Tax prescription for 2008 corporate income tax upheld and VAT exemption reinstated as tax authority failed to prove fraud participation.

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 4 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: anularea Deciziei de impunere nr. x/12.12.2014, a R.I.F. nr. F-CS 360/12.12.2014 şi a bazei de impunere stabilită de A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, ca fiind nelegală şi netemeinică şi a Deciziei nr. 200/26.06.2015, emisă de Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

În subsidiar, s-a solicitat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea Deciziei nr. F-CS 414/12.12.2014.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 360 din 5 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator special B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin.

A fost anulată în parte Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 200/26.06.2015, Decizia de impunere nr. x/12.12.2014 şi RIF nr. x/12.12.2014, emise de către pârâte, în ceea ce priveşte impozitul pe profit stabilit pentru anul 2008, cu accesoriile fiscale, conform expertizei fiscale efectuată în cauză, precum şi TVA deductibilă în sumă de 2.136.286 RON şi accesorii fiscale aferente acesteia şi s-au menţinut în rest actele fiscale contestate.

S-a luat act de renunţarea la judecata cererii privind suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/12.12.2014.

S-a dispus reducerea onorariului expert de la suma de 16.800 RON la suma de 10.000 RON şi s-a luat act că s-au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 360 din 5 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin.

3.1 Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat casarea în parte a sentinţei atacate, ca nelegală, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii, ca neîntemeiată, apreciindu-se că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivelor de recurs au fost invocate, în esenţă, următoarele:

- în mod greşit instanţa de fond a apreciat că pentru impozitul stabilit în sarcina intimatei-reclamante pentru anul 2008 ar fi intervenit prescripţia, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 23 Codul de procedură fiscală, termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, respectiv când, potrivit legii, se constituie baza de impunere care generează obligaţiile fiscale, născându-se totodată dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată.

Astfel, pentru impozitul pe profit aferent perioadei 01.01.2008-31.12.2008, termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101 "Declaraţia privind impozitul pe profit" aferentă anului 2008 cu termen de depunere în anul 2009 când se naşte creanţa fiscală, astfel că termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale suplimentare a început să curgă de la 01.01.2010.

În consecinţă, în anul 2014 când a început inspecţia fiscală organul fiscal era în cadrul termenului de prescripţie de 5 ani pentru a efectua inspecţia fiscală asupra impozitului pe profit pentru perioada 01.01.2008-31.12.2008.

În mod greşit, instanţa de fond a anulat Decizia nr. 200/26.06.2015, si in ceea ce priveşte TVA in suma de 2.136.286 RON, cu accesoriile aferente, reţinând ca, intimata-reclamanta a pus la dispoziţia organelor fiscale documente care sa justifice scutirea de TVA.

În acest sens, a învederat că intimata-reclamanta a declarat livrări intracomunitare de bunuri, respectiv zahăr, în baza facturilor emise către operatori din state membre, organele de inspecţie fiscală solicitând controale încrucişate la societăţile din România identificate ca transportatori ai mărfurilor livrate in vederea stabilirii situaţiei de fapt şi a tratamentului fiscal aplicabil acestor operaţiuni.

Din verificarea documentelor prezentate pentru justificarea scutirii de taxă a livrărilor intracomunitare declarate s-a constatat ca, o parte din CMR- urile întocmite şi prezentate de societate nu prezintă toate datele cerute de formular (nu conţin date privind destinatarul, expeditorul, bunurile transportate, ci doar ştampila transportatorilor), nu rezultă existenţa relaţiilor economice, comerciale sau a unor tranzacţii între societatea transportatoare şi societatea beneficiară, nu au fost încheiate contracte/comenzi de transport şi nu au fost înregistrate în evidenţa contabilă a societăţilor transportatoare documente de transport (CMR) care să ateste transportul de bunuri (zahăr), mijlocul de transport nu aparţine societăţii transportatoare la care figurează sau societatea transportatoare nu a întocmit facturi de transport către societatea beneficiară.

