Validity of tax invoices issued by unregistered suppliers for VAT deduction versus profit tax deductibility

Şedinţa publică din data de 19 decembrie 2019

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 martie 2016, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa: anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/11.11.2015, a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/11.11.2015, a Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/11.11.2015, precum şi a Deciziei nr. 98/31.03.2016, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală; restituirea sumelor achitate în conformitate cu dispoziţiile Deciziei de impunere x/11.11.2015.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 36 din 06 martie 2017, Curtea de Apel Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:

- a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa;

- a anulat, în parte, Decizia nr. 98/31.03.2016 emisă de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în ceea ce priveşte respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x.068/11.11.2015, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, pentru suma de 325.976 RON;

- a anulat, în parte, Decizia de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată nr. x.068/11.11.2015, în ceea ce priveşte următoarele sume:

- 78.250 RON reprezentând impozit pe profit; 77.205 RON reprezentând dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; 13.719 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit.

- 78.413 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată; 66.756 RON reprezentând dobânzi/majorări de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată; 11.633 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată.

- a respins, în rest, pretenţiile ca nefondate.

3. Cererile de recurs declarate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 36 din 06 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta societatea A. S.R.L. şi pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

La data de 21 iunie 2017, pârâta Agenţia Naţională de Adminsitrare Fiscală a formulat în cauză şi recurs incident.

3.1. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de fond a considerat întemeiate criticile formulate în raport de constatările organelor fiscale, demonstrându-se că societatea nu a derulat o conduită comercială de natură a genera fraudă fiscală, neputând fi acuzată de conivenţe cu partenerii săi comerciali, care au devenit inactivi sau au desfăşurat activităţi în vederea fraudării bugetului de stat, ulterior derulării tranzacţiilor cu societatea A. S.R.L., impunându-se pe cale de consecinţă, anularea actelor administrative fiscale contestate şi restituirea sumei de 1.061.057 RON, stabilită în sarcina societăţii.

3.2. Recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitându-se casarea, în parte, a sentinţei atacate, şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a formulat, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate în privinţa sentinţei atacate:

Simpla înregistrare în conturile de cheltuieli a unor sume nu este suficientă pentru ca acestea să fie deductibile, cheltuielile respective trebuind să aibă la bază documente justificative, cu care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune.

Pentru stabilirea stării de fapt fiscale, organele de inspecţie fiscală au solicitat controale încrucişate la B. (societate inactivă din 17.10.2012) şi la C. S.R.L. (societată radiată care nu mai poate fi supusă controlului încrucişat sau inspecţiei fiscale).

De asemenea, din consultarea bazei de date a ANAF, a rezultat că D. - Bucureşti - punct de lucru Tulcea şi SNIF S.A. E. nu au declarat şi înregistrat livrările către societatea reclamantă.

Prin nedeclararea de către furnizori/prestatori a livrărilor de bunuri şi servicii şi datorită imposibilităţii verificării furnizorilor, având în vedere că parte dintre aceştia sunt declaraţi inactivi şi radiaţi, şi neputându-se stabili, pe bază de documente, prestarea efectivă a serviciilor, respectiv achiziţia de bunuri în scopul desfăşurării activităţii, organele de inspecţie fiscală au concluzionat că facturile înregistrate în evidenţa contabilă a reclamantei, nu îndeplinesc calitatea de document justificativ, în conformitate cu art. 6 din Legea contabilităţii, procedându-se la reîncadrarea operaţiunilor comerciale potrivit art. 11 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În jurisprudenţa comunitară s-a stabilit că este de competenta autorităţilor şi a instanţelor naţionale să refuze avantajul dreptului de deducere dacă, având în vedere elemente obiective, s-a constatat că acest drept a fost invocat în mod fraudulos sau abuziv (a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele C-32/03, C-439/04 şi C-440/04).

