Retroactive application of sectoral salary reference value for judicial equalization under Law No. 71/2015 and Constitutional Court Decision No. 794/2016

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 06.07.2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L., având calitatea de judecători în cadrul Tribunalului Călăraşi, au chemat în judecată pe pârâţii Tribunalul Călăraşi, Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei, solicitând revocarea în parte a Ordinului nr. 1480/C/24.05.2017 emis de Ministrul Justiţiei, cu privire la persoanele semnatare şi emiterea unui nou ordin, prin care să fie stabilită corect indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru fiecare reclamant, respectiv cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, începând cu 9.04.2015 şi de 445,5 RON de la data de 01.12.2015 şi în continuare.

Au precizat reclamanţii că pentru o parte dintre aceştia data de la care se aplică modificarea nu este 9.04.2015, data legală, ci o dată ulterioară, respectiv: B.: 1.08.2016, K.: 1.08.2016 D.: 1.10.2016 G.: 1.08.2016 A.: 1.06.2016.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4053 din 31 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-au respins excepţiile nulităţii acţiunii, inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive a Tribunalului Călăraşi.

S-a admis acţiunea formulată de către reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. Şi L., în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Călăraşi, Curtea de Apel Bucuresti, şi Ministerul Justiţiei.

A fost anulat parţial Ordinul nr. 1490/C/24.05.2017 emis de Ministerul Justiţiei, în ceea ce priveşte pe reclamanţi.

A fost obligat pârâtul să procedeze la emiterea unor noi ordine de salarizare reclamanţilor, în aplicarea Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, prin care să aibă în vedere o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON, majorat cu 10%, pentru reclamanţii B., K. şi G., de la 01.08.2016, pentru reclamantul A. de la 01.06.2016, pentru reclamanta D. de la data de 01.10.2016, iar pentru ceilalţi reclamanţi începând cu data de 09.04.2015.

Au fost obligaţi pârâţii la plata către fiecare reclamant a diferenţei de drepturi salariale dintre suma încasată, cu titlu de indemnizaţie şi suma ce ar fi obţinut-o prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, pentru reclamanţii B., K. şi G., de la 01.08.2016, pentru reclamantul A. de la 01.06.2016, pentru reclamanta D. de la data de 01.10.2016, iar pentru ceilalţi reclamanţi începând cu data de 09.04.2015 la zi, actualizate cu indicele de inflaţie în ziua plăţii efective, la care se va adăuga dobânda legală, calculată până la data plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4053 din 31 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâţii Tribunalul Călăraşi şi Ministerul Justiţiei au formulat cereri de recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.

3.1 Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, apreciindu-se că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale.

3.1.1 Astfel, a fost criticată soluţia de admitere a acţiunii, în sensul calculării indemnizaţiei reclamanţilor în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu 9 aprilie 2015, în condiţiile în care la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 nu existau în plată indemnizaţii la care să fie aplicată valoarea de referinţă sectorială de 405 RON.

S-a susţinut de către recurentul-pârât că OMJ nr. 4680/C/2016 a fost emis la data de 21.12.2016, în baza art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 31 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 57/2015, şi ca urmare a Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale.

Totodată, s-a arătat că nu sunt admisibile pretenţiile întemeiate pe considerentele Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, care a avut ca obiect aplicarea O.U.G. nr. 20/2016, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 43/2016, acestea neputând opera retroactiv.

Astfel, OMJ nr. 4680/C/2016 se raportează la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 1 octombrie 2016, această valoare de referinţă fiind folosită de ÎCCJ şi CSM de la data de 01.10.2016, aşa încât doar începând cu această dată se poate face raportarea la un salariu în plată pe familie ocupaţională, lucru care s-a realizat prin emiterea ordinului nr. 219/2017, drepturile salariale ale reclamanţilor fiind plătite începând cu luna februarie 2017, cu luarea în calcul a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, la care s-a aplicat procentul de 10%, potrivit Legii nr. 293/2015.

