Judge salary allowance recalculation: loss of interest versus ongoing liability for past wage differentials

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 18.07.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justitiei şi Tribunalul Bucureşti a solicitat următoarele:

- anularea în parte a Ordinului nr. 1490/C/2017, emis de Ministrul Justiţiei şi emiterea unui nou ordin de salarizare, individual, prin care să se recalculeze indemnizaţiile de încadrare conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON; prin care să recalculeze indemnizaţiile de încadrare conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.12.2015 şi până la data de 01.10.2016 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015; prin care să se modifice, în subsidiar, perioada menţionată în anexa 2 la poziţia 48, în sensul menţionării corecte a acesteia ca fiind 01.12.2015 - 31.07.2016.

- repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale, reprezentat de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare, începând cu 09.04.2015 şi până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4839 din 8 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justitiei şi Tribunalul Bucureşti.

A fost anulat în parte Ordinul nr. 1490/C/24.05.2017 emis de Ministrul Justiţiei, în sensul obligării acestuia la emiterea unui nou ordin de salarizare pe numele reclamantului, prin care să se recalculeze drepturile salariale ale acestuia începând cu data de 9.04.2015, prin raportarea la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10% începând cu data de 01.12.2015, potrivit Legii nr. 293/2015.

A fost obligat pârâtul Tribunalul Bucureşti la repararea prejudiciului constând în diferenţele salariale rezultate din aplicarea dispoziţiilor anterior menţionate, sume care se vor actualiza cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată şi până la data plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4839 din 8 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti au formulat cereri de recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.

3.1 Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, apreciindu-se că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Astfel, a fost criticată soluţia de admitere a acţiunii, în sensul calculării indemnizaţiei reclamantului în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu 9 aprilie 2015, în condiţiile în care nu existau în plată indemnizaţii la care să fie aplicată valoarea de referinţă sectorială de 405 RON.

S-a susţinut de către recurentul-pârât că OMJ nr. 4680/C/2016 a fost emis la data de 21.12.2016, în baza art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 31 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 57/2015, şi ca urmare a Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale.

Totodată, s-a arătat că nu sunt admisibile pretenţiile întemeiate pe considerentele Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, care a avut ca obiect aplicarea O.U.G. nr. 20/2016, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 43/2016, acestea neputând opera retroactiv.

Astfel, OMJ nr. 4680/C/2016 se raportează la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 1 octombrie 2016, această valoare de referinţă fiind folosită de ÎCCJ de la data de 01.10.2016, aşa încât doar începând cu această dată se poate face raportarea la un salariu în plată pe familie ocupaţională, lucru care s-a realizat prin emiterea ordinului nr. 219/2017.

Prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1490/C/2017, emis la data de 24.05.2017, în aplicarea OMJ nr. 4680/C/2016 şi nr. 219/C/2017, s-au stabilit noile cuantumuri ale indemnizaţiei brute lunare şi ale sporurilor aferente acestora pentru judecători şi asistenţii judiciari.

Astfel, avându-se în vedere Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie, s-a apreciat că este neîntemeiată cererea de anulare a OMJ nr. 1490/C/2017 şi emitere a unui nou ordin pentru stabilirea unei indemnizaţii de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON anterior datei de 1 octombrie 2016.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.2 Pârâtul Tribunalul Bucureşti a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acesta, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, şi a prezentării cadrului legislativ reglementat de Legea nr. 304/2004, cu privire la competenţele Ministerului Justiţiei şi ale tribunalelor, s-a apreciat de către recurentul-pârât că judecătorul fondului, în mod greşit, a obligat pârâtul Tribunalul Bucureşti la plata către reclamant a drepturilor salariale astfel cum s-a solicitat.

S-a susţinut că Tribunalul Bucureşti, în calitatea pe care o are de ordonator terţiar de credite, nu are un buget aprobat cu includerea acestor drepturi salariale, obligaţia sa, care este subseventă emiterii ordinelor de salarizare şi a deschiderii de credite bugetare, devenind imposibil de executat, în condiţiile în care Ministerul Justiţiei, având atât calitatea de ordonator principal de credite cât şi de emitent al ordinelor de salarizare, astfel că trebuie îndeplinite mai întâi aceste obligaţii.

În fine, s-a arătat că, în mod eronat, prima instanţă a dispus calcularea indemnizaţiei reclamantului în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu 9 aprilie 2015, în condiţiile în care, prin raportare la OMJ nr. 1490/C/2017, emis la data de 24.05.2017, în aplicarea OMJ nr. 4680/C/2016 şi nr. 219/C/2017 şi la Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale, la acea dată nu existau în plată indemnizaţii la care să fie aplicată valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, expunând cu privire la acest aspect aceleaşi argumente ca şi recurentul-pârât Ministerul Justiţiei.

