Securitate collaborator status upheld on handwritten informer note; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 aprilie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITĂŢII, în contradictoriu cu pârâtul A., a formulat acţiune în constatare, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în baza indiciilor rezultate din documentele existente la dosar la acea dată, să aprecieze asupra calităţii de colaborator al Securităţii în ceea ce îl priveşte pe pârât.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1963 din 07 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în contradictoriu cu pârâtul A., şi a constatat calitatea pârâtului de colaborator al Securităţii.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Pârâtul A. a declarat recurs împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii formulată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea instanţei de fond este nelegala în raport de probele ce rezulta din înscrisurile administrate în cauză, ca mijloc de probă, precum şi de dispoziţiile legale în materie, respectiv O.U.G. nr. 24/2008.

În acelaşi timp, recurentul a menţionat că sentinţa se bazează pe o motivare insuficienta sau insuficient de clara care, în opinia sa, a generat o restrângere nejustificata a aplicării prevederilor art. 2 lit. b) - teza a II-a din O.U.G. nr. 24/2008, aprobata prin Legea nr. 293/2008.

Concret, a fost criticată concluzia instanţei de fond referitoare la împrejurarea că semnatarul "Notei" din data de 20.10.1981 este identic cu persoana care a scris-o.

Discuţiile iniţiale despre care se face vorbire în referatul din 29.09.1981, s-a arătat în motivarea recursului, au avut ca temă unele aspecte negative de la locul de munca al recurentului şi abia după finalizarea acestora i-a fost avansată propunerea de a colabora cu organele de securitate, pentru a nu mai fi anchetat cu privire la evenimentul din aprilie 1981, sens în care i s-a dictat un angajament din care a rezultat că va purta numele conspirativ "B.", împrejurare rezultată din "Raportul privind modul în care a decurs recrutarea sa" întocmit de maiorul C., la data de 21.10.1981.

În privinţa Notei datată 25.04.1981, cu privire la care instanţa de fond a reţinut că este semnată de aceeaşi persoană cu numele conspirativ "B.", recurentul a menţionat că era imposibil ca, la o distanţă de nici 3 zile de la evenimentul petrecut în secţia Gazete (conturarea unei zvastici pe portretul lui Lenin), când era în plină desfăşurare o anchetă brutală la care era supus alături de colegii săi, să aibă ca rezultat o acceptare a recrutării sale, ce presupunea o aprobare a organelor de conducere, inclusiv pentru numele conspirativ de "B." dar, în acelaşi timp şi o începere a furnizării de informaţii.

Aceasta în condiţiile în care, conform "Notei -raport" din 23.09.1981, semnata olograf de către maiorul C., recurentul-pârât a fost cunoscut în contextul anchetei începuta în luna aprilie 1981.

Aşadar, "Nota" informativă care îl priveşte pe numitul D., din 20.10.1981, nu poate să-i fie atribuită cum nu i se poate atribui nici Nota din 25.04.1981, semnata identic -"B.".

În acest cadru, recurentul a învederat că instanţa de judecata a soluţionat cauza în baza unor indicii (cum s-a exprimat reclamanta) si nicidecum urmare a aflării adevărului pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, încălcând astfel prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.

Referitor la cererea în probaţiune privind depunerea la dosarul cauzei a documentelor întocmite de Inspectoratul Municipiului Bucureşti de Securitate în dosarul nr. x-Obiectiv Combinatul Poligrafic Casa Scânteii, a cărui existenţă a fost confirmată chiar de către reclamantă, în cuprinsul Notei sale de constatare aflată la fila x, recurentul a precizat că cele două volume, respectiv volumele nr. 1 şi 23, prezentate în instanţă, nu au nicio relevanţă în privinţa sa.

În plus, solicitarea sa, a precizat recurentul, ar fi fost corect reţinută dacă s-ar fi cunoscut conţinutul înscrisurilor din "Dosarul Personal".