3.1.2 De asemenea, a fost criticată soluţia de obligare a Ministerului Justiţiei la plata în concret a diferenţelor salariale ale reclamanţilor, în condiţiile în care această competenţă aparţine Tribunalului Călărşi, instanţă cu personalitate juridică al cărei preşedinte este ordonator terţiar de credite, în cadrul căreia funcţionează reclamanţii, între aceştia din urmă existînd raportul obligaţional în discuţie, cu privire la acest aspect făcându-se trimitere la atribuţiile ministrului şi ale ministerului referitoare la salarizare.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.2 Pârâtul Tribunalul Călăraşi a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare: în principal, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Tribunalului Călăraşi şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în cauză, în subsidiar, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulată împotriva Tribunalului Călăraşi pentru lipsa procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; pe fond, s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

3.2.1 S-a apreciat de către recurentul-reclamant că soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Tribunalul Călăraşi în faţa instanţei de fond, este nelegală, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât motivele reţinute de instanţă sunt străine de obiectul pricinii.

Astfel, s-a susţinut că judecătorul fondului se referă la calitatea de ordonator terţiar de credite a Tribunalului Călăraşi, care are doar atribuţia de a plăti reclamanţilor drepturile salariale la care sunt îndreptăţiţi, nu şi de a emite ordine de salarizare, în condiţiile în care reclamanţii tind prin prezenta acţiune la o modificare a ordinelor emise de Ministrul Justiţiei începând cu anul 2015, privind reîncadrarea pe funcţii a magistraţilor după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, ceea ce este inadmisibil, în opinia recurentului, întrucât cuantumul indemnizaţiei brute lunare de încadrare se stabileşte prin Ordinul Ministrului justiţiei supus contestării la emitent în termen de 15 zile de la data comunicării.

Aşadar, s-a considerat de către recurent că necontestarea actului administrativ în termenul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 atrage decăderea din dreptul de a contesta cuantumul brut al salariului de bază al magistraţilor stabilit prin ordin şi pus în executare în luna imediat următoare emiterii, cadru legislativ în raport cu care apreciază ca nefiind justificate pretenţiile formulate de reclamanţi în contradictoriu cu Tribunalul Călăraşi, care nu are posibilitatea legală de a acorda drepturile băneşti solicitate, în lipsa ordinelor emise de Ministrul justiţiei.

3.2.2 De asemenea, soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulată împotriva Tribunalului Călăraşi este nelegală, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa având în vedere că la dosar există o contestaţie administrativă, fără a se avea în vedere că aceasta este adresată Ministerului Justiţiei, iar nu Tribunalului Călăraşi, nefiind făcută nicio solicitare de către reclamanţi în sensul celor arătate în acţiune, nefiind îndeplinite condiţiile refuzului nejustificat invocat ca temei juridic al cererii.

3.2.3 Pe fond, au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

3.2.3.1 S-a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), instanţa de fond nemotivând de ce Tribunalul Călăraşi a fost obligat la plata drepturilor salariale, în condiţiile în care nu are un buget aprobat cu includerea acestor drepturi salariale, obligaţia fiind imposibil de executat, Ministerul Justiţiei, în calitate de ordonator de credite fiind singurul care ar putea să dispună suplimentarea bugetului de cheltuieli de personal cu sumele necesare plăţii drepturilor salariale începând cu data de 9 aprilie 2015.

3.2.3.2 În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că, în mod eronat, prima instanţă a dispus calcularea indemnizaţiei reclamanţilor în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu 9 aprilie 2015, în condiţiile în care la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 nu existau în plată indemnizaţii la care să fie aplicată valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, fiind expuse aceleaşi argumente invocate de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei cu privire la acest aspect, reţinute de Înalta Curte la pct. 3.1.1.

4. Apărările formulate în recurs

În cauză nu s-a formulat întâmpinare la recursuri.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din data de 10 februarie 2020 s-a admis declaraţia de abţinere de la soluţionarea recursului formulată de domnul judecător M., compunerea completului fiind întregită conform planificării de permanenţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamanţii, judecători în cadrul Tribunalului Călăraşi, au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Călăraşi, revocarea în parte a Ordinului nr. 1480/C/24.05.2017 emis de Ministrul Justiţiei, cu privire la aceştia şi emiterea unui nou ordin, prin care să fie stabilită corect indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru fiecare reclamant, respectiv cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, începând cu 9.04.2015 (şi cu datele precizate pentru o parte dintre aceştia) şi de 445,5 RON de la data de 01.12.2015 şi în continuare.