În aceste condiţii, pentru a dovedi că serviciile achiziţionate sunt utilizate în folosul operaţiunii taxabile, persoana impozabilă este obligată nu numai să deţină factura, în care este înscrisă TVA deductibilă, ci să şi demonstreze, prin prezentarea unor dovezi obiective, că serviciile facturate au fost prestate efectiv în folosul operaţiunii taxabile respective.

3.3. Recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

În susţinerea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a formulat, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate în privinţa sentinţei atacate:

Din verificarea bazei de date a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, precum şi a Declaraţiilor 394, organele de inspecţie fiscală au constatat că D. Bucureşti - punct de lucru Tulcea şi SNIF S.A. E. nu au declarat şi înregistrat serviciile facturate către societatea A. S.R.L.

Astfel, s-a reţinut că facturile înregistrate în evidenţa contabilă a reclamantei nu îndeplinesc calitatea de document justificativ, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 82/1991, republicată, şi art. 21 alin. (4) lit. f) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, motiv pentru care aceste cheltuieli nu sunt deductibile la calculul impozitului pe profit.

Totodată, organele de inspecţie fiscală au constatat că societatea verificată nu justifică provenienţa achiziţiilor şi serviciilor de la societăţile B. S.R.L. şi C. S.R.L., şi ca urmare, facturile înregistrate în evidenţa contabilă a reclamantei nu reprezintă documente justificative.

De asemenea, din verificarea bazei de date a ANAF, precum şi a Declaraţiilor 394 pentru anul 2008, a rezultat că D. Bucureşti - punct de lucru Tulcea şi SNIF S.A. E. nu au fost înregistrate ca plătitor de TVA, deşi facturile au fost emise cu TVA, astfel că facturile înregistrate în evidenţa contabilă a reclamantei nu îndeplinesc calitatea de document justificativ, în conformitate cu art. 153-155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Referitor la taxa pe valoarea adăugată aferentă achiziţiilor de bunuri şi servicii, conform dispoziţiilor art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, coroborate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 82/1991, organele de inspecţie fiscală nu au acordat reclamantei dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată, având în vedere că societăţile furnizoare nu au declarat, nu au colectat şi nu au achitat la bugetul statului TVA rezultată din vânzarea de bunuri şi servicii către societatea A. S.R.L.

Documentele depuse la dosarul cauzei de către reclamantă, nu probează faptul că tranzacţiile evidenţiate în contabilitate nu au fost efectuate în scopul obţinerii de avantaje fiscale, prin neplata la bugetul general consolidat a obligaţiilor cu titlu de impozit pe profit şi taxă pe valoarea adăugată în cuantumul datorat, motiv pentru care, soluţia instanţei de fond de anulare, în parte, a Deciziei nr. 98/2016, este lipsită de temei legal.

3.4. Recursul incident declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, şi, în rejudecare, admiterea excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. x/11.11.2015, pentru suma de 735.081 RON, a excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect restituirea sumelor achitate, conform dispoziţiilor deciziei de impunere, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de anulare a Deciziei nr. 2909/08.04.2016 şi a procesului-verbal din data de 03.03.2012, emis de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.

În motivarea recursului incident, recurenta-pârâtă a reiterat excepţiile procesuale invocate în primă instanţă şi totodată, a înţeles să invoce excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în ceea ce priveşte solicitarea de anulare a Deciziei nr. 2909/08.04.2016 şi a procesului-verbal din data de 03.03.2012, arătând că soluţionarea contestaţiei pentru aceste capete de cerere intră în competenţa organelor fiscale emitente ale actului administrativ atacat, din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Constanţa.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinările depuse la dosar, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că în mod legal instanţa de fond a dispus anularea, în parte, a Deciziei nr. 98/31.03.2016, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în ceea ce priveşte respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere pentru suma de 325.976 RON, şi a dispus anularea, în parte, a deciziei de impunere, întrucât din probele administrate nu a rezultat că societatea A. S.R.L. ştia sau ar fi trebuit să ştie că bunurile livrate sau serviciile prestate erau implicate într-o fraudă.

