Salary equalization upheld: court orders magistracy payroll recalculation at 405/445 RON reference value with interest.

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 01.08.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Institutul Naţional al Magistraturii şi Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat:

- obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la emiterea unei noi dispoziţii de salarizare care să prevadă dreptul reclamantei de a beneficia de drepturile salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON (care nu include majorarea de 10% prevăzută prin Legea nr. 293/2015), începând cu data de 09 aprilie 2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015) şi până în data de 31 decembrie 2015;

- obligarea pârâtului Institutul Naţional al Magistraturii la plata diferenţei dintre venitul pe care l-ar fi obţinut reclamanta prin aplicarea unei valori de referinţă sectorială de 405 RON şi venitul efectiv plătit, de la data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015) până la data de 31.12.2015, actualizată cu rata inflaţiei;

- obligarea pârâtului Institutul Naţional al Magistraturii la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei menţionate la pct. II, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective a acestui debit.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4425 din 20 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Institutul Naţional al Magistraturii, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Magistraturii şi Institutul Naţional al Magistraturii şi a fost obligat pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii să emită pentru reclamantă ordinul individual de salarizare, începând cu data de 09.05.2015, cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 405 RON, pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, respectiv de 445 RON, pentru perioada 01.12.2015-31.12.2015.

De asemenea, a fost obligat pârâtul Institutul Naţional al Magistraturii să plătească reclamantei diferenţele salariale rezultate în urma emiterii ordinelor menţionate mai sus, diferenţe calculate pentru perioada 09.04.2015-31.12.2015, care vor fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii şi pentru care se va acorda şi dobânda legală, calculată de la scadenţă şi până la data plăţii integrale.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4425 din 20 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Institutul Naţional al Magistraturii au formulat cereri de recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.

3.1 Recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, apreciindu-se că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Astfel, în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, a fost criticată soluţia de admitere a acţiunii, în sensul calculării indemnizaţiei reclamantei în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu 9 aprilie 2015, în condiţiile în care nu existau în plată indemnizaţii la care să fie aplicată valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, anterior datei de 1 august 2016.

Recurentul-pârât a susţinut că a recalculat în mod corect drepturile salariale ale reclamantei prin raportare la valoarea de referinţă sectorială maximă în plată începând cu data de 1 august 2016, având în vedere că Decizia Curţii Constituţionale vizează dispoziţiile art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016, care prevăd egalizarea salariilor în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale începând cu data de 1 august 2016.

Totodată, recurentul a arătat că nu sunt admisibile pretenţiile reclamantei astfel cum au fost formulate, întemeiate pe considerentele Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, acestea neputând opera retroactiv.

În prezent, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale, ordonatorii din sistemul justiţiei au stabilit că valoarea de referinţă sectorială de 405 RON se aplică începând cu data de 1 octombrie 2016, iar la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii s-a procedat la stabilirea drepturilor salariale pentru personalul Institutului Naţional al Magistraturii, începând cu data de 1 august 2016, în funcţie de o valoare de referinţă sectorială de 347,10 RON, la care s-a adăugat procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv o valoare sectorială de 405 RON începând cu data de 1 august 2016.

Începând cu data de 1 octombrie 2016, această valoare de referinţă a fost folosită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de la data de 01.10.2016, prin emiterea Ordinelor nr. 283/25.10.2016 şi nr. 350/28.11.2016 ale Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în acest sens făcându-se referire şi la adresele nr. x/21.12.2016 şi din 29.11.2016 ale instanţei supremeaşa încât doar începând cu această dată se poate face raportarea la un salariu în plată pe familie ocupaţională, lucru care s-a realizat prin emiterea ordinului nr. 219/2017.

Totodată, prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 219/C/2017, emis în aplicarea OMJ nr. 4860/C/2016, s-a stabilit că judecătorii au o indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, începând cu data de 1 octombrie 2016.

Astfel, în raport de aceste argumente, s-a apreciat de către recurentul-pârât că este neîntemeiată cererea reclamantei de stabilire a unei indemnizaţii de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, câtă vreme la nivelul tuturor ordonatorilor de credite s-a decis că nivelul maxim în plată în cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "justiţie" calculat la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, este aplicabil începând cu data de 1 octombrie 2016.