Legea instituie în sarcina vânzătorului obligaţia de a dovedi că bunul a fost expediat sau transportat în alt stat membru, or intimata-reclamanta nu a depus documente care să infirme constatările organelor de inspecţie fiscală şi din care să rezulte că bunurile au părăsit în mod fizic teritoriul statului membru de livrare, fiind interesul vânzătorului să se asigure, în vederea aplicării regimului de scutire de TVA, că bunurile livrate ajung la cumpărătorul intracomunitar şi sunt însoţite de documente justificative conforme cu prevederile legale,

În ceea ce priveşte invocarea instanţei de fond a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit căreia în cadrul regimului de taxare inversă, principiul fundamental al neutralităţii TVA impune ca deducerea taxei aferente intrărilor să fie acordată dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe de formă au fost omise de persoana impozabilă, în speţa de faţă este vorba de livrare intracomunitară de bunuri, operaţiune scutită de TVA, în anumite condiţii, şi nu de achiziţii intracomunitare, operaţiune care presupune aplicarea mecanismului taxării inverse.

Totodată, referitor la Cauza C-409/04 Teleos, a învederat că hotărârea pronunţată în acest caz precizează că scutirea de TVA pentru o livrare intracomunitară de bunuri nu devine aplicabilă decât atunci când dreptul de a dispune de bun ca un proprietar a fost transmis persoanei care îl achiziţionează şi când furnizorul dovedeşte că acest bun a fost expediat sau transportat în alt stat membru şi că în urma acestei expediţii sau a acestui transport bunul a părăsit în mod fizic teritoriul statului membru de livrare.

Or, în cazul de faţă, intimata-reclamantă nu a făcut dovada în condiţiile legii că bunurile care au făcut obiectul livrării intracomunitare de bunuri au părăsit efectiv teritoriul României fiind transportate într-un alt stat membru.

3.2 Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin a solicitat casarea sentinţei atacate, iar pe fondul cauzei, respingerea acţiunii şi menţinerea Deciziei nr. 200/26.06.2017.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În opinia recurentei-pârâte, intimata-reclamantă nu poate beneficia de scutirea TVA aferentă livrărilor intracomunitare de bunuri declarate în perioada 2010-2012, întrucât nu a prezentat documente justificative care să ateste că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru, iar o parte din facturi nu respectă prevederile art. 155 alin. (5) Codul fiscal.

În ceea ce priveşte argumentul societăţii potrivit căruia nu poate fi ţinută răspunzătoare pentru obligaţiile fiscale datorate de către cumpărător, respectiv de modul de realizare al transportului de către societăţile de transport, având în vedere că, potrivit contractelor încheiate S.C. A. S.R.L. nu a fost responsabilă cu transportul, partea responsabilă cu transportul fiind cumpărătorul care răspundea personal de efectuarea transportului produsului achiziţionat în afara ţării şi care remitea S.C. A. S.R.L. documentul de transport care atesta transportul bunurilor livrate de societate în afara României, acesta nu poate fi reţinut întrucât scutirea de taxă pe valoarea adăugată pentru o livrare intracomunitară de bunuri nu devine aplicabilă decât atunci când dreptul de a dispune de bun ca un proprietar a fost transmis persoanei care îl achiziţionează şi când furnizorul dovedeşte că acest bun a fost expediat sau transportat în alt stat membru si că în urma acestei expediţii sau acestui transport bunul a părăsit în mod fizic teritoriul statului membru de livrare.

Prin urmare, se reţine că legea instituie în sarcina vânzătorului obligaţia de a dovedi că bunul a fost expediat sau transportat în alt stat membru.