4.2. Prin întâmpinările depuse la dosar, recurentele - pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală au invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului promovat de reclamantă, în raport de prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat.

În susţinerea solicitării formulate în subsidiar, recurentele-pârâte au reiterat apărările formulate pe parcursul judecării litigiului în primă instanţă, arătând, în esenţă, că în mod corect organele fiscale au dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative până la finalizarea laturii penale, având în vedere că între stabilirea obligaţiilor fiscale reţinute prin decizia de impunere şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L.

Examinând recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte soluţia adoptată de prima instanţă referitoare la măsurile dispuse de organul fiscal la pct. 1 şi 3 din Decizia nr. 98/31.03.2016, recurenta nu a formulat critici de nelegalitate vizând considerentele avute în vedere la judecătorul fondului la pronunţarea soluţiei de respingere a cererii în anulare.

Astfel, prin recursul formulat, reclamanta se limitează la reluarea obiectului cererii deduse judecăţii şi la prezentarea motivelor de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fără a formula critici raportat la conţinutul concret al sentinţei recurate, prin care au fost apreciate legale măsurile organului fiscal de suspendare a soluţionării contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/11.11.2015, pentru suma de 735.081 RON, şi de constatare a necompetenţei materiale privind soluţionarea contestaţiei împotriva Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele fiscale nr. 38/11.11.2015.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze recursul în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită cu analiza conformităţii hotărârii recurate în raport cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 C. proc. civ.

În aceste condiţii, simpla indicare formală a încadrării recursului într-unul dintre motivele de casare prevăzute de acest text de lege, nu este suficientă pentru exercitarea controlului judiciar asupra soluţiei pronunţate în primă instanţă.

Cum în cauză, recurenta-reclamantă s-a rezumat la preluarea în calea de atac a susţinerilor formulate în faza procesuală a fondului şi la prezentarea argumentelor de fapt şi de drept reţinute de prima instanţă la pronunţarea soluţiei de anulare, în parte, a actelor administrative fiscale contestate, fără o critică efectivă a considerentelor sentinţei prin care s-a constatat legalitatea măsurilor dispuse la pct. 1 şi 3 din Decizia nr. 98/31.03.2016, soluţia primei instanţe de respingere a cererii în anulare a actelor atacate cu referire la aceste măsuri, nu va face obiectul analizei instanţei de control judiciar.

Pentru motivele arătate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L., ca nefondat.

Cu privire la recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa

Cu titlu preliminar, se constată că deşi pârâtele au formulat cereri de recurs distincte, având în vedere criticile similare care se circumscriu motivului de casare invocat de către recurente, instanţa de control judiciar le va trata unitar.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, criticile recurentelor-pârâte referitoare la tratamentul fiscal aplicat livrărilor de bunuri şi serviciilor prestate de către societăţile B. S.R.L. şi C. S.R.L., sunt nefondate.

Prin Decizia nr. 98/31.03.2016 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, la pct. 2, s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată nr. x/11.11.2015, pentru suma totală de 325.976 RON, reprezentând impozit pe profit, majorări/dobânzi de întârziere şi penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit, precum şi taxă pe valoarea adăugată, majorări/dobânzi de întârziere şi penalităţi de întârziere aferente TVA.

Examinând situaţia de fapt fiscală dedusă judecăţii se constată, pe baza probatoriului administrat în cauză, că bunurile au fost livrate de către societatea B. S.R.L. în anul 2008, şi starea de inactivitate a intervenit ulterior realizării acestor operaţiuni (la data de 17.10.2012), iar în ceea ce priveşte serviciile prestate de către C. S.R.L., nu rezultă data la care această societate a fost radiată.

Contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, facturile emise de furnizorii B. S.R.L. şi C. S.R.L. îndeplinesc calitatea de document justificativ conform art. 6 din Legea nr. 82/1991, fiind dovedită achiziţia de bunuri, respectiv prestarea efectivă a serviciilor, în scopul desfăşurării activităţii, astfel că, potrivit art. 21 alin. (4) lit. f) din Codul fiscal, cheltuielile cu aceste achiziţii de bunuri şi servicii sunt deductibile la calculul impozitului pe profit.

În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, în mod judicios prima instanţă a invocat jurisprudenţa comunitară în materie de TVA, reţinând că răspunderea fiscală este una subiectivă, şi unei persoane impozabile nu i se poate refuza dreptul de deducere a TVA, decât dacă organul fiscal dovedeşte, pe bază de elemente obiective, că respectiva persoana impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că este implicată într-o fraudă la regimul TVA, săvârşită în amonte sau în aval în lanţul tranzacţional (a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele C-32/03, C-414/04, C-439/04 şi C-440/04).

Or, atâta timp cât operaţiunile invocate pentru a justifica dreptul de deducere au fost efectuate, astfel cum rezultă din facturile emise de societăţile B. S.R.L. şi C. S.R.L. şi în al doilea rând, aceste facturi cuprind toate informaţiile impuse de Directiva 2006/12, astfel încât condiţiile de fond şi de formă prevăzute de această directivă pentru naşterea şi exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, nu se poate refuza contribuabilului care a achitat TVA-ul, dreptul de a beneficia de deducerea acestuia.

Prin Hotărârea pronunţată la data de 06 iulie 2006, în cauza Kittel şi Recolta Recycling, s-a statuat că nu poate fi refuzat unei persoane impozabile dreptul de deducere decât în măsura în care se dovedeşte că aceasta ştia sau ar fi trebuit să ştie că această operaţiune era implicată într-o fraudă săvârşită de furnizor sau de un alt operator în amonte, împrejurare care, în speţă, nu s-a probat.

De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că administraţia fiscală nu poate impune în general persoanei impozabile care doreşte să exercite dreptul de deducere a TVA-ului, pe de o parte, să verifice că emitentul facturii aferente bunurilor şi serviciilor pentru care se solicită exercitarea acestui drept deţinea de calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză şi era în măsură să le livreze, şi că a îndeplinit obligaţiile privind declararea şi plata TVA-ului, pentru a se asigura că nu există nereguli sau fraude la nivelul operatorilor din amonte, sau, pe de altă parte, să dispună de documente în această privinţă.

În ceea ce priveşte operaţiunile derulate de reclamantă cu D. Bucureşti - punct de lucru Tulcea şi SNIF S.A. E., susţinerile recurentelor-pârâte potrivit cărora cheltuielile cu achiziţiile de bunuri şi servicii de la aceste puncte de lucru nu sunt deductibile la calculul impozitului pe profit, sunt neîntemeiate.

Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Codul fiscal, "Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare", iar alin. (4) lit. f) al aceluiaşi articol stabileşte că nu sunt deductibile cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, după caz.

În speţă, împrejurarea că D. Bucureşti - punct de lucru Tulcea şi SNIF S.A. E. nu au declarat şi înregistrat serviciile facturate către reclamantă, nu este de natură a infirma prestarea efectivă a serviciilor, respectiv achiziţia de bunuri, facturile înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii reprezentând documente justificative în sensul prevederilor legale mai sus menţionate.

Distinct de aceste argumente, se are în vedere şi calitatea de contribuabili identificabili a celor două entităţi, care alături de structura particulară a capitalului şi de modul de organizare, constituie elemente în sprijinul realităţii tranzacţiilor respective.

Criticile recurentelor-pârâte vizând refuzul dreptului de deducere a TVA aferentă operaţiunilor în discuţie, sunt fondate.

Analizând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, se constată că D. Bucureşti - punct de lucru Tulcea şi SNIF S.A. E. nu figurează ca persoane impozabile înregistrate în scop de TVA, iar facturile emise de către acestea, care cuprind TVA, nu conţin coduri fiscale valide de TVA .