4. Apărările formulate în recurs

În cauză nu s-a formulat întâmpinare la recursuri.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La data de 30 ianuarie 2020, recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a depus la dosar concluzii scrise prin care a invocat excepţia lipsei de obiect a acţiunii, având în vedere emiterea OMJ nr. 2066/C/2018, şi OMJ nr. 90/C/2019, ataşate, acestea fiind comunicate celorlalte părţi, care nu au formulat puncte de vedere.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, iar recursul declarat de pârâtul Tribunalul Bucureşti este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A., judecător la Tribunalul Bucureşti, a solicitat, în contradictoriu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, anularea parţială a Ordinului 1490/C/2017 emis de Ministrul Justiţiei, obligarea pârâtului să emită un nou ordin de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, precum şi obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului creat, respectiv la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit referinţei sectoriale reţinute şi venitul efectiv plătit, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale aferente, calculate până la data plăţii efective.

Prin sentinţa recurată a fost admisă acţiunea, a fost anulat parţial OMJ nr. 1490/C/2017, a fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită un nou ordin prin care drepturile salariale solicitate să fie acordate reclamantului începând cu data de 09.04.2015, iar pârâtul Tribunalul Bucureşti a fost obligat la plata către reclamant a diferenţelor salariale dintre drepturile achitate acestora începând cu data de 09.04.2015 şi cele stabilite prin prezenta hotărâre, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală de la data scadenţei obligaţiei până la data plăţii efective.

Înalta Curte constată că, la data de 24 mai 2018, pârâtul Ministrul Justiţiei a emis Ordinul nr. 2066/C/24.05.2018, prin care s-au statuat următoarele:

"Art. 1 (1) În perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie brută de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON.

(2) În perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie brută de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON.

(3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018, în aplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale pentru judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi asistenţii judiciari se recalculează, având în vedere cele menţionate la alin. (2).(...)

Art. 3 Plata drepturilor salariale prin raportare la valorile de referinţă sectoriale prevăzute la art. 1 se va realiza după cum urmează: a) începând cu luna august 2018, pentru drepturile aferente lunii iulie 2018, b) pentru perioada 9.04.2015 - 30.06.2018, plata se va face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiţiei.(...)"

Totodată, prin Ordinul nr. 90/C/04.01.2019 emis de Ministrul Justiţiei s-a prevăzut că:

"Art. 1 (1) În perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul instanţelor de judecată din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti se stabilesc prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON, conform celor prevăzute în anexele 1-28.

(2) În perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul instanţelor de judecată din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti se stabilesc prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON, conform celor prevăzute în anexele 1-28.

(3) În perioada 01.01.2018 - 30.06.2018, în aplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul instanţelor de judecată din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti se recalculează, având în vedere cele menţionate la alin. (2), conform celor prevăzute în anexele 1-28.

Art. 2 Plata diferenţelor băneşti rezultate din aplicarea prezentului ordin se relizează numai după alocarea sumelor corespunzătoare în bugetele Ministerului Justiţiei, Curţii de Apel Bucureşti şi tribunalelor din circumscripţia acesteia, în acord cu prevederile legale care reglementează finanţele publice. (...)"

2. Recursul pârâtului Ministerul Justiţiei

2.1 Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a susţinut, prin cererea de recurs, că, urmare a emiterii OMJ nr. 2066/C/2018, respectiv a OMJ nr. 90/C/2019, acţiunea reclamantului a rămas fără obiect, susţinere pe care Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată.

Astfel, obiectul acţiunii de faţă este reprezentat de pretenţia reclamantului de a îi fi recunoscute, calculate şi achitate drepturile salariale potrivit prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu acest text de lege.

Prin urmare, obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond, iar emiterea OMJ nr. 2066/C/2018, respectiv a OMJ nr. 90/C/2019, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, cu consecinţa recalculării cuantumului indemnizaţiei de încadrare şi a sporurilor în raport de funcţie, grad, gradaţie şi vechime, conform prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea reclamantului, ci reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, având efectul unei recunoaşteri implicite a pretenţiilor reclamantei de către pârâtul Ministerul Justiţiei.

Astfel, această împrejurare nu afectează obiectul acţiunii, care priveşte analizarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs solicitării reclamantului şi, pe cale de consecinţă, obligarea acestuia să acţioneze conform dispoziţiilor legale.

