Moral damages in traffic accidents: rejection of claim for lack of specific medico-legal certificate violates principles of full reparation and non-discrimination under Directive 2009/103/CE

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de la data de 07.06.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 5898/18.05.2017 şi obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 50.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4229 din 9 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 5898/18.05.2017, a fost obligat pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantului şi să emită o nouă decizie, prin raportare la considerentele prezentei hotărâri şi a fost respinsă în rest acţiunea ca nefondată.

De asemenea, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.155 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4229 din 9 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea contestaţiei formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 5898/18.05.2017, precum şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor art. 50 alin. (1) pct. 1 lit. a), d), e) şi art. 68 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt şi a enunţării dispoziţiilor legale sus-menţionate, s-a arătat de către recurent că aceste prevederi stabilesc că în acordarea despăgubirilor în cazul vătămărilor corporale în urma unor accidente rutiere se au în vedere şi certificatele medicale, ca acte medicale ce cuprind concluzii şi recomandări legate de vătămarea suferită şi îngrijirile medicale necesare restabilirii stării de sănătate, faţă de care sunt stabilite cheltuieli acoperite de asigurator.

Astfel, în opinia sa, certificatul medico-legal este un act medico-legal cu înalt grad de probitate şi imparţialitate, iar numărul zilelor de îngrijiri medicale stabilit prin acest act reprezintă un indicator al leziunilor traumatice suferite şi nu o contabilizare propriu-zisă a zilelor de tratament suportate în total de victime, act care este adus în mod uzual ca probă în dovedirea leziunilor suferite şi a consecinţelor acestora, pentru obţinerea de despăgubiri, deşi textele legale sus amintite nu îl individualizează ca fiind singurul certificat medical care indică legătura de cauzalitate directă între prejudiciul suferit de victimă şi accidentul rutier.

În fine, a apreciat recurentul-pârât că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile legale în discuţie, certificatul medico-legal neputând fi substituit de Ordonanţa de clasare ori alte certificate medicale sau scrisori medicale depuse la dosar de către reclamant, Fondul prevăzând necesitatea depunerii acestuia la dosarul de daune, în lipsa acestui act nefiind posibilă cuantificarea despăgubirii cuvenite în caz de vătămare corporală, certificatul asigurând cuantificării o pornire de la un criteriu obiectiv.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de drept şi de fapt relevante

La data de 2 august 2014 a avut loc un accident rutier din culpa conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, care nu a acordat prioritate autoturismului condus de către reclamant, acesta din urmă suferind vătămări corporale.

La data evenimentului, autovehiculul cu nr. de înmatriculare x avea încheiată poliţa RCA seria x nr. x, emisă de B. S.A.

Prin sentinţa nr. 9661/03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/03.12.2015, reclamantul A., prin S.C. Centrul European de Despăgubiri S.R.L., a solicitat despăgubiri din disponibilităţile F.G.A., în cuantum total de 50.000 RON, pentru repararea prejudiciului suferit în urma accidentului rutier din data de 02.08.2014, iar, ca urmare avizării daunei, a fost constituit dosarul de daună nr. RCA/B/7816.

Prin decizia nr. 5898/18.05.2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins această cerere de plată, cu motivarea că reclamantul nu a depus certificat medico-legal care să ateste numărul de zile de îngrijiri medicale şi că necesitatea existenţei acestui certificat la dosarul de daune este prevăzută de Procedura de soluţionare a pretenţiilor izvorând din vătămări corporale sau decese a F.G.A., în lipsa acestui înscris nefiind posibilă cuantificarea despăgubirii cuvenite, decizie care a fost contestată în faţa instanţei de contencios administrativ.

Prin sentinţa recurată a fost anulată decizia nr. 5898/18.05.2017 şi a fost obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să reanalizeze cererea de plată a reclamantului şi să emită o nouă decizie, prin raportare la considerentele acesteia.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele: (…) f) daunele morale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România."

În literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească s-a arătat că în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilit, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinţei recurate, prin care a fost obligat pârâtul să reanalizeze cererea de plată a daunelor morale formulată de reclamant şi să emită o nouă decizie, având în vedere că, din cererea de plată formulată de reclamant şi înscrisurile doveditoare depuse, nu rezultă că acesta s-ar afla într-o situaţie diferită de alţi petenţi cărora li s-au acordat despăgubiri pentru daune morale şi nu i se poate crea o situaţie mai favorabilă faţă de alte persoane îndreptăţite la despăgubiri din partea FGA.

Înalta Curte constată că este nelegală soluţia de respingere a cererii de plată a reclamantului, pe motiv că acesta nu a depus un certificat medico-legal, întrucât nicio dispoziţie legală nu impune ca dovada zilelor de îngrijiri medicale să se facă în mod direct doar printr-un certificat medico-legal.

Astfel, instanţa supremă a statuat în numeroase rânduri că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc prin evaluare şi în acest scop şi pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei este necesar să fie luate în considerare suferinţele fizice şi morale, susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârşită precum şi de toate consecinţele acesteia, aşa cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că prin Ordonanţa de clasare din 31.07.2015 aflată în dosarul instanţei de fond, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Roşiori de Vede, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, întrucât niciuna dintre persoanele vătămate nu a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare să fie necesare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale ori o altă consecinţă dintre cele enumerate la art. 194 alin. (1) din C. pen.

