Inclusion of privately constructed properties in public domain via government decree

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 318/2003, Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea în contencios administrativ introdusă de reclamanta C. Valea Chioarului, prin mandatar F. Maramureș, împotriva Guvernului României și pe cale de consecință, a dispus anularea H.G. nr. 934/2002, în ce privește imobilele aparținând reclamantei, așa după cum acestea au fost indicate în cererea introductivă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că, imobilele în litigiu nu aparțin domeniului public, ci sunt proprietatea reclamantei, atât în baza legii, cât și prin faptul continuării lor, astfel încât, în mod eronat au fost incluse în hotărârea de guvern.

Împotriva acestei sentințe, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, Guvernul României, criticând-o pentru următoarele motive:

În mod greșit s-a reținut calitatea procesuală activă a reclamantei, derivând din dreptul de proprietate al acesteia, deoarece reclamanta nu a făcut în nici un fel dovada proprietății sale. Faptul că a ridicat construcțiile, îi conferă calitatea de constructor de bună-credință, și nu de proprietar.

Pe de altă parte, elaborarea hotărârii de guvern a ținut seama de procedura tehnică legală, respectând, deci, prevederile Legii nr. 24/2000, cât și dispozițiile legale privind categoria bunurilor ce pot fi incluse în domeniul public.

Din punct de vedere al tehnicii legislative, hotărârea de guvern a avut la bază inventarul întocmit de Consiliul local, act ce nu a fost atacat de reclamantă. Cum acest act a rămas valabil, rezultă că actul ulterior, emis în baza lui, respectiv hotărârea de guvern nu poate fi contestat.

O altă critică se referă la faptul că, în mod greșit a fost respinsă cererea de introducere în cauză a M.A.P și a organelor județene și locale ale administrației publice, deoarece, ele fiind autoare ale inventarului și beneficiare ale hotărârii contestate, trebuie să stea în proces.

Examinând recursul pârâtului, prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, conform art. 306 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat.

Astfel, în ce privește dreptul propriu al reclamantei asupra imobilelor în litigiu, în mod corect s-a reținut de către instanța fondului, că acestea formează proprietatea sa extratabulară.

Fiind dovedit și necontestat faptul construirii clădirilor, de către reclamantă, anterior anului 1990 și folosirea exclusiv de către aceasta, nu se poate reține că aceste imobile nu aparțin reclamantei.

Este adevărat că potrivit art. 492 C. civ., proprietarul terenului se presupune că este și, proprietarul construcției ridicate pe acest teren, dar numai până la proba contară. Cum în speță, s-a făcut dovada faptului că nu proprietarul terenului este și proprietarul construcției, dimpotrivă, s-a dovedit că ele au fost ridicate și apoi incluse în categoria fondurilor fixe ale cooperației de consum, în baza Legii nr. 9/1972, rezultă că în mod corect s-a reținut de către instanța fondului, atât încălcarea unui drept propriu al reclamantei, cât și producerea vătămării prin această încălcare.

Separat de aceste aspecte, trebuie observat că indiferent de natura dreptului invocat asupra bunurilor în litigiu, adică dreptul de proprietate extrafunciară, recunoscut de Legea nr. 115/1938 sau dreptul pretins în temeiul art. 492 și urm. C. civ., reclamanta poate pretinde un drept al său propriu asupra acestor bunuri. Faptul că poate pretinde acest drept, este suficient pentru promovarea unei acțiuni fondată pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990.

Coroborând acest aspect, cu faptul că aceleași bunuri nu au fost dobândite în nici unul din modurile art. 3 din Legea nr. 213/1998 și nici nu sunt, prin natura lor, de interes public, rezultă că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, atunci când reține calitatea procesuală activă a reclamantei.

Respectarea tehnicii legislative de către organele administrației locale de stat și controlul acestor acte, prin avizele date în prealabil emiterii hotărârii de guvern, nu constituie garanția suficientă a legalității actului administrativ contestat, așa după cum susține recurenta. A accepta acest raționament, ar avea drept consecință, înlăturarea posibilității de control a actelor juridice de către instanțele de judecată.

Nu se poate reține nici critica referitoare la neintroducerea în cauză a M.A.P. și organelor locale ale administrației de stat, deoarece actele pregătitoare întocmite de aceste organisme (inventarul; centralizatorul inventarelor ș.a.), nu au constituit decât documentații necesare emiterii actului final care este hotărârea de guvern, singura producătoare de efecte juridice.

Pe de altă parte, respectarea principiului disponibilității, invocat de către instanța de fond, constituie și el un argument în favoarea temeiniciei soluției de respingere a cererii de chemare în judecată a altor persoane.

În consecință, nefiind îndeplinit nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., hotărârea instanței de fond va fi menținută ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 318 din 2 aprilie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2004.