Tax authority's appeal against annulment of preventive asset sequestration dismissed for lack of credible danger of asset dissipation

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 08 august 2016, pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Suceava şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii, a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/13.07.2016, emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Suceava, precum şi a tuturor actelor subsecvente.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 847 din 07 decembrie 2016, Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Suceava.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 06 ianuarie 2017.

1.4. Prin cererea înregistrată la dosarul instanţei de fond la data de 08 martie 2017, reclamanta a precizat cadrul procesual pasiv al cererii de chemare în judecată, arătând că înţelege să se judece doar în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Suceava şi, totodată, a arătat că nu mai solicită anularea actelor subsecvente deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 53 din 30 martie 2017, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Suceava şi a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 13.07.2016, emisă de pârâtă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 53 din 30 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Suceava, reprezentată prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, pârâta a susţinut că, potrivit dispoziţiilor legale care reglementează materia măsurilor asigurătorii, acestea au un caracter preventiv, scopul fiind acela de a asigura recuperarea obligaţiilor fiscale datorate de contribuabil. Prin urmare, pentru a dispune măsurile asigurătorii, nu trebuie să existe decât pericolul de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului de către debitor, nefiind necesar ca aceste consecinţe să se fi şi produs în mod concret.

A arătat recurenta-pârâtă că, în cauză, există suspiciunea săvârşirii de către reclamantă şi furnizorii săi a unei fraude de tip carusel, organul fiscal constatând că agenţii economici din lanţul tranzacţional ori nu desfăşoară activitate, ori sunt declaraţi contribuabili inactivi, iar reclamanta ar fi fost în măsură să cunoască comportamentul neadecvat al partenerilor săi comerciali. În consecinţă, existând pericolul ca societatea să-şi înstrăineze patrimoniul şi să prejudicieze, astfel, bugetul de stat, s-a procedat la instituirea măsurilor asigurătorii.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că măsurile asigurătorii nu reprezintă măsuri de executare silită, ele constând doar în indisponibilizarea bunurilor sau în instituirea popririi asigurătorii asupra veniturilor prezente sau viitoare ale contribuabilului, aplicarea acestor măsuri având ca efect doar limitarea dreptului de dispoziţie al proprietarului asupra bunului respectiv.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este motivată, prin raportare la descrierea faptelor de care este suspectată societatea şi la amploarea circuitului tranzacţional fraudulos, elemente care au creat suspiciunea că acest comportament ilicit s-ar putea extinde şi în faza de recuperare a prejudiciului, prin împiedicarea măsurilor de executare silită.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 05 iulie 2017, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de sentinţa recurată şi de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Suceava este nefondat, pentru următoarele considerente:

Problema litigioasă a cauzei o reprezintă îndeplinirea, la data emiterii actului administrativ fiscal contestat, a condiţiilor prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 pentru instituirea măsurilor asigurătorii, din perspectiva existenţei pericolului ca reclamanta din prezenta cauză să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea creanţelor fiscale.

Analiza de legalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii are caracter circumstanţial, implicând verificarea, raportat la datele cauzei, a îndeplinirii cerinţelor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Atât în cuprinsul deciziei atacate, cât şi în cursul procedurilor judiciare declanşate de reclamantă prin cererea de anulare a acestui act, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege, criteriile avute în vedere la luarea măsurilor fiind comportamentul fiscal neadecvat al agenţilor economici interpuşi în lanţul tranzacţional fraudulos (furnizori ai reclamantei), amploarea faptelor constatate de organul fiscal, precum şi faptul că societatea reclamantă a beneficiat de acest circuit tranzacţional simulat, fiind în măsură să cunoască comportamentul fiscal al furnizorilor săi. A arătat organul fiscal că luarea măsurilor asigurătorii este justificată de natura faptelor de care este bănuită societatea şi de amploarea circuitului tranzacţional, care au creat suspiciunea că acest comportament s-ar putea extinde şi în faza de recuperare a eventualului prejudiciu cert, manifestându-se printr-un comportament menit să împiedice executarea, acesta fiind doar o prelungire a comportamentului menit să împiedice constatarea nivelului datoriei.