1. Recursul pârâtului Ministerul Justiţiei

1.1 Înalta Curte constată că o primă critică adusă de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei este în sensul că prima instanţă a aplicat greşit normele de drept material, atât în ceea ce priveşte data de la care s-a dispus acordarea valorii de referinţă sectoriale, cât şi cuantumul acesteia, critici pe care le apreciază ca fiind nefondate.

Instanţa constată că nu poate fi reţinută susţinerea recurentului-pârât în sensul că judecătorul fondului a ignorat data de la care se aplică dispoziţiile hotârării pronunţate de instanţa de contencios constituţional, cu privire la acordarea valorii de referinţă sectoriale de 405 RON.

Astfel, în mod corect, au fost avute în vedere de Curtea de Apel Bucureşti dispoziţiile Legii nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit actului normativ menţionat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins:

"(5ind. 1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) şi (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, instanţa de fond a constatat în mod corect că egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, concluzia instanţei de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Aşadar, decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor, aşa cum a considerat recurentul-pârât.

Aşa fiind, va fi înlăturată critica recurentului că egalizarea indemnizaţiilor se putea face numai după pronunţarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, de vreme ce aceasta nu a făcut decât să confirme principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordrea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâtului în acest sens apare ca nefondată.

Cu privire la valoarea sectorială de referinţă de 405 RON, Înalta Curte reţine că este nefondată critica recurentului-pârât privind aplicarea acesteia numai după data de 01.10.2016, dată la care ordonatorii de credite au stabilit că aceasta este valoarea avută în vedere pentru familia ocupaţională "Justiţie".

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferenţele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad.

Curtea Constituţională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a menţionat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă,gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 şi la ordonatorii principali de credite indicaţi în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situaţia de fapt existentă la data pronunţării hotărârii recurate.

Astfel, în cadrul pârâtului Ministerul Justiţiei în luna decembrie 2014 nivelul maxim de salarizare în plată era unul ce aduna la valoarea de referinţă sectorială de 291,98 RON majorările de 5%, 2% şi 11% obţinute de unii judecători prin hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive, rezultând deci o valoare de referinţă sectorială totală de 347,10 RON, confirmată de altfel şi de Ordinul ministrului justiţiei nr. 4680/C/12.12.2016, în luna decembrie 2014 (deci inclusiv la 09.04.2015), la ordonatorul principal de credite Ministerul Justiţiei existând un nivel maxim de 347,10 RON al valorii de referinţă sectorială de care beneficiau judecătorii, asa cum acesta recunoaşte inclusiv prin motivele de recurs, iar ordinele emise ulterior s-au raportat la o valoare de referinţă de 405 RON, începând cu 1 octombrie 2016.

Deşi valoarea de referinţă sectorială de 405 RON a fost acordată la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ordonator principal de credite), începând cu data de 01.10.2016, ca urmare a adoptării Ordinului Preşedintelui ÎCCJ nr. 283/25.10.2016, astfel cum rezultă şi din adresa nr. x/21.12.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin sentinţa civilă nr. 48/13.01.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016 (definitivă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin Decizia din data de 22.06.2017) Consiliul Superior al Magistraturii a fost obligat «să emită dispoziţii de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015», această sentinţă producând efecte juridice, atestând astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, o valoare maximă de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON la unul dintre ordonatorii principali de credite din familia ocupaţională "Justiţie".

În acest context, urmează să fie înlăturată şi critica recurentului-pârât în sensul că la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 nu existau în plată indemnizaţii la care să fie aplicată valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, astfel încât nu se putea aplica un alt coeficient pentru o perioadă anterioară datei de 1 octombrie 2016.

1.2 Înalta Curte constată că este nefondată şi critica recurentului-pârât Ministerul Justiţiei în sensul că prima instanţă a aplicat greşit normele de drept material în ceea ce priveşte obligaţia sa de plată efectivă a diferenţelor de drepturi salariale şi a actualizării acestora.

