Mootness of salary order claim after administrative cure; liability for wage differentials from illegal refusal to issue act

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 10.02.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Timiş solicitând obligarea pârâtului să emită ordin de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015; obligarea pârâtului la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, respectiv restituirea pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului prin emiterea unui nou ordin de salarizare, potrivit pct. 3 din prezenta cerere, a diferenţei dintre venitul pe care l-ar fi obţinut potrivit Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizaţia calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON) şi venitul efectiv plătit (prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 291,98 RON), sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4584 din 27 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei faţă de cel de-al doilea capăt de cerere al acţiunii modificate privind plata diferenţelor salariale şi în consecinţă, s-a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A..

A fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită pentru reclamantă ordin individual de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015 respectiv de 445 RON pentru perioada 01.12.2015-01.10.2016.

A fost obligat pârâtul Tribunalul Timiş să plătească reclamantei diferenţele salariale dintre venitul calculat potrivit referinţelor sectoriale menţionate anterior şi venitul efectiv plătit aferent perioadelor 09.04.2015-30.11.2015 (VRS de 405 RON) şi respectiv 01.12.2015-01.10.2016 (VRS de 445 RON), ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferente, de la data scadenţei până la data plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4584 din 27 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Ministerul Justiţiei a declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca rămasă fără obiect, apreciindu-se că hotărârea a fost dată cu ignorarea actelor administrative emise de către Ministerul Justiţiei, începând cu data de 21.12.2016.

S-a susţinut de către recurentul-pârât că OMJ nr. 4680/C/2016 a fost emis la data de 21.12.2016, în baza art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 31 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 57/2015, şi ca urmare a Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016.

Prin OMJ nr. 219/C/01.02.2017 a fost modificat OMJ nr. 4680/C/2016 la art. 1 alin. (1) prevăzându-se că "începând cu data de 1 octombrie 2016, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015 (...)"

Totodată, s-a arătat că prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1489/C/2017, emis la data de 24.05.2017, în aplicarea OMJ nr. 4680/C/2016 şi nr. 219/C/2017, s-au stabilit noile cuantumuri ale indemnizaţiei brute lunare şi ale sporurilor aferente acestora, astfel că, în opinia sa, reclamantei i s-a stabilit indemnizaţia la nivel maxim, începând cu data de 9 aprilie 2015, cererea privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită ordinul de salarizare fiind rămasă fără obiect.

S-a mai susţinut de către recurent că urmare a aprobării bugetului în forma rectificată, s-au achitat diferenţele salariale stabilite prin raportare la nivelul maxim pentru funcţia similară, începând cu data de 9 aprilie 2015, conform dispoziţiilor OMJ nr. 4680/2016, operaţiune realizată în cadrul Tribunalului Timiş.

În fine, a mai fost criticată de către recurent stabilirea dobânzii legale de la data scadenţei obligaţiei, în opinia sa fiind incidente dispoziţiile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 99/2016, în sensul că dobânda se acordă de la data la care hotărârea judecătorească a devenit executorie.

4. Apărările formulate în recurs

În cauză nu s-a formulat întâmpinare la recurs.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A., judecător în cadrul Tribunalului Timiş, a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Timiş, obligarea pârâtului să emită ordin de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, precum şi obligarea pârâtului la repararea prejudiciului creat, respectiv la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit referinţei sectoriale reţinute şi venitul efectiv plătit, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale aferente, calculate până la data plăţii efective.

Prin sentinţa recurată a fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită pentru reclamantă ordin individual de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015 respectiv de 445 RON pentru perioada 01.12.2015-01.10.2016, iar pârâtul Tribunalul Timiş a fost obligat să plătească reclamantei diferenţele salariale dintre venitul calculat potrivit referinţelor sectoriale menţionate anterior şi venitul efectiv plătit aferent perioadelor 09.04.2015-30.11.2015 (VRS de 405 RON) şi respectiv 01.12.2015-01.10.2016 (VRS de 445 RON), ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferente, de la data scadenţei până la data plăţii efective.

Înalta Curte constată că, la data de 24 mai 2018, pârâtul Ministrul Justiţiei a emis Ordinul nr. 2066/C/24.05.2018, prin care s-au statuat următoarele:

"Art. 1 (1) În perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie brută de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON.