2.2 Instanţa de control judiciar apreciază că emiterea OMJ nr. 2066/C/2018, respectiv a OMJ nr. 90/C/2019 nu afectează, prin ea însăşi, legalitatea sentinţei recurate, fiind o împrejurare ulterioară pronunţării acesteia, dar pune problema subzistenţei interesului reclamantului în promovarea acţiunii în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, având în vedere că la acest moment actul contestat nu îşi mai produce efectele fiind înlocuit de OMJ nr. 90/C/2019, prin care a fost satisfăcută pretenţia reclamantului de a îi fi recunoscute drepturile salariale potrivit prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, motiv pentru care folosul practic imediat urmărit de reclamant nu mai este justificat decât faţă de cererea de calculare/plata a acestor drepturi salariale, astfel cum s-a solicitat prin acţiune.

În aceste condiţii, urmare a admiterii recursului, în rejudecare, Înalta Curte se va pronunţa cu prioritate asupra subzistenţei interesului reclamantului în promovarea capătului de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, neputându-se reţine, astfel cum s-a arătat anterior, lipsa de obiect a acţiunii de faţă, care este reprezentat atât de anularea actului administrativ vătămător şi de emiterea unui nou act care să respecte legislaţia aplicabilă, capăt de cerere faţă de care se va reţine lipsa interesului, ci şi de plata despăgubirilor cuvenite ca urmare a emiterii acestui act.

Astfel, Înalta Curte aminteşte că potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat, una din condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune este cea privind interesul de a promova acţiunea, condiţie generală care vizează orice cerere formulată în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării şi soluţionării căilor de atac.

Aşadar, prin interes se înţelege folosul practic imediat pe care urmăreşte a-l obţine o persoană prin iniţierea/continuarea unui demers judiciar, fiind necesar ca acesta să fie născut şi actual (art. 33 C. proc. civ.), în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune.

Prin urmare, pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea/continuarea acţiunii, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii acţiunii.

În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că deşi condiţia interesului reclamantului a fost îndeplinită la data promovării acţiunii, ulterior, ca urmare a emiterii de către pârâtul Ministrul Justiţiei a Ordinului nr. 90/C/2019 (emis în aplicarea OMJ nr. 2066/C/2018), prin care pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul instanţelor de judecată din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti se stabilesc prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON, conform celor prevăzute în anexele 1-28 (art. 1 alin. (1), în perioada 01.12.2015 - 31.12.2017 indemnizaţia se calculează prin raportare la valoarea de referinţă sectorială 463,5 RON (art. 2), pentru perioada 01.01.2018-30.06.2018, urmând a se recalcula drepturile salariale la valorile stabilite, reclamantul aflându-se, în anexele menţionate, la poziţiile nr. 89-96 şi a satisfacerii pretenţiilor reclamantului, în sensul că, potrivit noului ordin de salarizare care a înlocuit ordinul contestat de acesta, la calculul drepturilor salariale raportarea se face la o valoare sectorială de referinţă mai mare decât cea solicitată prin acţiune şi acordată prin sentinţa recurată, interesul sub acest aspect nu mai este actual.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că prin emiterea OMJ nr. 2066/C/2018, respectiv a OMJ nr. 90/C/2019 au fost recunoscute drepturile salariale pretinse de reclamant, fiind realizat folosul practic urmărit de acesta, astfel că demersul judiciar formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei privind emiterea ordinului de salarizare a devenit lipsit de interes, urmând să fie respins ca atare.

2.3 Constatând că, prin hotărârea recurată, s-a stabilit în sarcina pârâtului Tribunalului Bucureşti, în calitate de ordonator terţiar de credite, obligaţia subsecventă emiterii ordinului de către Ministerul Justiţiei, de plată către reclamant a diferenţelor salariale dintre drepturile achitate acestuia începând cu data de 09.04.2015 şi cele stabilite prin prezenta hotărâre, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală de la data scadenţei până la data plăţii efective, Înalta Curte urmează să menţină aceste dispoziţii, având în vedere că prin emiterea ordinului de salarizare de către pârâtul Ministerul Justiţiei şi rămânerea ca lipsit de interes a acestui capăt de cerere nu este atrasă modificarea sentinţei atacate în ceea ce priveşte recalcularea/plata diferenţelor salariale, actualizate cu indicele de inflaţie şi plata dobânzilor legale aferente, calculate până la data plăţii efective, la dosar nefiind depuse dovezi din care să rezulte şi îndeplinirea acestor obligaţii.

Potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul constatării nelegalităţii actului administrativ vătămător, persoana vătămată este îndreptăţită la recuperarea prejudiciului cauzat prin vătămarea drepturilor sale, care este compus atât din debitul principal, cât şi din beneficiul nerealizat.