Este de necontestat, astfel cum a arătat pârâta, că existenţa pericolului prevăzut de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu presupune şi producerea unor consecinţe efective dintre cele enumerate de textul de lege, dar Înalta Curte apreciază că, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, trebuie să existe indicii rezonabile, suficient de concrete, că reclamanta ar intenţiona să îşi diminueze elementele de patrimoniu, în scopul neachitării obligaţiilor fiscale.

Raportat la circumstanţele cauzei, descrierea, în cuprinsul deciziei contestate, a circuitului pretins fraudulos al operaţiunilor la care a participat şi reclamanta, nu este suficientă pentru luarea unor măsuri de indisponibilizare a patrimoniului debitoarei.

Instituirea măsurilor asigurătorii nu s-a întemeiat pe o analiză globală a cumulului de elemente, ci doar pe faptele imputate reclamantei, care ar urma să conducă la stabilirea creanţei fiscale suplimentare, ceea ce implică o totală suprapunere între motivele care determină emiterea deciziei de impunere a obligaţiilor fiscale şi motivele emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Or, diferenţa dintre cele două acte administrativ fiscale este evidentă, unul reprezentând un titlu de creanţă, care constată o obligaţie fiscală în sarcina contribuabilului, pe când cel de-al doilea reprezintă o măsură preventivă, pentru adoptarea căreia este necesar să fie îndeplinite condiţiile distinct prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Totodată, dacă legiuitorul ar fi apreciat, ca fiind suficientă pentru instituirea măsurilor asigurătorii, simpla enunţare a intenţiei de a emite un titlu de creanţă sau a indicării comportamentului fiscal neadecvat imputat reclamantei, această soluţie legislativă s-ar fi regăsit în cuprinsul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015; or, meţionând condiţia existenţei unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului, legiuitorul a urmărit ca măsurile de indisponibilizare să fie dispuse în cazuri execepţionale, iar nu în oricare situaţie în care există un dubiu asupra corectitudinii fiscale a contribuabilului. În aceste condiţii, suspiciunile organului fiscal cu privire la comportamentul fiscal al reclamantei reprezintă unul dintre criteriile ce pot fi avute în vedere la luarea măsurii de indisponibilizare a elementelor de patrimoniu, dar este apreciat a nu fi suficient, prin el însuşi, la fundamentarea acestei măsuri.

Din analiza înscrisurilor depuse în probaţiune la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că reclamanta nu înregistra creanţe fiscale neachitate la data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, iar după momentul dispunerii măsurilor, societatea a continuat activitatea comercială şi, conform susţinerilor din întâmpinare şi tabelului anexă, necontestate de recurenta-pârâtă, a continuat să achite creanţele datorate bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale.

În ceea ce priveşte bunurile supuse indisponibilizării, se constată că sechestrul asigurător a fost instituit asupra unor bunuri imobile, respectiv fabrică de caşcaval, sistem de epurare ape uzate şi sistem depozit frigorific, care servesc activităţii care constituie principala sursă de venit a societăţii, astfel cum reiese din cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. La dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi privitoare la iniţierea de către reclamantă a formalităţilor de înstrăinare a acestor imobile, iar caracterul esenţial pentru activitatea societăţii conduce la prezumţia rezonabilă a lipsei unei intenţii de înstrăinare a activelor, această operaţiune putând afecta sursele de venit ale societăţii.

În raport de toate aceste argumente, Înalta Curte constată că organul fiscal şi-a întemeiat decizia contestată exclusiv pe suspiciunile cu privire la faptele reclamantei, fără a dovedi existenţa unor elemente care să contureze cerinţa pericolului prevăzută de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, astfel încât soluţia instanţei de fond, privind anularea acestei decizii, este legală şi urmează a fi menţinută.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Suceava, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Suceava, reprezentată prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei civile nr. 53 din 30 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2020.