Astfel, din penultima fraza de pe pagina 2 a Referatului întocmit de către maiorul C. - fila 3verso din "Dosar Personal" rezultă că a fost audiat cu ocazia anchetei efectuată în luna aprilie la secţia Gazete şi contactat în câteva rânduri, ulterior la Biroul de Securitate din CPCS, aşa încât a apreciat oportun ca recrutarea sa să se facă în acelaşi sediu.

A apreciat recurentul că o acceptare a motivării reclamantei, în sensul că aceasta nu deţine dosare peanle ci doar documentare, ar avea ca rezultat o imposibilitate de examinare a împrejurărilor în care a fost semnat acel angajament, datorată faptului că fără acele dovezi ale anchetei evenimentului din aprilie 1981 s-ar aduce atingere principiului consacrat de prevederile art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului si Libertăţilor Fundamentale.

Împotrivirea reclamantei la depunerea la dosar a documentelor anchetei întreprinse de ofiţerii de securitate, presupune o limitare a dreptului său de a administra probe în combaterea susţinerilor acesteia, în pofida faptului că solicitarea era admisibilă, potrivit legii şi aptă să ducă la aflarea adevărului, a mai menţionat recurentul, recunoscând că a scris un angajament dictat de către maiorul C., fără însă să scrie şi să semneze, cu numele de cod "B.", înscrisurile din 25.04.1981 şi 20.10.1981.

4. Apărarea formulată în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, Intimatul-reclamant Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului şi constatarea acestuia ca fiind nul, faţă de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., excepţie respinsă la termenul de judecată din data de 07.02.2020, după cum rezultă din partea introductivă a prezentei decizii iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

În opinia intimatului, hotărârea primei instanţe este clar şi cuprinzător motivată.

Aşa cum, în mod corect, a observat prima instanţă, recurentul fiind interpelat, în mod direct, de instanţă, a arătat, conform încheierii de şedinţă din 08.12.2015, că îi aparţine scrisul din Nota datată la 25.04.1981 din "Dosarul personal", respectiv scrisul din Nota datată la 20.10.1981 din "Dosarul personal", dar nu este sigur cu privire la aceasta, deoarece de obicei nu scrie cursiv.

Or, potrivit art. 301 alin. (1) C. proc. civ., acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator fie să recunoască, fie să conteste scrierea sau semnătura".

Atitudinea recurentului-pârât, în şedinţa de judecată din 08.12.2015 nu poate fi, în niciun caz, interpretată drept o contestare a scrierii sau semnăturii.

De asemenea, este relevant că recurentul a fost de acord cu folosirea numelui conspirativ "B." prin chiar angajamentul pe care recunoaşte că l-a scris.

Prin urmare, sunt nerelevante susţinerile recurentului din cuprinsul cererii de recurs prin care arată că nota informativă din data de 20.10.1981 a fost scrisă de un anume "B.'".

În mod corect, a observat prima instanţă că pârâtul a susţinut că ar fi consemnat în cadrul întâlnirii cu maiorul de Securitate din 20.10.1981 aspecte despre RE în cadrul unei declaraţii, şi nu a unei Note.

Important este că, aşa cum a arătat prima instanţă, recurentul-pârât a arătat, în concluziile scrise, că a furnizat Securităţii informaţiile cuprinse în nota din 20.10.1981, dar că acestea ar fi fost date într-o declaraţie, iar nu într-o notă. Or, din perspectiva art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, nu este importantă denumirea înscrisului furnizat Securităţii, ci contextul în care acesta a fost încheiat şi conţinutul acestuia.

Prevederile tezei a doua (ce descrie situaţiile care înlătură reţinerea calităţii de colaborator al Securităţii) a art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 au în vedere exclusiv furnizarea unor informaţii în timpul unei anchete şi în legătură cu ancheta.

Aşa cum prima instanţă, în mod corect, a observat, recurentul-pârât a furnizat la 20.10.1981, informaţii care nu au nicio legătură cu evenimentul din aprilie 1981. Prin urmare, recurentul nu poate susţine incidenţa tezei a doua a art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. Nu se poate demonstra existenţa unei legături între o anchetă ce viza evenimentul din aprilie 1981 şi conţinutul notei informative din 20.10.1981.