În fine, recurentul-pârât a reiterat faptul că reclamanta s-a aflat în concediu de creştere a copilului în vârstă de până la 2 ani, în perioada 01.01.2016-14.03.2017, în această perioadă raporturile de serviciu fiind suspendate, reluarea acţivităţii, cu păstrarea funcţiei, având loc începând cu 15.03.2017, conform Dispoziţiei nr. 26/2017 a Directorului Institutului Naţional al Magistraturii, astfel că, prin raportare la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, apreciază că în mod corect, acesta a procedat la stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei prin raportare la o valoare sectorială de 405 RON, majorată cu 10 %, începând cu data de 15 martie 2017.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.2 Recurentul-pârât Institutul Naţional al Magistraturii a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată, şi, în consecinţă, în aplicarea principiului accesorium sequitur principalae, şi a capetelor de cerere privind actualizarea sumelor pretinse cu rata inflaţiei şi plata, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi expunând în susţinerea acestuia aceleaşi argumente ca şi recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Institutul Naţional al Magistraturii a solicitat admiterea recursului declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Consiliului Superior al Magistraturii să emită un nou ordin de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, precum şi obligarea pârâtului Institutul Naţional al Magistraturii la repararea prejudiciului creat, respectiv la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit referinţei sectoriale reţinute şi venitul efectiv plătit, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data exigibilităţii obligaţie până la data plăţii efective.

Prin sentinţa recurată a fost obligat pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii să emită pentru reclamantă ordinul individual de salarizare, începând cu data de 09.05.2015, cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 405 RON, pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, respectiv de 445 RON, pentru perioada 01.12.2015-31.12.2015, iar pârâtul Institutul Naţional al Magistraturii să plătească reclamantei diferenţele salariale rezultate în urma emiterii ordinelor menţionate mai sus, diferenţe calculate pentru perioada 09.04.2015-31.12.2015, care vor fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii şi pentru care se va acorda şi dobânda legală, calculată de la scadenţă şi până la data plăţii integrale.

Având în vedere că ambii pârâţi, prin cererile de recurs au formulat, în esenţă, critici cu privire la faptul că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material, atât în ceea ce priveşte data de la care s-a dispus acordarea valorii de referinţă sectoriale, cât şi cuantumul acesteia, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmează să le examineze împreună şi să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă.

Reţine instanţa de control judiciar că este nefondată susţinerea recurenţilor-pârâţi în sensul că prima instanţă a ignorat data de la care se aplică dispoziţiile hotârării pronunţate de instanţa de contencios constituţional, cu privire la acordarea valorii de referinţă sectoriale de 405 RON.

Astfel, în mod corect, au fost avute în vedere de Curtea de Apel Bucureşti dispoziţiile Legii nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit actului normativ menţionat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins:

"(5ind. 1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) şi (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, instanţa de fond a constatat în mod corect că egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, concluzia instanţei de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Aşadar, decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor, aşa cum a considerat pârâtul.

Aşa fiind, va fi înlăturată apărarea recurentilor în sensul că egalizarea indemnizaţiilor se putea face numai după pronunţarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, de vreme ce aceasta nu a făcut decât să confirme principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri/judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordrea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâtilor în acest sens apare ca nefondată.

Cu privire la valoarea sectorială de referinţă de 405 RON, Înalta Curte reţine că este nefondată critica recurenţilor-pârâţi privind aplicarea acesteia numai după data de 1 august 2016, dată prevăzută în Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curţii Constituţionale.

Trebuie subliniat că potrivit acestei decizii, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferenţele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad.

Curtea Constituţională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a statuat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă,gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 şi la ordonatorii principali de credite indicaţi în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situaţia de fapt existentă la data pronunţării hotărârii recurate.

Astfel, în cadrul pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, care este ordonator principal de credite, stabilirea drepturilor salariale pentru personalul Institutului Naţional al Magistraturii s-a calculat prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 1 octombrie 2016, asa cum acesta recunoaşte inclusiv prin motivele de recurs.

