Tax administrative appeal suspension under Art. 277 CPC: requirement of reasoned demonstration of decisive impact of pending criminal investigation on tax liability
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the appeal, quashed the lower court's judgment, and annulled the tax authority's decision to suspend the administrative appeal, ordering the defendant to rule on the merits of the taxpayer's challenge, thereby allowing the corporate plaintiff to prevail. The dispute arose from a tax inspection that resulted in additional liabilities and a criminal referral for tax evasion, prompting the tax authority to suspend the resolution of the administrative complaint under Article 277(1)(a) of the Fiscal Procedure Code; however, the appellate court had previously rejected the taxpayer's request to annul this suspension. The court held that the suspension was unlawful because the tax authority failed to demonstrate, as required by law, a causal link and decisive influence between the pending criminal investigation and the administrative tax determination, noting that the generic nature of the criminal referral and the lack of specific proof that the criminal outcome would resolve the tax issues rendered the suspension an abuse of power and a violation of the right to access justice within a reasonable time.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) C. proc. civ, art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, art. 490 C. proc. civ, art. 493 C. proc. civ, art. 270 din Legea nr. 207/2015; Tax administrative appeal suspension under Art. 277 CPC: requirement of reasoned demonstration of decisive impact of pending criminal investigation on tax liability: Potrivit art. 268 raportat la art. 270 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie în termen de 45 de zile de la comunicarea actului administrativ, sub sancţiunea decăderii. Conform art. 281 alin. (2) din acelaşi act normativ, deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 7 februarie 2020
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 20 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar "B." I.P.U.R.L. a chemat în judecată pe pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Serviciul Soluţionare Contestaţii, solicitând anularea Deciziei nr. 2172/23 noiembrie 2016 a D.G.R.F.P. Ploieşti - Serviciul Soluţionare Contestaţii, prin care s-a decis suspendarea soluţionării contestaţiei S.C. A. S.R.L., înregistrată cu nr. x/15.07.2016 la A.J.F.P. Prahova şi cu nr. x/22.07.2016 la D.G.R.F.P. Ploieşti, formulată împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale nr. x/27.06.2016, a Deciziei privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecţiei fiscale nr. x/2860/27.06.2016, precum şi împotriva Raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.06.2016, acte emise de A.J.F.P. Prahova- activitatea de Inspecţie Fiscală.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 138 din 20 iunie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată potrivit legii contenciosului administrativ de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar "B." I.P.U.R.L., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Serviciul Soluţionare Contestaţii, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin administrator judiciar "B." I.P.U.R.L., întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând: admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu reţinere spre rejudecare şi, pe fond: admiterea cererii prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 2172/23.11.20169 a D.G.R.F.P. Ploieşti- Serviciul Soluţionare Contestaţii, de suspendare a soluţionării contestaţiei societăţii împotriva acelor emise de A.J.F.P. Prahova- Activitatea de Inspecţie Fiscală, reprezentate de Decizia de impunere nr. x/27.06.2016, Decizia privind modificarea bazei de impozitare nr. F- PH 181/2860/27.06.2016 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.06.2016, şi obligarea intimatei- pârâte la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative.
În recursul său, recurenta- reclamantă a relevat, foarte pe larg, elemente de fapt, în referire la circumstanţele cauzei şi a criticat soluţia instanţei de fond ca fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, în esenţă, invocând următoarele considerente în legătură cu nelegalitatea sentinţei recurate, care impun casarea hotărârii:
Ipoteza textului legal de la art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală precizează obiectul infracţiunii, respectiv, acesta trebuie să aibă legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare.
În raport cu această normă dispozitivă, în speţă, susţine recurenta, simpla sesizare a organelor penale- prin care organele de inspecţie fiscală ale A.J.F.P. Prahova au solicitat începerea cercetărilor în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, şi au transmis conţinutul procesului-verbal de inspecţie fiscală - nu răspunde condiţiilor legale sus- citate, astfel încât să se justifice suspendarea până la rezolvarea laturii penale a soluţionării contestaţiei împotriva deciziei de impunere.