Mai mult, în cauza de faţă, nu se poate afirma că recurentul ar fi furnizat informaţiile în timpul unei anchete.

Teza a doua a art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 se referă la o situaţie de excepţie, prin urmare este de strictă interpretare şi aplicare, prevederile acesteia neputându-se aplica în alte situaţii în afară de cele expres prevăzute de legiuitor.

Rezultă cu claritate din actele dosarului că informaţiile au fost furnizate în cadrul unei relaţii consimţite şi conspirate cu fosta Securitate. Dincolo de acest aspect, chiar semnarea angajamentului a fost consimţită de recurent.

Prin nota scrisă de recurent sub numele conspirativ "B., la data de 20.10.1981, prin care recurentul-pârât a informat organele de securitate despre intenţia declarată a numitului D. de a se adresa postului de radio "E.", post potrivnic regimurilor comuniste, pentru a solicita sprijin pentru plecarea sa definitivă din ţară, au fost furnizate informaţii referitoare la atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, fiind îndeplinită condiţia legală referitoare la vizarea încălcării unor drepturi fundamentale.

Art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 se referă la vizarea îngrădirii unor drepturi fundamentale - şi nu neapărat încălcarea propriu-zisă a acestor drepturi, fiind suficient, în accepţiunea legii, ca denunţul să creeze numai o stare de pericol pentru cel denunţat, sub acest aspect jurisprudenţa instanţei supreme fiind amplă şi unitară.

Recurentul putea si trebuia să conştientizeze posibilele urmări ale informaţiei furnizate. Şi această condiţie este îndeplinită, întrucât este exclus ca recurentul să nu fi realizat faptul că, odată ce furniza o astfel de informaţie, asupra persoanei denunţate ar fi putut să se desfăşoare o acţiune de investigare din partea Securităţii. Această acţiune presupunea cel puţin încălcarea dreptului la viaţă privată (prevăzut de art. 17 din Pactul internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice), prin căutarea şi obţinerea de noi informaţii despre opiniile, viaţa personală sau anturajul persoanei denunţate, fără acordul acesteia.

În acest mod, recurentul l-a expus pe cel denunţat unor posibile noi încălcări ale dreptului la viaţă privată, ce puteau veni din partea Securităţii.

Legiuitorul nu cere furnizarea, de către foştii informatori ai Securităţii, a mai multor informaţii care să îndeplinească cerinţele art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, a conchis intimatul, fiind suficient şi un singur astfel de caz, pentru reţinerea calităţii de colaborator al Securităţii.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 16 noiembrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, la data de 7 februarie 2020, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză.

Analizând sentinţa atacată prin prisma cadrului legal incident speţei dedusă judecăţii, precum şi prin raportare la criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent în susţinerea recursului, Înalta Curte precizează că acesta este incident când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind vorba despre cauze de nelegalitate şi nu de netemeinicie ale hotărârii judecătoreşti.

Aşadar, criticile de netemeinicie a hotărârii, respectiv, cele care vizează situaţia de fapt, nu pot face obiectul recursului, după cum s-a reţinut în cele de mai sus.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte menţionează că O.U.G. nr. 24/2008 instituie condamnarea regimului totalitar comunist, prin deconspirarea foştilor lucrători de securitate şi a colaboratorilor acesteia, ca o componentă importantă a perturbării regimului menţionat.

Actul normativ urmăreşte deconspirarea, prin consemnare publică, a persoanelor care au participat la activitatea de poliţie politică comunistă, fără însă să promoveze răspunderea juridică sau politică a acestora şi fără să creeze premisele unei forme de răspundere morală şi juridică cu caracter colectiv, pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informaţii, în condiţiile lipsei de vinovăţie şi a unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, aspecte rezultate într-o manieră lipsită de echivoc din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional.

În acest registru, prevederile art. 2 lit. b) din actul normativ definesc noţiunea de "colaborator al securităţii", respectiv persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii securităţii, prin care au fost îngrădite drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Din conţinutul normei evocate se pot desprinde condiţiile legale obligatorii care, îndeplinite fiind cumulativ, determină calitatea de colaborator al securităţii.