Astfel, constată instanţa că, în mod corect, judecătorul fondului a reţinut, în motivarea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Tribunalul Călăraşi, că această instanţă are calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere că reclamanţii au calitatea de judecători în cadrul tribunalului, care este ordonator terţiar de credite şi are obligaţia calculării şi plăţii salariilor acestora, şi, pe care de consecinţă, acest pârât a fost obligat la plata efectivă către fiecare reclamant a diferenţei de drepturi salariale dintre suma încasată, cu titlu de indemnizaţie şi suma ce ar fi obţinut-o prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, pentru reclamanţii B., K. şi G., de la 01.08.2016, pentru reclamantul A. de la 01.06.2016, pentru reclamanta D. de la data de 01.10.2016, iar pentru ceilalţi reclamanţi începând cu data de 09.04.2015 la zi, actualizate cu indicele de inflaţie în ziua plăţii efective, la care se va adăuga dobânda legală, calculată până la data plăţii efective.

Înalta Curte reţine că prima instanţă nu a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să achite diferenţele şi drepturile salariale solicitate de reclamanţi, ci să emită ordinele de salarizare cuprinzând indemnizaţiile de încadrare recalculate şi să efectueze demersurile necesare în vederea plăţii acestor drepturi, obligaţii care se înscriu în sfera atribuţiilor legale ce-i revin recurentului-pârât, în calitate de ordonator principal de credite.

Aşadar, plata efectivă a drepturilor salariale va fi realizată de instituţia angajatoare, Tribunalul Călăraşi, dar recurentului-pârât Ministerul Justiţiei îi revine obligaţia asigurării cadrului necesar efectuării plăţii, respectiv a îndeplinirii tuturor operaţiunilor şi formalităţilor de ordin administrativ care să permită încasarea, de către intimaţii-reclamanţi, a sumelor ce li se cuvin în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti, aspecte pe care însuşi recurentul-pârât le susţine prin cererea de recurs, acestea fiind, de altfel, reluate astfel cum au fost invocate prin întâmpinare în faţa instanţei de fond, astfel că această critică apare ca nefondată.

Totodată, Înalta Curte reţine că problema lipsei identităţii dintre persoana chemată în judecată şi cea căreia îi incumbă obligaţia legală a plăţii drepturilor salariale nu a fost invocată prin întâmpinarea depusă de pârâtul Ministerul Justiţiei, în faţa instanţei de fond, ci direct în recurs, ca motiv de nelegalitate a hotărârii de fond, astfel încât nu se poate susţine că prima instanţă nu ar fi avut în vedere apărările formulate de acest pârât.

2. Recursul pârâtului Tribunalul Călăraşi

2.1 Având în vedere că recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (singular sau alături de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi Cod), ca temei pentru criticile aduse atât soluţiilor date de instanţa de fond excepţiilor, cât şi fondului cauzei, Înalta Curte apreciază că este necesară, în prealabil, examinarea acestui motiv, prin prisma motivării hotărârii recurate, urmând să reţină că acesta nu este incident în cauză.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut că excepţiile invocate de pârâtul Tribunalul Bucureşti sunt neîntemeiate, iar acţiunea reclamanţilor este întemeiată.

Astfel, în sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta nu înseamnă, însă, că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată.

2.2 Înalta Curte constată că este nefondată critica adusă de recurentul-pârât soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Tribunalului Călăraşi, întrucât, în opinia acestuia, motivele reţinute de instanţă sunt străine de obiectul pricinii.

Aşa cum însuşi recurentul-pârât susţine în argumentarea acestei critici, în motivarea soluţiei de respingere a excepţiei în discuţie, judecătorul fondului se referă la calitatea de ordonator terţiar de credite a Tribunalului Călăraşi, care are doar atribuţia de a plăti reclamanţilor drepturile salariale la care sunt îndreptăţiţi, având în vedere că reclamanţii au calitatea de judecători în cadrul acestei instanţe, aceasta fiind şi obligaţia stabilită în sarcina sa prin sentinţa pronunţată, ca obligaţie subsecventă şi condiţionată de îndeplinirea de către pârâtul Ministerul Justiţiei a obligaţiei de a emite noi ordine de salarizare şi de a aloca fondurile necesare plăţilor în calitate de ordonator principal de credite, astfel cum am arătat şi anterior, cu ocazia examinării recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, la pct. 1.2.

Aşa fiind, în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul invocat de recurentul-pârât.