Recurenta- reclamantă susţine că sesizarea formal generică pentru cercetarea "in rem" privind infracţiunea de evaziune fiscală în forma prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (care incriminează "evidenţierea în acele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, ori evidenţierea altor operaţiuni fictive", nu înseamnă şi dovedirea existenţei indiciilor săvârşirii infracţiunii şi a înrâuririi hotărâtoare pe care ar putea-o avea soluţia penală în cauză, iar noţiunea de cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale desemnează cheltuieli inexistente faptic şi juridic, dar transpuse în realitatea scriptică.
În speţă, recurenta apreciază că nu se poate reţine sub niciun aspect o asemenea situaţie. Astfel, arată aceasta, calificarea ca nedeductibile a cheltuielilor societăţii reprezentând contravaloarea lucrărilor şi serviciilor de construcţii contractate şi executate cu cele 7 societăţi prestatoare- apreciate de către organele de inspecţie fiscală, exclusiv prin interpretări arbitrare, ca operaţiuni de achiziţii nereale, fictive- nu poate conduce nici pe departe la concluzia că ar fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.
Subliniază, ca aspect esenţial în cauză, că, pentru toate aceste lucrări şi servicii, facturile emise de cele 7 firme prestatoare, având toate datele şi informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale, au fost efectiv achitate de societate prin viramente bancare în conturile societăţilor prestatoare (în câteva cazuri, cu plata cash în limita plafonului legal)- în baza contractelor cu acestea şi a situaţiilor de lucrări acceptate la plată.
În acest context, recurenta- reclamantă consideră că problema de fond pentru autorităţile fiscale este aceea a verificării dacă achiziţiile efectuate sunt destinate realizării propriilor operaţiuni taxabile ale societăţii şi apreciază că aceasta este, în principal, şi analiza pe care o presupune soluţionarea contestaţiei societăţii împotriva deciziei de impunere, sens în care susţine că nu există interdependenţă între posibilul caracter penal al faptelor pentru care au fost sesizate organele penale şi stabilirea obligaţiilor fiscale ale societăţii- contestatoare.
Mai mult, recurenta- reclamantă arată că este de reţinut lipsa consistenţei sesizării adresate organelor penale- bazată exclusiv pe simple bănuieli, aserţiuni şi presupuneri subiective, fără ca aceasta să fie suplinită de probatoriul necesar conturării indiciilor privind săvârşirea pretinsei infracţiuni.
În fapt, arată recurenta, după aproape 6 luni de la depunerea contestaţiei, în lipsa oricărei probe din care să rezulte că pe rolul organelor de urmărire penală s-ar afla în curs de soluţionare cauza având ca obiect tranzacţii ale S.C. A. S.R.L. considerate fictive, s-a comunicat suspendarea soluţionării contestaţiei administrative până la rezolvarea laturii penale.
Recurenta- reclamantă a susţinut că este evidentă, în acest condiţii, exercitarea abuzivă a dreptului de apreciere al autorităţii fiscale în aplicarea art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, prin suspendarea pe o perioadă nedeterminată a soluţionării procedurii administrative- cu consecinţe vătămătoare pentru interesul clarificării şi definitivării situaţiei fiscale a societăţii într-un termen optim, previzibil- care poate conduce la punerea sub semnul întrebării a existenţei societăţii.
În consecinţă, recurenta- reclamantă S.C. A. S.R.L. - prin administrator judiciar "B." I.P.U.R.L. a solicitat să se constate că, fără a analiza aceste aspecte esenţiale în împrejurările speciale ale cauzei, instanţa de fond s-a limitat la însuşirea apărărilor subiective ale organelor de soluţionare a contestaţiei, pronunţând, astfel, o soluţie nelegală- cu nesocotirea condiţiilor impuse de art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală pentru suspendarea soluţionării contestaţiei în procedura administrativă, ca măsură excepţională, incidentală şi cu caracter facultativ.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata- pârâtă A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, menţinerea sentinţei recurate, ca temeinică şi legală şi, pe cale de consecinţă, menţinerea actelor atacate, ca temeinice şi legale.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.
Prin rezoluţia din 16 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 7 februarie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 268 raportat la art. 270 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie în termen de 45 de zile de la comunicarea actului administrativ, sub sancţiunea decăderii. Conform art. 281 alin. (2) din acelaşi act normativ, deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.