În cuprinsul acestei ordonanţe s-au menţionat următoarele:

"La dosar a fost depus raportul de primă expertiză medico-legală nr. x/18.12.2014, pe baza actelor medicale, din care rezultă că A. a prezentat leziuni de violenţă, posibil în condiţiile unui accident rutier, ce pot data din 02.08.2014, şi care au necesitat pentru vindecare 8-9 zile de îngrijiri medicale. Ulterior, a fost depusă la dosar o completare a certificatului medico-legal nr. 1814/B/2014, datând din 26.05.2015, din care rezultă că A. a prezentat leziuni de violenţă, în condiţiile unui accident rutier, ce pot data din 02.08.2014, şi care au necesitat pentru vindecare 8-9 zile de îngrijiri medicale."

Aşadar, în cuprinsul ordonanţei de clasare antereferite s-a menţionat în mod expres că leziunile provocate reclamantului în urma accidentului rutier au necesitat pentru vindecare 8-9 zile de îngrijiri medicale, iar procurorul de caz a ajuns la această concluzie în urma raportului de primă expertiză medico-legală nr. x/18.12.2014, astfel cum a fost completat la data de 26.05.2015, raport ce a fost întocmit pe baza actelor medicale.

Înalta Curte, în acord cu opinia instanţei de fond, apreciază că F.G.A. nu poate ignora conţinutul ordonanţei de clasare, întrucât, chiar dacă acest raport de expertiză medico-legală nu a fost depus nici la dosarul instanţei, nici la dosarul de daună, reprezintă un mijloc de probă ce a fost administrat în cursul urmării penale şi pe baza căruia s-a fundamentat soluţia procurorului.

Prin urmare, având în vedere că reclamantul a depus la dosarul de daună Ordonanţa de clasare din data de 31.07.2015, pârâtul avea obligaţia de a ţine cont de conţinutul acestui act procesual penal, în sensul că leziunile provocate reclamantului în urma accidentului rutier au necesitat pentru vindecare 8-9 zile de îngrijiri medicale, fiind astfel nefondată susţinerea recurentului-pârât în sensul că lipsa certificatului medico-legal a condus la soluţia de respingere a cererii de plată, în condiţiile în care, astfel cum s-a reţinut anterior evaluarea despăgubirilor pentru daune morale se face în baza actelor medicale ori a altor probe administrate şi în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Totodată Înalta Curte apreciază că FGA nu se putea raporta, astfel cum acesta a motivat decizia contestată, la procedura internă de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, prin care s-au adoptat criterii proprii de determinare a unor praguri valorice şi s-au stabilit actele necesare pentru constituirea dosarului de daună, pentru a se evita săvârşirea unor discriminări într-un domeniu în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor acordate, fără a le corela cu principiile de drept naţionale si convenţionale în aceasta materie.

În acest sens trebuie subliniat faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) şi art. 1385 alin. (1) C. civ. justifică nerespectarea condiţiilor privind depunerea unor anumite acte la dosarul de daună şi depăşirea pragurilor stabilite prin proceduri interne adoptate de FGA, acte cu o forţă juridică inferioară C. civ. şi care contravin şi paragrafului 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE, potrivit cărora:

"Victimelor accidentelor de circulaţie cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunităţii".

Reţine instanţa supremă că dispoziţiile normative invocate de pârât nu justifică instituirea acestor condiţii şi nici nerespectarea criteriilor jurisprudenţiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, aşadar, să ţină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate şi de principiul acoperirii integrale a acestuia.

Mai mult decât atât, instanţa de control judiciar consideră că durata îngrijirilor medicale, stabilite ca fiind necesare pentru vindecarea traumatismelor suferite de reclamant, descrise printr-un raport de expertiză medico-legal ori certificat medical sau medico-legal, poate fi într-adevăr pertinentă în stabilirea unor daune materiale şi, eventual, a daunelor morale acordate pentru compensarea suferinţelor fizice îndurate în această etapă a recuperării.

Cu toate acestea, la stabilirea cuantumului prejudiciului moral încercat de reclamant din cauza urmărilor accidentului, urmări care au afectat atât starea de sănătate normală cât şi viaţă familială liniştită de care acesta se bucura anterior, nu poate fi avută în vedere nici valoarea medie a despăgubirilor morale acordate de B. S.A., şi cu atât mai mult numărul de zile de îngrijiri nu poate constitui singurul criteriu obiectiv de pornire în evaluarea prejudiciului moral, criteriu care să fie dovedit prin certificatul medicol-legal, ca act necesar a fi depus la dosarul de daune, în lipsa căruia să nu fie posibilă cuantificarea despăgubirii cuvenite în caz de vătămare corporală, astfel cum a motivat recurentul-pârât în cuprinsul deciziei şi a invocat prin cererea de recurs.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele:

"Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau/şi morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea şi imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane - dreptul la sănătate, integritate fizică şi psihică (art. 58 noul C. civ.) ca şi componente ale dreptului la viaţă apărat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să fie reparate. Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferinţele morale (psihice) fiind frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 1 (dreptul la viaţă) din Convenţia europeană, dar şi de valori apărate de art. 22 din Constituţie şi art. 58 C. civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat" (Secţia I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

În fine, Înalta Curte mai constată că, astfel cum a reţinut în mod corect judecătorul fondului, analiza cererii de plată este de competenţa F.G.A., iar nu instanţei de judecată, aceasta din urmă putând doar anula decizia nelegală şi obliga pârâtul la reanalizarea cererii de plată, cu luarea în considerare a celor dezlegate astfel că solicitarea reclamantului de obligare directă a pârâtului la plata despăgubirii în cuantum de 50.000 RON nu poate fi primită.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte reţine caracterul întemeiat al cererii formulată de intimatul-reclamant, urmând a o încuviinţa, conform dovezii depusă de acesta la dosar, respectiv factura privind onorariul de avocat în cuantum de 300 RON.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat şi va obliga recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant a sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 4229 din 9 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant a sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2020.