În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că principiul neutralităţii fiscale impune ca deducerea TVA-ului să fie acordată dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe de formă au fost omise de către persoanele impozabile.

În cauză, în dezacord cu judecătorul fondului, nu se poate reţine că aspectele mai sus menţionate în privinţa D. - punct de lucru Tulcea şi SNIF S.A. E. constituie o condiţie de fond neglijabilă, având în vedere că neîndeplinirea acestei cerinţe afectează acordarea dreptului de deducere a TVA, solicitată de către societatea reclamantă, care în calitate de achizitor, era obligată să cunoască aceste aspecte vizând furnizorii.

Afirmaţiile recurentei-reclamante referitoare la existenţa unei erori de program care ulterior a fost corectată, nu pot fi reţinute drept argumente în susţinerea exercitării dreptului de deducere a TVA, întrucât la dosar nu au fost depuse documente din care să rezulte că operaţiunile economice în discuţie au fost înregistrate ulterior în Declaraţia 394, pe Codul fiscal al societăţii cu personalitate juridică, respectiv că societatea a efectuat corecţia facturilor în baza cărora a înregistrat cheltuieli deductibile şi a dedus TVA.

Pentru motivele prezentate anterior, urmează a fi înlăturat dreptul de deducere a TVA rezultat din achiziţiile de la D. Bucureşti - punct de lucru Tulcea şi SNIF S.A. E., cu consecinţa menţinerii legalităţii actelor administrative fiscale contestate în privinţa acestor obligaţii fiscale suplimentare.

Cu privire la recursul incident declarat de Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală

Conform dispoziţiilor art. 491 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, recursul incident se poate exercita în cazurile prevăzute la art. 472, text legal care la alin. (1) stabileşte că "Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe."

În conformitate cu dispoziţiile legale enunţate, recursul incident este formulat de intimat împotriva recurentului principal, motivele de recurs neputând să conţină cereri noi.

În cauză, se constată că distinct de recursul incident, pârâta Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală a formulat şi recurs principal, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în cuprinsul căruia a formulat critici de nelegalitate în privinţa soluţia primei instanţe, de anulare, în parte, a actelor administrative fiscale contestate.

Împrejurarea că prin intermediul recursului incident, pârâta a formulat critici cu privire la soluţiile date de prima instanţă asupra excepţiilor procesuale pe care le-a invocat în faza procesuală a fondului, şi totodată, a invocat excepţii procesuale noi, nu justifică admisibilitatea acestei demers judiciar, în condiţiile în care, pârâta a înţeles să formuleze în cauză chiar recurs principal, în care a avut posibilitatea să repună în discuţie soluţiile adoptate de prima instanţă în privinţa excepţiilor procesuale invocate şi totodată, să formuleze orice alte critici de nelegalitate la adresa sentinţei atacate.

Pentru argumentele prezentate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul incident declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. ca nefondat.

Totodată, în baza art. 497 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, va casa, în parte, sentinţa atacată şi rejudecând, va menţine legalitatea actelor administrative contestate în privinţa refuzului dreptului de deducere a TVA aferentă operaţiunilor derulate de reclamantă cu D. Bucureşti - punctul de lucru Tulcea şi SNIF S.A. E., urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

În raport de motivele reţinute în cuprinsul prezentei decizii, Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 36 din 06 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi D.G.R.F.P. Galaţi - A.J.F.P. Constanţa - Activitatea de Inspecţie Fiscală împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează în parte sentinţa şi, rejudecând:

Menţine legalitatea Deciziei nr. 98/31.03.2016 şi a Deciziei de impunere nr. x/11.11.2015, în privinţa refuzului dreptului de deducere a TVA aferentă operaţiunilor derulate de reclamantă cu D. Bucureşti - punctul de lucru Tulcea şi SNIF S.A. E..

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Respinge, ca inadmisibil, recursul incident declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva aceleiaşi sentinţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 decembrie 2019.