În procedura de soluţionare a contestaţiei prin decizie emisă de organul fiscal competent, potrivit art. 279 şi 280 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, contestaţia poate fi admisă în tot sau în parte, poate fi respinsă ca neîntemeiată sau pentru neîndeplinirea unor condiţii procedurale ori se poate dispune suspendarea în tot sau în parte a soluţionării acesteia.
Aceste dispoziţii adoptate prin decizia de soluţionare a contestaţiei, atunci când produc o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale contribuabilului implicat în procedura de inspecţie fiscală finalizată sau temporizată prin acest act administrativ, pot fi contestate în faţa instanţelor de contencios administrativ şi fiscal.
În speţă, reclamanta S.C. A. S.R.L. Ploieşti a formulat contestaţie administrativă, care prin Decizia nr. 2172 din 23 noiembrie 2016, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Serviciul Soluţionare Contestaţii din cadrul A.N.A.F., la pct. 1 a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale nr. x/27.06.2016, a Deciziei privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecţiei fiscale nr. x/2860/27.06.2016, şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.06.2016, emise de A.J.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală, în ceea ce priveşte suma totală de 2.204.017 RON, reprezentând: 738.887 RON - impozit pe profit stabilit suplimentar; 971.645 RON - taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar, şi 493.485 RON - bază impozabilă stabilită suplimentar la impozitul pe profit, respectiv, diminuare pierdere.
S-a considerat că există o legătură între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală ce a stat la baza emiterii Deciziei de impunere contestate, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor ce fac obiectul sesizării penale nr. 2829/27.06.2016, prin care s-a solicitat începerea cercetărilor în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, pentru un prejudiciu adus în dauna bugetului de stat în sumă de 1.710.532 RON.
Controlul judiciar declanşat de recurenta- reclamantă S.C. A. S.R.L. - prin administrator judiciar "B." I.P.U.R.L. are ca obiect verificarea legalităţii Deciziei nr. 2172/23.11.2016, prin care autoritatea intimată a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Soluţionând cauza, Curtea de Apel a confirmat soluţia administrativă dispusă prin decizia contestată, reţinând, în esenţă, că, în condiţiile în care s-a constatat existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, infracţiunea de evaziunea fiscală, în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, aceasta are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă, realitatea operaţiunilor comerciale înregistrate de reclamantă având consecinţe directe asupra cuantumului obligaţiilor bugetare, prin contestaţia administrativ fiscală fiind contestate aspectele, inclusiv mijloacele de probă, reţinute prin raportul de inspecţie fiscală referitor la cele menţionate.
Acest punct de vedere nu este împărtăşit de către instanţa de control judiciar, întrucât reflectă o interpretare greşită şi aplicare eronată a normelor de drept material- a dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală - în raport cu situaţia de fapt fiscală rezultată din probele administrate.
Astfel, potrivit art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, "(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.".
Dispoziţia legală relevată constituie o transpunere în cadrul procedurii administrativ fiscale a principiului de drept "penalul ţine în loc civilul", fiind firesc, aşa cum se susţine şi în jurisprudenţa constituţională (Deciziile nr. 1237/2008, nr. 56/2013 ale Curţii Constituţionale), ca soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. Aceasta, deoarece hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.
Din cele ce preced, rezultă că pentru intervenţia acestei măsuri procesuale, pentru a fi dispusă măsura suspendării soluţionării contestaţiei de către organul de soluţionare a contestaţiei se impun a fi îndeplinite cumulativ, două condiţii:
- organele penale să fie sesizate, în condiţiile art. 132 din Codul de procedură fiscală, de către organul care a efectuat activitatea de control, în situaţia în care în cursul inspecţiei fiscale s-au descoperit indicii privind săvârşirea unei infracţiuni;
- constatarea infracţiunii cu privire la care există indicii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
În speţă, deşi îndeplinită condiţia sesizării organelor penale pentru începerea cercetărilor în vederea constatării elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, organul de soluţionare a contestaţiei nu a arătat, motivat, care este legătura de cauzalitate între posibilul caracter penal al faptelor sesizate şi stabilirea obligaţiilor fiscale ale contribuabilului.