(2) În perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie brută de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON.

(3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018, în aplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale pentru judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi asistenţii judiciari se recalculează, având în vedere cele menţionate la alin. (2).(...)

Art. 3 Plata drepturilor salariale prin raportare la valorile de referinţă sectoriale prevăzute la art. 1 se va realiza după cum urmează: a) începând cu luna august 2018, pentru drepturile aferente lunii iulie 2018, b) pentru perioada 9.04.2015 - 30.06.2018, plata se va face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiţiei.(...)"

Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a susţinut, prin cererea de recurs, că, prin emiterea Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1489/C/2017 din data de 24.05.2017, în aplicarea OMJ nr. 4680/C/2016 şi nr. 219/C/2017, s-au stabilit noile cuantumuri ale indemnizaţiei brute lunare şi ale sporurilor aferente acestora, reclamantei stabilindu-i-se indemnizaţia la nivel maxim, începând cu data de 9 aprilie 2015, acţiunea reclamantei a rămas fără obiect, susţinere pe care Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată.

Astfel, obiectul acţiunii de faţă este reprezentat de pretenţia reclamantei de a îi fi recunoscute, calculate şi achitate drepturile salariale potrivit prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui ordin de salarizare, în conformitate cu acest text de lege.

Prin urmare, obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond, iar emiterea OMJ nr. 1489/C/2017 (în aplicarea OMJ nr. 4680/C/2016 şi nr. 219/C/2017) şi ulterior a OMJ nr. 2066/C/2018, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, cu consecinţa recalculării cuantumului indemnizaţiei de încadrare şi a sporurilor în raport de funcţie, grad, gradaţie şi vechime, conform prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea reclamantei, ci are efectul unei recunoaşteri implicite a pretenţiilor reclamantei de către pârâtul Ministerul Justiţiei.

Astfel, această împrejurare nu afectează obiectul acţiunii, care priveşte analizarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs solicitării reclamantei şi, pe cale de consecinţă, obligarea acestuia să acţioneze conform dispoziţiilor legale.

Instanţa de control judiciar apreciază că emiterea OMJ nr. 1489/C/2017 şi OMJ nr. 2066/C/2018, nu afectează, prin ea însăşi, legalitatea sentinţei recurate, fiind o împrejurare ulterioară pronunţării acesteia, dar pune problema subzistenţei interesului în promovarea acţiunii în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, având în vedere că la acest moment prin OMJ nr. 2066/C/2018 a fost satisfăcută pretenţia reclamantei de a îi fi recunoscute drepturile salariale potrivit prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, motiv pentru care folosul practic imediat urmărit de reclamantă nu mai este justificat decât faţă de cererea de calculare/plata a acestor drepturi salariale, astfel cum s-a solicitat prin acţiune.

În aceste condiţii, urmare a admiterii recursului, în rejudecare, Înalta Curte se va pronunţa cu prioritate asupra subzistenţei interesului reclamantei în promovarea capătului de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, neputându-se reţine, astfel cum s-a arătat anterior, lipsa de obiect a acţiunii de faţă, care este reprezentat atât de emiterea unui act administrativ care să respecte legislaţia aplicabilă, capăt de cerere faţă de care se va reţine lipsa interesului, ci şi de plata despăgubirilor cuvenite ca urmare a emiterii acestui act.

Astfel, Înalta Curte aminteşte că potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat, una din condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune este cea privind interesul de a promova acţiunea, condiţie generală care vizează orice cerere formulată în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării şi soluţionării căilor de atac.

Aşadar, prin interes se înţelege folosul practic imediat pe care urmăreşte a-l obţine o persoană prin iniţierea/continuarea unui demers judiciar, fiind necesar ca acesta să fie născut şi actual (art. 33 C. proc. civ.), în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune.

Prin urmare, pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea/continuarea acţiunii, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii acţiunii.