Astfel, cu privire la cererea de plată a despăgubirilor, Înalta Curte reţine că, prin omisiunea pârâtului de a emite ordinul de salarizare cu indemnizaţia de încadrare raportat la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, astfel cum prevedeau dispoziţiile legale, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantului, în înţelesul art. 1531 din C. civ. din 2009, condiţiile angajării răspunderii fiind îndeplinite, obligaţie de plată care este stabilită în sarcina pârâtului Tribunalul Bucureşti a fi executată după emiterea ordinului.

Prin urmare, reclamantul are dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferenţa de drepturi salariale dintre suma încasată cu titlu de indemnizaţie şi suma ce ar fi obţinut-o prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 la zi.

În privinţa cererii de actualizare a sumei astfel stabilite, cu indicele de inflaţie, precum şi a cererii de obligare a pârâtului la plata dobânzilor legale penalizatoare, prin Decizia nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi şi art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

În consecinţă, constatând că în cauză se impune repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamant prin emiterea unui act administrativ a cărui aplicare a fost înlăturată retroactiv de însuşi emitentul acestuia, prin emiterea unui alt act de valoare egală, cu efecte de la data de 9 aprilie 2015, Înalta Curte urmează să menţină celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

3. Recursul pârâtului Tribunalul Bucureşti

Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Tribunalul Bucureşti este nefondat.

Astfel nu poate fi reţinută critica recurentului-pârât în sensul că judecătorul fondului, în mod greşit, a obligat pârâtul Tribunalul Bucureşti la plata către reclamant a drepturilor salariale solicitate, în condiţiile în care, în calitatea sa de ordonator terţiar de credite, nu are un buget aprobat cu includerea acestor drepturi salariale, obligaţia sa, care este subseventă emiterii ordinelor de salarizare şi a deschiderii de credite bugetare, devenind imposibil de executat, fiind necesar a fi îndeplinite mai întâi obligaţiile Ministerului Justiţiei, în calitatea de ordonator principal de credite şi de emitent al ordinelor de salarizare.

Înalta Curte reţine că, prin sentinţa recurată, în mod corect, s-a dispus obligarea pârâtului Tribunalul Bucureşti la plata către reclamant a drepturilor salariale la care este îndreptăţit, având în vedere calitatea de judecător în cadrul acestei instanţe, ca obligaţie subsecventă şi condiţionată de îndeplinirea de către pârâtul Ministerul Justiţiei a obligaţiei de a emite un nou ordin de salarizare şi de a aloca fondurile necesare plăţilor în calitate de ordonator principal de credite, conform competenţelor sale legale, astfel cum s-a menţionat inclusiv în OMJ nr. 90/C/2019.

Totodată, Înalta Curte constată că este întemeiată cererea de obligare a pârâtului la repararea prejudiciului, respectiv de plată a drepturilor salariale de către Tribunalul Bucureşti, în limitele competenţelor sale legale, pentru argumentele expuse la pct. 2.3 din prezentele considerente, prin care s-a motivat soluţia de menţinere tocmai a acestor dispoziţii ale sentinţei de fond.

Aşa fiind, în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul invocat de recurentul-pârât.

De asemenea, nu este fondată nici critica întemeiată pe acelaşi motiv de casare privind faptul că, în mod eronat, prima instanţă a dispus calcularea indemnizaţiei reclamantului în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu 9 aprilie 2015, întrucât, la acea dată, nu existau în plată indemnizaţii la care să fie aplicată valoarea de referinţă sectorială de 405 RON.

Înalta Curte constată că, în mod corect, au fost avute în vedere de Curtea de Apel Bucureşti dispoziţiile Legii nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, în raport de interpretările date tuturor dispoziţiilor legale incidente prin Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi prin Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, şi situaţia de fapt la data pronunţării hotărârii, în sensul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, a fost atestată o valoare maximă de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON la unul dintre ordonatorii principali de credite din familia ocupaţională "Justiţie", respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, care a avut calitatea de pârât în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 48/13.01.2017 (definitivă).

Acest aspect este confirmat, de altfel, şi de emiterea de către Ministrul Justiţiei a Ordinului nr. 2066/C/2018 (în aplicarea căruia a fost emis şi OMJ nr. 90/C/2019), prin care pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi ale asistenţilor judiciari se stabilesc prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON, iar în perioada 01.12.2015 - 31.12.2017 indemnizaţia se calculează prin raportare la valoarea de referinţă sectorială 463,5 RON, valori mai mari decât cele acordate prin sentinţa recurată, astfel cum s-a reţinut anterior.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, va casa, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând: va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea actului administrativ decizie de salarizare, ca devenit lipsit de interes şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei; va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Tribunalul Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 4839 din 8 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând:

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea actului administrativ decizie de salarizare, ca devenit lipsit de interes.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Tribunalul Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2020.