Astfel, persoana trebuie să fi furnizat informaţii într-una din formele menţionate în cuprinsul art. 2 lit. b) din ordonanţă, prin informaţiile respective să fi fost denunţate activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, iar acestea să conducă la îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Constatarea calităţii de colaborator al securităţii trebuie să fie rezultatul unei analize judicioase din partea instanţelor învestite cu o asemenea acţiune, asupra întregului material aflat la baza susţinerilor Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în cadrul acestui examen putând fi demonstrate, atât faptele pozitive, cât şi faptele negative, prin dovedirea faptelor pozitive contrare.

Revenind la speţa dedusă judecăţii, după cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, acţiunea în constatare promovată de reclamant este fundamentată pe Nota informativă din data de 20.10.1981, semnată cu numele conspirativ "B.", în cuprinsul căreia sunt relatate discuţiile purtate de semnatarul notei cu numitul D., cu aproximativ trei săptămâni înainte de redactarea aceleiaşi note.

În ceea ce priveşte apărările recurentului-pârât, Înalta Curte reţine că structurarea acestora este ambiguă şi oscilantă, pe parcursul procesului partea menţionată având o atitudine ezitantă.

Pe de o parte, recurentul a invocat caracterul nereal al înscrisurilor depuse de reclamant în susţinerea acţiunii, inclusiv al notei informative din data de 20.10.1981, recunoscând însă că a scris şi a semnat, la dictarea unui ofiţer de securitate, un angajament de colaborare cu aceasta instituţie, iar pe de altă parte, a invocat incidenţa prevederilor art. 2 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 24/2008, prin declaraţia de recurs criticând instanţa de fond pentru restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Din această perspectivă, Înalta Curte menţionează că, prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de fond, recurentul-pârât a precizat că, în data de 20.10.1981, a relatat verbal maiorului de securitate C., despre cunoştinţele pe care le avea în legătură cu numitul D., relatări consemnate apoi într-o declaraţie scrisă, la dictarea aceluiaşi ofiţer, semnată de recurent cu propria semnătură.

Prin declaraţia de recurs, recurentul a precizat într-o manieră clară, concisă, faptul că a scris un angajament de colaborare cu securitatea, sub teroare, la dictarea ofiţerului care îl ancheta în legătură cu evenimentul petrecut la 21.04.1981, la secţia "Gazete" din cadrul F..

În plus, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a valorificat într-o manieră judicioasă, în contextul probator administrat, proba de scris luată recurentului-pârât în şedinţa de la termenul din data de 10.05.2016, spre compararea semnăturilor, astfel încât, şi în opinia instanţei de recurs, concluzia identităţii scrisului din cele două documente, respectiv "Angajamentul" şi "Nota" datate 20.10.1981, precum şi a faptului că semnătura aflată pe angajamentul menţionat aparţine recurentului, se impune în termeni lipsiţi de echivoc, dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Aşadar, coroborând aceste elemente probatorii, în deplin acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte învederează că este de domeniul evidenţei împrejurarea că recurentul-pârât s-a angajat să colaboreze, în mod secret, cu organele de securitate, să le furnizeze informaţii ce prezintă interes pentru securitatea statului, acceptând să lucreze, în această calitate, sub numele conspirativ "B.".

De asemenea, în aprecierea instanţei de recurs, recurentul-pârât nu a reuşit să sădească îndoiala, în cursul procedurii judiciare pendinte, nici cu privire la faptul că nu a scris Nota informativă din data de 20.10.1981, referitoare la numitul D..

Scrisul este identic cu cel existent în "Angajamentul" din aceeaşi dată, astfel încât nu poate fi negată legătura dintre cele două documente, prin prisma elementului comun al acestora, respectiv a persoanei care le-a scris, în alte cuvinte recurentul-pârât.