2.3 Având în vedere că în susţinerea criticii privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, recurentul-pârât a invocat şi aspecte privind inadmisibilitatea acţiunii, faţă de necontestarea actului administrativ (Ordinul Ministrului justiţiei) în termenul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, care atrage decăderea din dreptul de a contesta cuantumul brut al salariului de bază al magistraţilor stabilit prin ordin şi pus în executare în luna imediat următoare emiterii, iar, în argumentarea criticii privind respingerea de către instanţa de fond a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulată împotriva Tribunalului Călăraşi, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează să răspundă acestor critici prin argumente comune, în raport de finalitatea lor concretă.

Astfel, Înalta Curte constată că aspectele de inadmisibilitate invocate de pârât prin cererea de recurs, ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 285/2010, ori art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu au corespondent în obiectul şi temeiul de drept al cererii de învestire a instanţei de judecată.

Prezentul litigiu nu este subsumat prevederilor Legii nr. 285/2010, întrucât reclamanţii nu contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci urmăreşte înlăturarea inegalităţii de tratament, în privinţa indemnizaţiei de încadrare, existentă în raport cu alţi judecători, aflaţi în situaţii identice, dar şi cu alte categorii de personal din sistemul justiţiei, inegalitate determinată de necorelarea dispoziţiilor legale privind salarizarea, recurentul, însuşi, susţinând că reclamanţii tind prin prezenta acţiune la o modificare a ordinelor emise de Ministrul Justiţiei începând cu anul 2015, privind reîncadrarea pe funcţii a magistraţilor după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010.

Prin urmare, chestiunea de drept dedusă judecăţii priveşte modalitatea de aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, prin raportare la Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi la Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, mai exact a stabilirii cuantumul valorii sectoriale de referinţă şi data de la care aceasta se aplică, în procedura de egalizare a salariilor, în sensul stabilit de dispoziţiile legale menţionate.

Aşa fiind, reclamanţii nu au obligaţia de a îndeplini procedura plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 285/2010 şi nici nu sunt ţinuţi de dispoziţiile art. 7 alin. (4) din acelaşi act normativ, în ceea ce priveşte termenul de 30 de zile stabilit pentru formularea cererii de chemare în judecată, ori ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constatând că este nefondată critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a neîndeplinirii de către reclamanţi a procedurii prealabile introducerii acţiunii, astfel cum a fost invocată de către recurentul-pârât, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

2.4 Pe fond, Înalta Curte constată că nu pot fi reţinute criticile aduse de recurentul-pârât Tribunalul Călăraşi întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

2.4.1 Critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată, pe lângă argumentele prezentate la pct. 2.1 privind motivarea hotărârii recurate, Înalta Curte reţinând, în concret, că instanţa de fond a motivat soluţia de obligare a pârâtului Tribunalul Călăraşi la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit referinţei sectoriale reţinute şi venitul efectiv plătit, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale aferente, calculată până la data plăţii efective, atât când a reţinut că Tribunalul Călăraşi are calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere că reclamanţii au calitatea de judecători în cadrul acestei instanţe, care este ordonator terţiar de credite şi are obligaţia calculării şi plăţii salariilor acestora, cât şi atunci când a constatat că sunt îndeplinite condiţiile privind repararea pagubei cauzate reclamanţilor, pârâtul fiind obligat în limitele competenţelor prevăzute de lege.

Astfel, aşa cum s-a reţinut anterior, curtea de apel a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită ordinele de salarizare cuprinzând indemnizaţiile de încadrare recalculate şi, cu privire la cererea de despăgubire, implicit să efectueze demersurile necesare în vederea plăţii acestor drepturi, obligaţii care se înscriu în sfera atribuţiilor legale ce-i revin acestuia, în calitate de ordonator principal de credite, Tribunalului Călăraşi revenindu-i obligaţia subsecventă de plată efectivă a drepturilor salariale menţionate, în calitate de ordonator terţiar de credite.

2.4.2 Având în vedere că, în motivarea criticii întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Tribunalul Călăraşi invocă aceleaşi aspecte invocate de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, cu privire la cuantumul valorii sectoriale de referinţă de 405 RON şi data de la care aceasta se aplică, contestând data de 9 aprilie 2015, Înalta Curte urmează să o înlăture pentru aceleaşi argumente cu care a răspuns criticii din recursul Ministerului Justiţiei, prezentate la pct. 1.1 din prezentele considerente.

În concluzie, faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Tribunalul Călăraşi şi Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 4053 din 31 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2020.