fost reglementate.

Prin urmare, Decizia contestată nu apare ca fiind suficient argumentată, în condiţiile în care nu sunt indicate în mod expres criteriile în baza cărora s-a formulat concluzia potrivit căreia ar fi aplicabile dispoziţiile cu caracter de excepţie ale art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru a oferi instanţei posibilitatea sa verifice sub aspectul legalitaţii actul administrativ contestat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând: va respinge, ca inadmisibil, capătul de cerere privind obligarea pârâtei să emită adresele de ridicare a popririi asiguratorii şi să le transmită către terţii popriţi B. S.A. şi C. S.A.; va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Comuna Valea Nucarilor împotriva sentinţei nr. 368 din 13 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând:

Respinge, ca inadmisibil, capătul de cerere privind obligarea pârâtei să emită adresele de ridicare a popririi asiguratorii şi să le transmită către terţii popriţi B. S.A. şi C. S.A..

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2020.