Or, societatea nu a depus documente care să infirme constatările organelor de inspecţie fiscală şi din care să rezulte că bunurile au părăsit în mod fizic teritoriul statului membru de livrare, fiind interesul vânzătorului să se asigure în vederea aplicării regimului de scutire de TVA că bunurile livrate ajung la cumpărătorul intracomunitar şi sunt însoţite de documente justificative conforme cu prevederile legale.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare la recursuri.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, cu precizarea că, dată fiind similitudinea criticilor invocate de către recurentele-pârâte prin cele două cereri de recurs, Înalta Curte le va examina împreună, răspunzându-le prin argumente comune.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală, cu o acţiune prin care a solicitat anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 200/26.05.2015, precum şi a deciziei de impunere nr. x/12.12.2014 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/12.12.2014 prin care autoritatea fiscală a stabilit în sarcina intimatei-reclamante obligaţii suplimentare de plată în cuantum de 3.541.974 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 39.926 RON şi accesorii în cuantum de 39.048 RON, respectiv TVA în sumă de 2.265.844 RON şi 1.200.156 RON accesorii.

În esenţă, verificând activitatea intimatei-reclamante cu privire la calcularea, declararea şi plata impozitului pe profit şi colectarea TVA aferente operaţiunilor comerciale desfăşurate în perioada 1.01.2008-30.04.2014, organele fiscale au identificat operaţiuni al căror tratament fiscal a fost reconsiderat, respectiv:

• Impozit pe profit în sumă de 36.926 RON, provenind din:

- diferenţele suplimentare privind cheltuielile nedeductibile fiscal în sumă de 145.945 RON, reprezentând cheltuieli cu investiţiile efectuate pentru amenajarea terenurilor;

- reîncadrarea cheltuielilor deductibile fiscal în sumă de 75.261 RON, reprezentând cheltuieli cu amortizarea amenajărilor de teren (2.281/anul 2008 şi 14.596/anx5ani);

- diferenţele suplimentare privind cheltuielile nedeductibile fiscal în sumă de 7.019 RON, reprezentând cheltuieli cu serviciile turistice, efectuate în favoarea acţionarilor sau asociaţilor;

- diferenţele suplimentare privind cheltuielile nedeductibile fiscal în sumă de 8.123 RON, reprezentând cheltuieli înregistrate în evidenţa contabilă fără documente justificative;

- diferenţele suplimentare privind cheltuielile nedeductibile fiscal în sumă de 56.896 RON care reprezintă minus la inventar inclusiv TVA aferentă minusului de inventar şi pagube.

• Taxa pe valoarea adăugată în sumă de 129.558 RON, provenind din:

- diferenţa de TVA colectată în sumă de 85.846 RON ca urmare a necorelaţiilor dintre jurnalele de vânzări şi deconturile de taxă depuse la organul fiscal;

- diferenţa de TVA colectată în sumă de 40.546 RON reprezentând TVA aferentă mărfurilor lipsă din gestiune;

- diferenţa de TVA colectată în sumă de 2.845 RON reprezentând TVA aferentă mărfurilor degradate;

- deducere nejustificată a TVA în sumă de 321 RON aferentă achiziţiilor de servicii turistice care nu sunt în folosul operaţiunilor taxabile;

• Taxa pe valoarea adăugată în sumă de 2.136.268 RON aferent livrărilor intracomunitare de bunuri.

Urmare a deficienţelor constatate, organele de inspecţie fiscală au stabilit obligaţii suplimentare de plată, astfel; impozit pe profit 36.926 RON şi accesorii, în cuantum de 39.048 RON, TVA în sumă de 129.558 RON şi accesorii în cuantum de 103.036 RON, respectiv TVA în sumă de 2.136.268 RON şi accesorii în cuantum de 1.097.120 RON aferente livrărilor intracomunitare de bunuri.

Atât în etapa administrativă, cât şi în cea judiciară a litigiului, criticile de nelegalitate au vizat, pe de o parte, prescripţia dreptului organului fiscal de a solicita plata obligaţiilor fiscale aferente anului 2008, în cuantum de 23.230 RON cu titlu de impozit pe profit şi accesoriile aferente, iar, pe de altă parte, regimul fiscal aplicabil livrărilor intracomunitare de bunuri declarate în perioada 2010-2012.