Astfel, în cauză, organele de inspecţie fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova plângerea penală nr. 2829 din 27 iunie 2016, pentru fapte care, potrivit prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare, ar putea întruni elementele constitutive ale infracţiunilor care se pedepsesc de legea penală, respectiv, pentru înregistrarea în contabilitate de documente care nu îndeplinesc condiţiile de documente justificative şi care să reflecte realizarea tranzacţiilor, considerându-se că S.C. A. S.R.L. Ploieşti s-a sustras de la plata obligaţiilor datorate bugetului de stat în sumă totală de 1.710.532 RON, reprezentând: impozit pe profit în sumă de 738.667 RON şi taxa pe valoarea adăugată în sumă de 971.645 RON, la care au anexat Procesul-verbal nr. x din 24 iunie 2016.
Referitor la cea de-a doua condiţie legală ce trebuie îndeplinită, constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei s-a reţinut că, instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare, pentru că în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.
În acest sens, este necesară o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluţia penală în cauză.
Sub acest aspect, în dezacord cu judecătorul fondului, se reţine că, decizia contestată nu conţine niciun argument care să fie de natură a justifica, în concret, înrâurirea hotărâtoare pe care soluţia în procesul penal ar avea-o în procedura de soluţionare a contestaţiei administrativă, organul fiscal instrumentator rezumându-se în exclusivitate numai la un expozeu de considerente teoretice şi principii de drept, însoţit de exemple de jurisprudenţă a Curţii Constituţionale sau a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie.
Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente teoretice ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conţină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar, pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. În acest sens, nemotivarea înrâuririi hotărâtoare pe care soluţia din penal o are asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă reprezintă o cauză de nulitate a acesteia, întrucât obligaţia motivării actului administrativ reprezintă o cerinţă de legalitate, constituind o garanţie împotriva arbitrariului administraţiei publice şi numai aceasta face posibilă exercitarea efectivă a dreptului la apărare.
Prioritatea de soluţionare a cercetărilor penale în raport de procedura administrativă de soluţionare a contestaţiei administrative nu poate constitui un motiv suficient pentru intervenţia unei astfel de măsuri cu implicaţii atât de importante în viaţa economică a unui contribuabil. Aceasta, pentru că nu întotdeauna efectuarea cercetărilor şi stabilirea răspunderii penale impietează sau afectează cercetările administrative, fiind necesară stabilirea în concret şi fără dubiu a legăturii şi influenţelor pe care le-ar avea constatarea săvârşirii unei infracţiuni asupra antrenării răspunderii fiscale.
Această legătură nu poate fi dedusă din conţinutul deciziilor de impunere sau din conţinutul sesizării penale ori a procesului-verbal întocmit conform art. 132 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cum se acreditează de intimata- pârâtă prin Decizia emisă, ci trebuie să fie evidenţiată expres în cuprinsul deciziei de soluţionare a contestaţiei pentru dovedirea îndeplinirii celei de a doua condiţii pentru suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative.
Astfel, contrar dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, care reclamă o decizie motivată a organului care soluţionează contestaţia, Înalta Curte constată că singura referire din considerentele deciziei contestate nr. 2172/23.11.2016 la interdependenţa care ar exista între soluţia fiscală şi cea penală vizează constatările organelor de control cu privire la tranzacţiile derulate de societatea recurentă în perioada supusă controlului, a căror realitate urmează a fi tranşată de organele de cercetare penală.
În acest context, instanţa de control judiciar reţine că sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova a fost una generică, fiind înaintate rezultatele controlului fiscal, fără a se preciza şi indica punctual indiciile săvârşirii unei infracţiuni.
De altfel, în condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor fiscale suplimentare printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate accepta că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative cu argumentul că ar fi necesar, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni.
Important apare faptul că atât actele administrativ- fiscale ce au generat prezentul litigiu, cât şi conţinutul plângerii penale descriu detaliat care este situaţia de fapt în ceea ce priveşte documentele din care rezultă sumele stabilite ca obligaţii fiscale imputate recurentei- reclamante, împrejurare ce creionează convingerea instanţei de recurs că organul fiscal nu se află într-o "imposibilitate" de a continua analiza sa, în temeiul competenţelor şi mijloacelor de probă ce îi sunt accesibile, această ipoteză fiind, în realitate, cea avută în vedere de legiuitor în edictarea textului analizat.