Este lipsit total de relevanţă împrejurarea că Raportul prin care se solicita aprobarea includerii recurentului-pârât în reţeaua informativă, în calitate de informator, cu numele conspirativ "B.", a fost întocmit la data de 21.10.1981, adică în ziua ulterioară celei în care s-a reţinut că acesta a semnat angajamentul şi a scris "Nota informativă" anterior evocată, întrucât, după cum rezultă din conţinutul raportului menţionat, acesta conţine date referitoare la întâlnirea ofiţerului de securitate cu pârâtul, din data de 20.10.1989, făcându-se referire la discuţiile privindu-l pe numitul D., precum şi la împrejurarea că acestuia i s-a luat angajament scris, în vederea colaborării şi că i s-a făcut şi primul instructaj legat de comportament, atitudine, modul de redactare a materialului informativ şi caracterul secret al legăturii sale cu organele securităţii statului.

În niciun caz, întocmirea acestui raport la data de 21.10.1981 şi conţinutul informaţiilor rezultate din cuprinsul acestuia nu sunt de natură a valida teza recurentului-pârât referitoare la imposibilitatea semnării "Notei" referitoare la numitul D. în ziua anterioară, ci dimpotrivă, coroborat cu celelalte elemente cu forţă probantă, anterior reţinute, aceasta nu conduce decât la unica concluzie anterior expusă, că, la data de 20.10.1981, recurentul a semnat atât angajamentul de colaborare cu securitatea, cât şi nota la care anterior s-a făcut referire.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea prevederilor art. 2 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 24/2008, instanţa de fond a reţinut corect că acestea nu devin incidente decât atunci când informaţiile au fost date în cursul şi în legătură cu ancheta la care persoana respectivă a fost supusă.

Or, în cauza de faţă, conţinutul notei informative dată de recurentul-pârât în data de 20.10.1981 face referire la un alt context, care excede anchetei desfăşurate, fiind vorba despre intenţiile mărturisite ale numitul D., potrivit cărora, în esenţă, acesta dorea să emigreze cu ajutorul postului de radio "E." căruia urma să i se adreseze printr-o scrisoare, aspecte care nu prezintă nicio legătură evidentă cu ancheta referitoare la evenimentele petrecute la 21.04.1981, la secţia "Gazete" din cadrul F., astfel că alegaţiunile recurentului referitoare la existenţa unei situaţii care înlătură reţinerea calităţii de colaborator al securităţii sunt lipsite de suport faptic şi probator.

În fine, instanţa de fond a apreciat corect şi cu privire la faptul că informaţiile cuprinse în Nota din 20.10.1981 fac referire la o atitudine potrivnică regimului totalitar comunist, întrucât apelarea la ajutorul unui post de radio interzis viza îngrădirea dreptului la viaţa privată.

După cum rezultă din jurisprudenţa instanţei supreme în materie, furnizarea unei informaţii referitoare la o persoană care asculta postul de radio "E.", post identificat de autorităţile comuniste din România cu un duşman al regimului şi cu atât mai mult intenţia de a apela la ajutorul acestuia, reprezenta un act de sfidare a regimului, o asemenea atitudine fiind considerată ca fiind potrivnică regimului totalitar.

Din acest unghi de vedere este limpede că informaţiile furnizate organelor de securitate de către recurent au fost de natură să creeze o veritabilă stare de pericol pentru numitul D. şi să îl expună unor posibile încălcări şi îngrădiri sub aspectul dreptului său la viaţă privată, prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, deoarece, după cum rezultă din Raportul maiorului C., din data de 21.10.1981, recurentul-pârât urma să furnizeze informaţii despre discuţiile şi comentariile acestuia, precum şi despre acţiunile protestatare pe care intenţiona să le întreprindă în viitor, evident fără a avea acordul său.

În consecinţă, Înalta Curte conchide că este legală constatarea instanţei de fond privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, în ceea ce îl priveşte pe recurentul-pârât, aşa cum acestea au fost reţinute în cele de mai sus şi prin raportare la probatoriul administrat în cauză.

2. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate asupra recursului.

Constatând că soluţia instanţei de fond se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a proceda la respingerea recursului declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât A. împotriva sentinţei civile nr. 1963 din 07 iunie 2016, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 februarie 2020.