În abordarea problematicii cu care a fost investită, curtea de apel a reţinut că obligaţiile fiscale aferente anului 2008 sunt prescrise în totalitate, iar suma de 2.136.286 RON reprezentând TVA aferent livrărilor intracomunitare de bunuri este deductibilă, motiv pentru care a anulat în parte actele administrativ fiscale contestate.

Soluţia primei instanţe de admitere în parte a cererii şi anulare parţială a actelor administrativ fiscale reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în raport de starea de fapt fiscală reţinută, fiind însuşită şi de instanţa de control judiciar.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

O primă critică invocată de ambele recurente vizează prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale suplimentare pentru anul 2008.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 23 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală "(1) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

(2) Potrivit alin. (1) se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată".

De asemenea, conform art. 91 din O.G. nr. 92/2003 "(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.

(2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23. dacă legea nu dispune altfel".

Din coroborarea dispoziţiilor legale sus menţionate rezultă că termenul de prescripţie privind obligaţiile fiscale pentru anul 2008 începe să curgă de la 1 ianuarie 2009 şi se împlineşte la 1 ianuarie 2014, după această dată organele fiscale nemaiavând dreptul de a stabili obligaţii fiscale aferente anului 2008.

Susţinerile recurentelor -pârâte în sensul că termenul de prescripţie ar începe să curgă de la data de 1 ianuarie 2010 (anul următor celui în care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101 "Declaraţia privind impozitul pe profit" aferent anului 2008) nu pot fi primite, întrucât normele fiscale prevăd că termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 91 Codul de procedură fiscală este legat prin trimiterea expresă la art. 23 din acelaşi act normativ, de momentul naşterii bazei impozabile şi nicidecum de momentul de depunere a declaraţiei privind impozitul pe profit.

Or, momentul în care se naşte un venit impozabil este momentul înregistrării venitului impozabil în contabilitate, constituindu-se astfel baza de impunere.

Aşa fiind, raportat la data de începere a controlului fiscal - 19.06.2014- obligaţiile fiscale aferente anului 2008 erau prescrise în totalitate, controlul fiscal putând viza, conform dispoziţiilor legale sus arătate, numai perioada 2009-2014.

În privinţa criticilor vizând nelegalitatea anulării actelor administrative fiscale referitoare la TVA în cuantum de 2.136.286 RON aferent livrărilor intracomunitare de bunuri, Înalta Curte va înlătura susţinerile recurentelor-pârâte, constând că sunt nefondate.

Autorităţile fiscale au reţinut că intimata reclamantă nu beneficiază de scutirea de TVA prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, întrucât nu a făcut dovada că bunurile au părăsit în mod fizic teritoriul României.

Astfel, aspectul litigios dedus judecăţii constă în stabilirea încadrării operaţiunilor comerciale derulate în perioada 2010-2012 cu parteneri comerciali din Ungaria, în sensul de a se stabili dacă a existat o livrare intracomunitară de bunuri.

În dezlegarea acestei chestiuni de drept în dispută, judecătorul fondului, în raport de dispoziţiile legale incidente şi luând în considerare opinia de specialitate a expertului C. a concluzionat că intimata-reclamantă a efectuat o livrare intracomunitară de bunuri cu scutire de TVA, în condiţiile în care transportul mărfurilor din România în Ungaria, conform contractului părţilor cădea în sarcina operatorului maghiar.

