Ministry of Justice lacks passive procedural capacity for wage disputes and cannot be liable for future promotional salary adjustments

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 09 mai 2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, au solicitat:

- obligarea pârâtului la emiterea, pentru fiecare dintre reclamanţi, începând cu data de 09.04.2015, a unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare, în acord cu art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 712015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei;

- obligarea pârâtului la acordarea, începând cu data de 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 712015, a diferenţei salariale rezultată din aplicarea de procente şi aplicarea caselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranşă de vechime în muncă/în funcţie ulterior date de 1 ianuarie 2011;

- obligarea pârâtului ca, la emiterea ordinelor de salarizare, să ţină cont, în cazul promovărilor în funcţie şi al numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2980 din 11 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei;

(ii) a obligat pârâtul să emită pentru fiecare reclamant ordine de salarizare, începând cu data de 09.04.2015 în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare, în acord cu art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 712015;

(iii) a obligat pârâtul la acordarea începând cu data de 09.04.2015 a diferenţei de drepturi salariale rezultate din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranşă de vechime în muncă/funcţie ulterior datei de 01 ianuarie 2011;

(iv) a obligat pârâtul ca, la emiterea ordinelor de salarizare, să ţină cont, în cazul promovărilor în funcţie şi al numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcţie a fost îndeplinită ulterior acesteia date.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2980 din 11 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul înlăturării obligaţiilor dispuse de instanţa de fond, detaliate la pct. 2 (iii) şi 2 (iv), anterior menţionate.

În motivarea recursului, pârâtul a susţinut că a fost în mod greşit obligat la plata diferenţelor salariale către reclamanţi, această obligaţie revenind instituţiei angajatoare, respectiv Tribunalului Caraş Severin, întrucât reclamanţii îşi desfăşoară activitatea în cadrul Judecătoriei Caransebeş, instanţă aflată în circumscripţia teritorială a acestui tribunal. A arătat recurentul-pârât că, potrivit H.G. nr. 652/2009, autorităţii ministeriale îi revine doar obligaţia asigurării fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale, plata efectivă fiind făcută de ordonatorii secundari de credite.

De asemenea, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond l-a obligat în mod greşit ca, la emiterea ordinelor de salarizare, să ţină cont, în cazul promovărilor în funcţie şi al numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date. A arătat pârâtul că, la momentul la care reclamanţii vor fi promovaţi în funcţie sau vor fi numiţi în funcţii de conducere, vor fi încadraţi potrivit legii de salarizare existente la acel moment, susţinând că acest capăt de cerere trebuia respins, ca inadmisibil.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi nu au depus întâmpinări faţă de cererea de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa calităţii recurentului-pârât de persoană obligată la acordarea/plata diferenţelor salariale cuvenite reclamanţilor, Înalta Curte o apreciază a fi fondată, constatând că o astfel de obligaţie nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorităţii ministeriale.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terţiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, curţilor de apel, parchetelor de pe lângă curţile de apel, tribunalelor şi parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar şi administrativ, condus de un manager economic.

În raport de obligaţiile ce revin pârâtului Ministerul Justiţiei, Înalta Curte constă că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraţilor care activează în cadrul instanţelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiţiei în acest sens, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite. Raportul obligaţional, care are ca obiect plata salariului, se desfăşoară între intimaţii-reclamanţi şi Tribunalul Caraş Severin (în circumscripţia teritorială a căruia se află Judecătoria Caransebeş, unde activează reclamanţii), în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanţelor judecătoreşti, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terţiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existenţa unei obligaţii legale a Ministerului Justiţiei, privind plata diferenţelor salariale solicitate de reclamanţii magistraţi prin acţiunile adresate instanţelor judecătoreşti, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunţarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deşi sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele aspecte, cu relevanţă pentru soluţia pronunţată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecinţă a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

56. În motivarea acestei decizii s-a menţionat, între altele, că "În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

57. Mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare."

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului nu subzistă obligaţia de acordare a diferenţelor salariale solicitate de reclamanţi, în sensul plăţii efective a pretenţiilor băneşti formulate de reclamanţi, Ministerului Justiţiei revenindu-i doar obligaţia asigurării resurselor bugetare necesare plăţilor salariale. Această împrejurare este de natură a conduce la concluzia caracterului neîntemeiat al celui de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată, respectiv la reformarea sentinţei instanţei de fond de către instanţa de control judiciar.

Referitor la cea de-a doua critică formulată de pârât, Înalta Curte o apreciază a fi, de asemenea, fondată. Promovarea în funcţie sau numirea în funcţii de conducere a reclamanţilor judecători reprezintă un eveniment viitor, drepturile salariale cuvenite acestora urmând a fi stabilite în baza legilor de salarizare existente la acel moment, conform principiului tempus regit actum.

Înalta Curte reţine că reclamanţii nu au indicat, în cuprinsul acţiunii, niciun temei de drept care să conducă la stabilirea în sarcina pârâtului, a unei obligaţii viitoare (şi incerte ca existenţă), a cărei îndeplinire să fie condiţionată de actualul cadru legislativ. Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 284/2010 şi pe interpretarea pe care Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a oferit-o, la data de 30.06.2015, cu privire la textele de lege în baza cărora se realizează salarizarea judecătorilor, argumente care nu pot fi avute în vedere, atât timp cât Legea nr. 284/2010 se aplică doar situaţiilor născute pe perioada cât a fost în vigoare, iar opinia PCSM nu poate fi interpretată într-o manieră contrară legii şi principiilor fundamentale ale dreptului civil.

Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, în ceea ce priveşte obligarea pârâtului la acordarea drepturilor salariale, precum şi obligarea acestuia ca, la emiterea ordinelor de salarizare, să ţină cont, în cazul promovărilor în funcţie şi al numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 2980 din 11 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, în ceea ce priveşte petitul referitor la obligarea pârâtului la acordarea, începând cu data de 09.04.2015, a diferenţei salariale rezultate din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranşă de vechime în muncă/funcţie ulterior datei de 01 ianuarie 2011, precum şi petitul referitor la obligarea pârâtului ca, la emiterea ordinelor de salarizare, să ţină cont, în cazul promovărilor în funcţie şi al numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2020.