Deşi valoarea de referinţă sectorială de 405 RON a fost acordată la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ordonator principal de credite), tot începând cu data de 01.10.2016, ca urmare a adoptării Ordinului Preşedintelui ÎCCJ nr. 283/25.10.2016, prin sentinţa civilă nr. 48/13.01.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016 (definitivă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin Decizia din data de 22.06.2017) Consiliul Superior al Magistraturii a fost obligat «să emită dispoziţii de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015», această sentinţă producând efecte juridice, atestând astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, o valoare maximă de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON la unul dintre ordonatorii principali de credite din familia ocupaţională "Justiţie", care are calitatea de pârât şi în prezenta cauză.

În acelaşi sens este de altfel şi jurisprudenţa constantă a celorlalte instanţe, prin care s-a reţinut data de 09.04.2015 pentru acordarea valorii de referinţă de 405 RON, de exemplu sentinţa civilă nr. 3706 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Cluj şi sentinţa civilă nr. 2194 din 15.12.2016 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.

În acest context, urmează să fie înlăturată şi critica recurenţilor-pârâţi în sensul că valoarea sectorială de referinţă în plată a fost de 347,10 RON pentru familia ocupaţională "Justiţie" până la data de 1 august 2016, astfel încât nu se putea aplica un alt coeficient pentru o perioadă anterioară acestei date.

Totodată, Înalta Curte reţine că este eronată interpretarea dată de recurenţii-pârâţi dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 referitor la faptul că la reluarea activităţii personalul care s-a aflat în concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, la reluarea activităţii, îşi păstrează gradul sau treapta profesională în care a fost încadrat anterior suspendării şi beneficiază de salariul de bază aferent gradului sau treptei profesionale, motiv pentru care, în opinia acestora, au procedat la stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei prin raportare la o valoare sectorială de 405 RON, majorată cu 10 %, începând cu data de 15 martie 2017, data reluării activităţii reclamantei, după perioada de 01.01.2016-14.03.2017, când raporturile de muncă au fost suspendate, drepturile salariale cuvenite reclamantei astfel cum s-a reţinut anterior fiind stabilite prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, dată la care raportul de muncă nu era suspendat.

Cu privire la capătul accesoriu al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte aminteşte că, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul constatării nelegalităţii actului administrativ vătămător, persoana vătămată este îndreptăţită la recuperarea prejudiciului cauzat prin vătămarea drepturilor sale, care este compus atât din debitul principal, cât şi din beneficiul nerealizat.

Astfel, cu privire la cererea de plată a despăgubirilor, Înalta Curte reţine că, prin omisiunea pârâtului de a emite ordinul de salarizare cu indemnizaţia de încadrare raportat la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, astfel cum prevedeau dispoziţiile legale, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantului, în înţelesul art. 1531 din C. civ. din 2009, condiţiile angajării răspunderii fiind îndeplinite, obligaţie de plată care este stabilită în sarcina pârâtului Institutul Naţional al Magistraturii.

Prin urmare, reclamantul are dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferenţa de drepturi salariale dintre suma încasată cu titlu de indemnizaţie şi suma ce ar fi obţinut-o prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 la zi.

În privinţa cererii de actualizare a sumei astfel stabilite, cu indicele de inflaţie, precum şi a cererii de obligare a pârâtului la plata dobânzilor legale penalizatoare, prin Decizia nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi şi art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

În consecinţă, constatând că în cauză se impune repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamant prin emiterea unui act administrativ a cărui aplicare a fost înlăturată retroactiv de însuşi emitentul acestuia, prin emiterea unui alt act de valoare egală, cu efecte de la data de 09.04.2015, Înalta Curte urmează să înlăture critica pârâtului Înstitutul Naţional al Magistraturii cu privire la faptul că a fost admisă în mod greşit, cererea accesorie de obligare la plata drepturilor salariale cuvenite, actualizate cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Institutul Naţional al Magistraturii şi Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinţei nr. 4425 din 20 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2020.