Înalta Curte reţine că, în legislaţia naţională livrarea intracomunitară de bunuri din România către un alt stat membru al UE este reglementată de Codul fiscal -art. 128 şi art. 143- iar condiţiile care trebuie îndeplinite pentru aplicarea scutirii de taxă sunt reglementate prin Ordin al Ministrului finanţelor publice.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 128 alin. (1) şi (9) din Legea nr. 571/2003 (forma în vigoare la data efectuării operaţiunilor) este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar, iar livrare intracomunitară reprezintă o livrare de bunuri care sunt expediate sau transportate dintr-un stat membru în alt stat membru de către furnizor sau de către persoana la care se efectuează livrarea sau de altă persoană în contul acestora.

Sunt scutite de taxa pe valoare adăugată, conform art. 143 alin. (2) lit. a) din acelaşi act normativ, livrările intracomunitare de bunuri către o persoană care îi comunică furnizorului un cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA, atribuit de autorităţile fiscale din alt stat membru.

De asemenea, potrivit art. 10 din Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 2222/2006, scutirea de taxă pentru livrările intracomunitare de bunuri prevăzută la art. 143 alin. (2) lit. a) Codul fiscal se justifică pe baza următoarelor documente: factura care trebuie să conţină informaţiile prevăzute de art. 155 alin. (5) Codul fiscal şi în care să fie menţionat codul de înregistrare în scopuri de TVA atribuit cumpărătorului din alt stat membru; documentul care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru şi, după caz, orice alte documente, cum ar fi contractul/comanda de vânzare sau cumpărare, documente de asigurare.

În speţă, documentele justificative prezentate de către intimata-reclamantă sunt cele prevăzute de art. 10 din Ordinul MFP nr. 2222/2006, respectiv:

- contractele comerciale încheiate cu beneficiarii (operatori intracomunitari) din care reiese că transportul bunurilor este asigurat de către cumpărător şi recepţia se face la sediul vânzătorului (respectiv contractul de vânzare-cumpărare x/25.07.2010 încheiat cu cumpărătorul D., respectiv contractul de vânzare-cumpărare x/03.10.2011 încheiat cu cumpărătorul E., contractul de vânzare-cumpărare x/03.10.2011 încheiat cu cumpărătorul F.);

- facturile fiscale emise de reclamantă către beneficiarii din statele membre U.E, în care este menţionat codul de înregistrare în scopuri de TVA atribuit cumpărătorului în statul membru respectiv;

- documentele de transport (CMR) aferente bunurilor livrate, semnate şi ştampilate de expeditor (intimata-reclamantă), transportatori şi beneficiari (destinatari).

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că toate aceste documente fac dovada efectuării de livrări de bunuri de către furnizoarea intimată-reclamantă către societăţile din Ungaria care au comunicat furnizorului un cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA atribuit de autorităţile fiscale din Ungaria, bunurile fiind predate către transportator, acesta atestând prin documentele de transport faptul că a efectuat transportul în statul membru.

Susţinerile organelor fiscale în sensul că documentele întocmite pentru două transporturi intracomunitare de bunuri aferente facturilor nr. x, respectiv nr. x, ambele din 31.05.2010 nu îndeplinesc cerinţele formale privind completarea facturii (nerespectare prevederi art. 155 alin. (5) lit. k) Codul fiscal) nu sunt de natură a înlătura dreptul la scutirea de TVA pentru livrări intracomunitare de bunuri, întrucât neîndeplinirea unei cerinţe formale privind completarea facturii nu poate prevala fondului tranzacţiei, respectiv realităţii operaţiunii de livrare intracomunitară de bunuri.

Sub acest aspect, se impune precizarea că jurisprudenţa CJUE relevă faptul că nerespectarea dispoziţiilor care cuprind cerinţe de formă ale drepturilor operatorilor intracomunitari nu poate conduce la pierderea dreptului, în speţă, aplicarea scutirii de TVA. Astfel, în cauza C385/09 Nidera, CJUE a statuat că "principiul fundamental al neutralităţii TVA impune ca deducerea TVA aferentă intrărilor să fie acordată dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe de formă au fost omise de către persoanele impozabile".