Concret, organul fiscal a dat art. 277 Codul de procedură fiscală o interpretare eronată, soluţie greşit menţinută de instanţa de fond, sensul real fiind acela că numai în cazul în care determinarea corectă a situaţiei fiscale ar presupune administrarea de mijloace de probă inaccesibile organului fiscal (însă accesibile organului penal) atunci se aşteaptă soluţia în cadrul procedurii penale.
Or, plângerea penală depusă la dosar având mai mult rolul de a stabili dacă aspectele consemnate cu ocazia inspecţiei fiscale întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, concluzia acestuia este indiferentă cauzei de faţă (a se vedea, soluţia dată de CEDO în cauza Lungu împotriva României - art. 28 C. proc. pen..).
Nu lipsit de relevanţă apare faptul că art. 277 Codul de procedură fiscală nu instituie o obligaţie a organului fiscal de a suspenda soluţionarea contestaţiei în cazul în care au fost sesizate organele de urmărire penală cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, ci doar o posibilitate, a cărei exercitare trebuie făcută în afara sferei abuzului, cu respectarea dreptului la un proces echitabil.
De altfel, organul fiscal nu a justificat în cuprinsul actului atacat în ce mod concluziile organului penal ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei din procedura administrativă.
Totodată, împrejurarea că plângerea penală, formulată încă de la 27 iunie 2016, nu a fost soluţionată până în prezent, iar recurenta- reclamantă nu a fost convocată de către organele abilitate pentru a da lămuriri cu privire la aspectele semnalate de A.N.A.F. constituie elemente de natură a crea instanţei convingerea că menţinerea măsurii suspendării, evident prejudiciabilă pentru recurentă, nu se impune.
În pofida perioadei mari de timp, trecute de la momentul sesizării organului de cercetare penală (27.06.2016) şi până la data soluţionării prezentului recurs, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sensul procesual penal, dosarul fiind şi în prezent în faţa de urmărire penală.
Or, suspendarea nemotivată a procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative, care implică amânarea pe o perioadă consistentă de timp accesul la justiţie al recurentei, în speţă aproximativ 4 ani, în condiţiile în care nu există date sau informaţii că s-a pronunţat vreo soluţie în dosarul penal care a constituit cauza luării acestei măsuri administrative, afectează în mod grav drepturile şi interesele legitime ale recurentei- reclamante, situaţie ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate şi obligarea organului fiscal de a soluţiona pe fond contestaţia administrativă cu care a fost învestit de reclamantă.
Mai mult decât atât, în aceste condiţii, menţinerea suspendării procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei pronunţată de autoritatea intimată şi menţinută de judecătorul fondului ar conduce la împiedicarea pronunţării unei instanţe cu privire la fondul raportului fiscal litigios, fiind create premisele încălcării dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât din perspectiva dreptului de acces la instanţă, cât şi din perspectiva depăşirii duratei rezonabile a procedurii.
În concluzie, constatându-se că nu este îndeplinită una dintre condiţiile suspendării soluţionării contestaţiei, în mod nelegal s-a dispus o asemenea măsură prin decizia atacată, iar hotărârea instanţei de fond care a validat-o este dată cu aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.
Pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal şi interesul privat al contribuabilului de a-şi vedea clarificată situaţia fiscală, Înalta Curte reţine că circumstanţele concrete ale cauzei sunt de natură a infirma soluţia pronunţată de instanţa de fond, impunându-se, aşadar, admiterea recursului în limitele arătate, cu consecinţa obligării organului competent să se pronunţe asupra fondului contestaţiei administrative.
Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite acţiunea formulată de reclamantă, va dispune anularea Deciziei nr. 2172/23.11.2016 emisă de D.G.R.F.P. Ploieşti şi va obliga pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti- Serviciul Soluţionare Contestaţii să soluţioneze contestaţia formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta- reclamantă S.C. A. S.R.L. - prin administrator judiciar "B." I.P.U.R.L. împotriva sentinţei nr. 138 din 20 iunie 2017, a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi, rejudecând, admite acţiunea formulată de reclamantă.
Anulează Decizia nr. 2172/23.11.2016 emisă de D.G.R.F.P. Ploieşti.
Obligă pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti- Serviciul Soluţionare Contestaţii să soluţioneze contestaţia formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2020.