În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că deşi condiţia interesului reclamantei a fost îndeplinită la data promovării acţiunii, ulterior, ca urmare a emiterii de către pârâtul Ministrul Justiţiei a OMJ nr. 2066/C/2018, prin care pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi ale asistenţilor judiciari se stabilesc prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON (art. 1 alin. (1), în perioada 01.12.2015 - 31.12.2017 indemnizaţia se calculează prin raportare la valoarea de referinţă sectorială 463,5 RON (art. 1 alin. (2), începând cu 1 ianuarie 2018, urmând a se recalcula drepturile salariale la valorile stabilite (art. 1 alin. (3), şi a satisfacerii pretenţiilor reclamantei, în sensul că, potrivit noului ordin de salarizare, la calculul drepturilor salariale raportarea se face la o valoare sectorială de referinţă mai mare decât cea solicitată prin acţiune şi acordată prin sentinţa recurată, interesul sub acest aspect nu mai este actual.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că prin emiterea OMJ nr. 2066/C/2018 au fost recunoscute drepturile salariale pretinse de reclamantă, fiind realizat folosul practic urmărit de aceasta, astfel că demersul judiciar formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei privind obligarea la emiterea ordinului de salarizare a devenit lipsit de interes, urmând să fie respins ca atare.

Constatând că, prin hotărârea recurată, s-a stabilit în sarcina pârâtului Tribunalul Timiş, în calitate de ordonator terţiar de credite, obligaţia subsecventă emiterii ordinului de către Ministerul Justiţiei, de plată către reclamantă a diferenţelor salariale dintre drepturile achitate acestuia începând cu data de 09.04.2015 şi cele stabilite prin prezenta hotărâre, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală de la data scadenţei până la data plăţii efective, Înalta Curte urmează să menţină aceste dispoziţii, având în vedere că prin emiterea ordinului de salarizare de către pârâtul Ministerul Justiţiei şi rămânerea ca lipsit de interes a acestui capăt de cerere nu este atrasă modificarea sentinţei atacate în ceea ce priveşte recalcularea/plata diferenţelor salariale, actualizate cu indicele de inflaţie şi plata dobânzilor legale aferente, calculate de la data scadenţei obligaţiei până la data plăţii efective, la dosar nefiind depuse dovezi din care să rezulte şi îndeplinirea acestor obligaţii, reţinând, totodată, că pârâtul Tribunalul Timiş nu a formulat recurs împotriva sentinţei de fond.

Potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul constatării refuzului nejustificat al unei autorităţi de emitere a unui act administrativ pentru asigurarea respectării dreptului recunoscut de lege, persoana vătămată este îndreptăţită la recuperarea prejudiciului cauzat prin vătămarea drepturilor sale, care este compus atât din debitul principal, cât şi din beneficiul nerealizat.

Astfel, cu privire la cererea de plată a despăgubirilor formulată de reclamantă, Înalta Curte reţine că, prin omisiunea pârâtului Ministerul Justiţiei de a emite ordinul de salarizare cu indemnizaţia de încadrare raportat la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, astfel cum prevedeau dispoziţiile legale, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, în înţelesul art. 1531 din C. civ. din 2009, condiţiile angajării răspunderii fiind îndeplinite, obligaţie de plată care este stabilită în sarcina pârâtului Tribunalul Timiş a fi executată după emiterea ordinului.

Prin urmare, reclamanta are dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferenţa de drepturi salariale dintre suma încasată cu titlu de indemnizaţie şi suma ce ar fi obţinut-o prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 la zi.

În privinţa cererii de actualizare a sumei astfel stabilite, cu indicele de inflaţie, precum şi a cererii de obligare a pârâtului la plata dobânzilor legale penalizatoare, prin Decizia nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi şi art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

În consecinţă, constatând că în cauză se impune repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă prin refuzul pârâtului Ministerul Justiţiei de emitere a unui act administrativ în conformitate cu dispoziţiile legale incidente, vătămare a cărui aplicare a fost înlăturată retroactiv de însuşi emitentul actului, prin emiterea unui act, cu efecte de la data de 9 aprilie 2015, Înalta Curte urmează să menţină celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând: va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea actului administrativ decizie de salarizare, ca devenit lipsit de interes; va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 4584 din 27 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând:

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea actului administrativ decizie de salarizare, ca devenit lipsit de interes.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2020.