În ceea ce priveşte livrarea bunurilor expediate către societăţile din Ungaria, Înalta Curte reţine, în urma verificării documentelor de transport (CMR) că acestea sunt ştampilate de către beneficiar şi de către transportator, au înscrise numerele de înmatriculare ale mijloacelor de transport, având ataşate scrisori de notificare semnate şi ştampilate de beneficiarul din Ungaria şi transportator, cu confirmarea că beneficiarul a primit cantitatea de zahăr conform facturii, că aceasta a fost descărcată în depozitul său, fiind menţionată data descărcării.

Susţinerile recurentelor-pârâte în sensul că, în urma verificărilor încrucişate efectuate la societăţile transportatoare din România s-a constatat că între acestea şi operatorii maghiari E. şi F. (beneficiare ale bunurilor livrate) nu ar exista relaţii economice, nu pot conduce la pierderea dreptului furnizorului de acordare a scutirii de TVA, de vreme ce documentele de transport poartă ştampila beneficiarului, iar autorităţile fiscale nu au dovedit că intimata-reclamantă în calitate de furnizor, ar fi participat cu intenţie la o fraudă fiscală.

Această concluzie se impune din perspectiva jurisprudenţei CJUE care a statuat că "articolul 138 alin. (1) din Directiva 2006/112 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca, în împrejurări precum cele în discuţie în acţiunea principală, vânzătorului să i se refuze dreptul de a beneficia de scutirea unei livrări intracomunitare, cu condiţia să se dovedească, în lumina unor elemente obiective, că acesta din urmă nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau în materie de probă sau că ştia ori ar fi trebuit să ştie că operaţiunea pe care a efectuat-o făcea parte dintr-o fraudă comisă de persoana care a achiziţionat bunurile şi că nu a luat toate măsurile rezonabile care îi stăteau în putere pentru a evita propria participare la această fraudă" (cauza C-273/11).

Aplicabile în speţa de faţă sunt de asemenea dispoziţiile pct. 2 din Hotărârea pronunţată în data de 27.09.2007 în cauza C-409/04 Teleos şi alţii de către C.E.J. care precizează că " Articolul 28c secţiunea A litera (a) primul paragraf din a şasea directivă 77/388, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2000/65, trebuie să fie interpretat în sensul că nu permite ca autorităţile competente din statul membru de livrare să oblige un furnizor, care a acţionat cu bună-credinţă şi a prezentat dovezi care justificau, la prima vedere, dreptul său la scutirea unei livrări intracomunitare de bunuri, să achite ulterior taxa pe valoarea adăugată pentru aceste bunuri, atunci când astfel de dovezi se dovedesc a fi false, fără să fie însă stabilită participarea furnizorului menţionat la frauda fiscală, atât timp cât acesta din urmă a luat toate măsurile rezonabile aflate în puterea sa pentru a se asigura că livrarea intracomunitară pe care o efectuează nu îl determină să participe la o astfel de fraudă".

Având în vedere interpretarea normelor de drept comunitar stabilită de CJUE, Înalta Curte, în raport de situaţia de fapt fiscală, documentele justificative prezentate şi normele legale incidente, reţine că intimata-reclamantă a luat în mod rezonabil toate măsurile posibile pentru a se asigura că efectuează o livrare intracomunitară, încheind în acest sens un contract-cadru, cu emiterea de facturi fiscale care cuprind toate informaţiile prevăzute de lege, inclusiv cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA atribuit celor doi cumpărători în statul membru, cu predarea bunurilor către societăţile de transport, şi întocmirea de scrisori de transport internaţional, cu loc de livrare în statul membru Ungaria, având semnătura şi ştampila furnizorului, transportatorului şi cumpărătorului, a acţionat cu bună-credinţă, nefiind făcută în sens contrar niciun fel de dovadă şi, de asemenea, nefiind stabilită în niciun fel participarea acesteia la o eventuală fraudă fiscală.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva sentinţei nr. 360 din 5 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2020.