Claimants' appeal rejected: 90-day claims deadline to Insurance Guarantee Fund is mandatory forfeiture term, not recommendation.

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 11 august 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, solicitând anularea Deciziei nr. 7359 din 06.07.2017 emisă de pârât, ca fiind nelegală şi netemeinică, şi, de asemenea, solicitând admiterea cererii prealabile şi obligarea pârâtului la plata sumei de 190.890 RON, cu titlu de daune morale ce li se cuvin în baza sentinţei penale nr. 443/19.05.2015 pronunţată de Judecătoria Tg. Mureş în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă la data de 27.10.2015, prin decizia penală nr. 494/A/27.10.2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu- Mureş.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1326 din 21 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen, reclamanţii C., B. şi A., de altfel, întemeiat generic, în drept, pe prevederile art. 486 şi urm. C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, anularea Deciziei nr. 7359/06.07.2017 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca fiind nelegală şi netemeinică. De asemenea, au mai solicitat admiterea cererii prealabile şi obligarea pârâtului la plata sumei de 190.890 RON, cu titlu de daune morale ce li se cuvin în baza sentinţei penale nr. 443/19.05.2015 pronunţată de Judecătoria Tg. Mureş în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă la data de 27.10.2015, prin decizia penală nr. 494/A/27.10.2015, pronunţată de Curtea de Apel Târgu- Mureş.

În susţinerea recursului lor, recurenţii- reclamanţi au relevat, pe scurt, situaţia în fapt în cauză şi, în dezvoltarea motivelor de fapt şi de drept ale recursului, au invocat, în esenţă, următoarele:

În speţă, se află înlăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut atât prin Decretul nr. 167/1958, cât şi prin art. 2517 din Noul C. civ., coroborat cu art. 13 alin. (6) din Legea specială nr. 213/2015, potrivit căruia:

"Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani de la data naşterii dreptului".

Astfel, susţin recurenţii- reclamanţi, invocarea de către pârât a art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia, orice persoană care pretinde un drept de creanţă poate formula o cerere adresată Fondului în termen de 90 de zile, nu poate atrage tardivitatea cererii lor, deoarece acest termen este doar de recomandare, nu de decădere şi de prescripţie, legiuitorul folosind termenul " poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile", fiind clar faptul că această nomă nu este imperativă, fără a se preciza consecinţa nerespectării acestui termen sau sancţiunea civilă.

Prin urmare, recurenţii- reclamanţi apreciază că decizia atacată este nelegală, abuzivă, având drept consecinţă vătămarea drepturilor şi intereselor lor legitime, cu nesocotirea unor hotărâri penale definitive, având drept rezultat prelungirea suferinţelor şi lipsurilor lor materiale, fiind nevoiţi să trăiască sub limita de subzistenţă zilnică.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimatul- pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 11 iulie 2018, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului formulat, ca nefondat, şi, pe cale de consecinţă, respingerea în tot a acţiunii reclamanţilor împotriva sa.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 26 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 11 decembrie 2020, termen preschimbat, ulterior, pentru data de 7 februarie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului- pârât, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

A., B. şi C. au învestit instanţa de contencios administrativ competentă, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, cu o acţiune având ca obiect anularea Deciziei nr. 7359/06.07.2017 emise de pârât, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 190.890 RON, cu titlu de daune morale ce li se cuvin în baza sentinţei penale nr. 443/19.05.2015 pronunţată de Judecătoria Tg. Mureş în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă la data de 27.10.2015, prin decizia penală nr. 494/A/27.10.2015, pronunţate de Curtea de Apel Târgu- Mureş.

Chestiunea litigioasă dezlegată de instanţa de fond a fost aceea a respingerii cererii lor de despăgubiri de către intimatul- pârât, ca fiind tardivă, cu motivarea că a fost depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii falimentului D. S.A..

Instanţa de fond a respins cererea reclamanţilor, ca neîntemeiată, concluzionând că decizia F.G.A. este legală, pentru a obţine o creanţă şi împotriva acestuia reclamanţii trebuind să depună cererea la Fondul de Garantare a Asiguraţilor în termenul legal de 90 de zile, mai sus- amintit, urmând ca dreptul de creanţă împotriva Fondului să se nască doar în momentul emiterii deciziei de admitere a cererii de despăgubire, corect dispunându-se respingerea cererii de despăgubire, care a fost formulată cu nerespectarea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Verificând sentinţa recurată, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., căruia se circumscriu criticile de nelegalitate formulate de recurenţi, vizând modalitatea de soluţionare a tardivităţii cererii adresate Fondului, Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile înscrise în Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (art. 14) instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări. Totodată, dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraţilor prin formularea unei cereri de plată, declanşând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, care stipulează că "indemnizaţiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme."

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată.

În acest sens este Legea nr. 213/2015, care stabileşte o procedură necontencioasă, prealabilă acţiunii în instanţă, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor reglementată prin actul normativ sus menţionat a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

Actul normativ sus evocat prevede, în mod obligatoriu, sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de despăgubire sau de plată însoţită de documente justificative, deoarece, Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii ale asigurătorilor în faliment, plăţile fiind achitate sau acoperite exclusiv prin procedura administrativă prevăzută de dispoziţiile legale speciale, de vreme ce între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie, nu există niciun raport juridic.

În acest sens, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, situat în Capitolul III al Legii care prevede procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului, stipulează că, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Şi potrivit art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, … . Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment".

Pornind de la aceste prevederi legale, Înalta Curte reţine că, în speţă, recurenţii- reclamanţi au formulat cererea de despăgubire abia la data de 09 marte 2017.

Aşadar, astfel cum, în mod legal, a decis instanţa fondului, şi cu respectarea întocmai a legii, corect s-a respins acţiunea acestora, ca neîntemeiată, termenul de 90 de zile prevăzut pentru procedura legală mai sus- arătată fiind depăşit, atât prin raportare la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului D. S.A. (28.04.2016), cât şi raportat la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior (27.10.2015, cazul în speţă).

Mai mult, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, are legitimarea constituţională de a stabili procedurile de judecată.

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin decizia nr. 80/2017, în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015, Curtea constatând că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări, iar dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraţilor, prin formularea unei cereri de plată, declanşând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31.08.2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2.09.2015.

Astfel, Curtea Constituţională a statuat că exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanţei de judecată nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care este prevăzută de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată, iar Legea nr. 213/2015 stabileşte o procedură necontencioasă prealabilă acţiunii în instanţă, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

Susţinerile recurenţilor- reclamanţi potrivit cărora, termenul de 90 de zile nu poate atrage tardivitatea cererii lor adresate Fondului, deoarece, în opinia recurenţilor acest termen este doar de recomandare, nu de decădere şi de prescripţie, legiuitorul folosind sintagma "poate formula o cerere motivată", sunt total eronate şi nu vor fi primite.

Utilizarea sintagmei "poate formula", în cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, căreia recurenţii îi atribuie semnificaţia de posibilitate, şi nu de obligaţie de decădere, de a formula cerere în termen de 90 de zile, demonstrează, în opinia instanţei de recurs, nu dreptul de opţiune între cele două proceduri, procedura administrativă şi una de drept comun, ci vocaţia persoanei interesate, titulară a unui drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, cu respectarea normelor şi termenelor stabilite, în virtutea competenţei speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment şi nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanţă în pofida tuturor termenelor procedurale stabilite, şi care nu au fost respectate.

Împrejurarea că recurenţii- reclamanţi au formulat cererea de despăgubire peste termenul imperativ, de decădere, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme este opţiunea legiuitorului să reglementeze modalitatea şi procedura de acordare a despăgubirilor, iar instituirea unei proceduri administrative nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 paragraf. 1 din Convenţia europeană.

Astfel, din perspectivă convenţională, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane " dreptul la un tribunal", ceea ce înseamnă dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabile, nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă, în procedura administrativă, în temeiul Legii nr. 213/2015, prin care este soluţionată cererea de despăgubiri a creditorilor de asigurări poate fi supusă controlului de către instanţa de judecată, actul normativ asigurând, astfel, o jurisdicţie deplină şi efectivă, în fapt şi drept, a legalităţii deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, implicit, a pretenţiilor creditorilor de asigurări.

Deopotrivă, Înalta Curte reţine că sunt nefondate şi susţinerile recurenţilor- reclamanţi, în sensul că, în speţă, ne aflăm înlăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut atât prin Decretul nr. 167/1958, cât şi prin art. 2517 din Noul C. civ., coroborat cu art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015.

Textul art. 13 alin. (6) din Lege este foarte clar:

"Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment", pe când, art. 14 alin. (1) prevede că:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.".

Ca atare, cele două texte prevăd două termene diferite, calculate distinct, care nu se confundă, şi vizează reguli de desfăşurare diferite, în cadrul unei proceduri prin intermediul căreia să poată fi valorificat dreptul subiectiv pretins: termenul de prescripţie a dreptului la acţiune contra Fondului pentru plata despăgubirilor şi, respectiv, termenul de a formula cerere pentru încasarea indemnizaţiilor/despăgubirilor.

Termenul de 5 ani de la data naşterii dreptului se referă la plata despăgubirilor înseşi, şi nu la formularea cererii pentru încasarea indemnizaţiilor/despăgubirilor, cum greşit pretind recurenţii, şi în nici un caz nu poate constitui o derogare de la termenul de 90 de zile stabilit pentru formularea cererii de despăgubiri prevăzut, la rândul său, de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, text pe deplin aplicabil.

Orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de garantare a asiguraţilor.

În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat prin Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţată în Cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei, paragraful 51, ori Hotărârea din 26 aprilie 1995, pronunţată în Cauza Fischer contra Austriei, paragraful 28, că imperative de supleţe şi eficacitate, pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor protejate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pot justifica intervenţia prealabilă a unor organe administrative care nu îndeplinesc condiţiile cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Ceea ce impun însă dispoziţiile acestui articol convenţional este ca decizia unei asemenea autorităţi să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicţie, adică un "tribunal" în sensul Convenţiei. Faptul că, prin neparcurgerea acestei proceduri ori prin nerespectarea termenelor legale, cel interesat ar putea pierde dreptul de acces la justiţie nu este nici el de natură să demonstreze neconstituţionalitatea procedurii administrative prealabile analizate.

Astfel că, susţinerile recurenţilor- reclamanţi sunt nefondate şi sub acest aspect.

Aceasta întrucât, în plus, împrejurarea că normele cuprinse în C. proc. civ. au caracter general şi constituie procedura de drept comun în materie civilă [art. 2 alin. (1) C. proc. civ..] nu înseamnă că norme de ordin procedural nu se regăsesc şi în alte legi speciale care, tocmai prin caracterul lor, exclud dreptul comun [conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ. "dispoziţiile prezentului cod de aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare"].

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de fond, prin care s-a reţinut incidenţa art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, este legală şi, constatând că prima instanţă a apreciat în mod corect cu privire la cererea de plată formulată de creditorul de asigurare, va respinge recursul formulat de recurenţii- reclamanţi, ca nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii- reclamanţi C., B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 1326 din 21 martie 2018, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2020.