Taxpayer Appeal Over Estimated Corporate Tax and VAT Rejected as Unfounded

Şedinţa publică din data de 19 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 21 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ următoarele:

- anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoanele juridice nr. x/26.09.2014;

- anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/18.09.2014;

- anularea Deciziei nr. 99/3.04.2015 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 38 din 17 martie 2017, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a luat act de renunţarea pârâtei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău la susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi a respins, ca nefondată, în privinţa tuturor capetelor de cerere, acţiunea formulată de reclamanta societatea A. S.R.L., prin administratorul statutar B. şi însuşită de administratorul judiciar C. Suceava (devenit lichidator judiciar), în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 38 din 17 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta societatea A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar C., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând, în principal, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar în subsidiar, casarea sentinţei şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, reclamanta a formulat, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate în privinţa sentinţei recurate:

Hotărârea atacată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 330 - art. 338 din C. proc. civ., republicat.

În suplimentul la raportul de expertiză, expertul tehnic judiciar a menţionat că obligaţiile suplimentare de plată stabilite de organul de control fiscal devin în valoare de 4.243.789 RON, la impozitele şi taxele din activitatea economică desfăşurată de societatea A. S.R.L. în perioada 01.01.2009 - 31.12.2013.

Deşi suma de 4.243.789 RON este fundamentată pe o serie de argumente, instanţa de fond în mod greşit a decis înlăturarea acestor calcule. În condiţiile în care aceste concluzii referitoare la modalitatea de calcul ar fi fost considerate insuficient motivate de către expertul judiciar, instanţa de fond ar fi trebuit, ca în temeiul art. 337 C. proc. civ., să solicite expertului lămurirea/completarea concluziilor.

Mai mult decât atât, în temeiul art. 338 C. proc. civ., prima instanţă ar fi putut să dispună efectuarea unei noi expertize şi numirea unui alt consultant fiscal care să răspundă la aceleaşi obiective încuviinţate.

Instanţa de fond ar fi trebuit să solicite lămuriri şi completări consultantului fiscal şi prin prisma faptului că pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ a formulat obiecţiuni la suplimentul raportului de expertiză, precizând că stabilirea impozitului pe profit şi a taxei pe valoarea adăugată trebuie efectuată pe baza unei analize conform prevederilor legale fiscale, în contextul tuturor operaţiunilor economice, aspecte cu privire la care expertul nu face nicio precizare ci se rezumă strict la însumarea sumelor de pe documentele studiate.

De asemenea, în suplimentul întocmit la raportul de expertiză s-a concluzionat că organele de inspecţie fiscală nu au ţinut cont de intrările, cumpărările din jurnalul de cumpărări pentru perioada 01.01.2009 - 30.11.2012 (perioadă fără documente financiar contabile), sume care se regăsesc şi în decontul de TVA deductibilă, expertul stabilind TVA suplimentar de plată în sumă de 4.928.556 RON, conform Anexei nr. 7 la raportul de inspecţie fiscală, precum şi majorări de întârziere în sumă de 2.035.751 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 1.054.502 RON, rezultând obligaţii de plată suplimentare în sumă totală de 8.018.809 RON.

Contrar opiniei instanţei de fond, calculele expertului sunt justificate de analiza documentelor financiar - contabile la care a avut acces pentru efectuarea raportului de expertiză şi implicit, a suplimentului la raportul de expertiză.

Din analiza raportului de expertiză şi a suplimentului la raport rezultă că organul de inspecţie fiscală nu a luat în considerare toate documentele contabile pentru a calcula în mod temeinic cuantumul obligaţiilor de plată suplimentare, ci a procedat la estimarea unor sume care s-au dovedit a fi nereale.

Mai mult, în motivarea acţiunii introductive s-a menţionat că ar fi trebuit ca inspectorii fiscali să solicite şi să verifice documentele contabile ale celor 9 furnizori, pentru a se verifica dacă în contabilitatea partenerilor comerciali au fost înregistrate plăţile facturilor fiscale, efectuate de societatea A. S.R.L.

În mod greşit prima instanţă a reţinut că nu a fost contestată metoda de estimare atât prin contestaţia administrativă, cât şi prin acţiunea introductivă, rezultând faptul că societatea nu a fost de acord cu această metodă de estimare, acesta fiind şi principalul motiv pentru care a menţionat că în condiţiile în care organul fiscal nu a avut la dispoziţie documentele contabile ale societăţii, ar fi trebuit să folosească metoda controlului încrucişat, prevăzută de art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală.

Sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 97 din Codul de procedură fiscală.

În lipsa documentelor contabile ale societăţii pentru perioada 01.01.2009 - 30.11.2012, în virtutea rolului activ instituit de art. 7 Codul de procedură fiscală coroborat cu art. 97 Codul de procedură fiscală şi art. 94.1 din Normele metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală, pentru lămurirea situaţiei de fapt fiscale, organul fiscal ar fi trebuit să utilizeze mai multe proceduri de control combinate, inclusiv controlul încrucişat al celor 9 furnizori şi nu doar să se rezume la un control electronic al contabilităţii societăţii A. S.R.L.

De asemenea, în urma controlului inopinat efectuat de inspectorii fiscali din cadrul Direcţiei Generale Antifraudă Suceava, nu s-au constatat nereguli în documentele contabile ale reclamantei, aferente anilor 2013 şi 2014, perioade pentru care societatea a deţinut şi a prezentat toate documentele contabile.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinările depuse la dosar, intimatele - pârâte Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat.

Intimatele-pârâte au reiterat apărările formulate în primă instanţă, susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 330 - art. 338 din C. proc. civ., republicat. În raport de situaţia de fapt reţinută în actele administrative fiscale contestate şi de neprezentarea de către reclamantă a documentelor contabile (pentru perioada 01.01.2009 - 30.11.2012), precum şi de concluziile raportului iniţial de expertiză şi de răspunsul expertului la obiecţiunile formulate de reclamantă, instanţa de fond în mod corect a apreciat că nu mai sunt necesare alte lămuriri din partea expertului judiciar sau completarea acestei lucrări de specialitate.

De asemenea, sentinţa civilă recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 97 din Codul de procedură fiscală.

Instanţa de fond în mod corect a reţinut că societatea reclamantă avea obligaţia respectării dispoziţiilor art. 80 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi că pentru perioada 01.01.2009 - 30.11.2012, organele de inspecţie fiscală au procedat în conformitate cu prevederile art. 67 alin. (3) din Codul de procedură fiscală.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a contestat alegerea de către organele de inspecţie fiscală a metodei de estimare, care a avut în vedere Ordinul MFP nr. 3389/2011, ci faptul ca inspecţia fiscală nu s-a efectuat în baza unor controale încrucişate, conform art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală. Faţă de această susţinere, prima instanţă în mod corect a reţinut faptul că un astfel de control ar fi fost util în condiţiile în care societatea ar fi prezentat la control documentele contabile.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 31 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 11 decembrie 2019, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Examinând sentinţa civilă recurată, prin raportare la criticile formulate de recurenta-reclamantă, care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Criticile recurentei vizând pronunţarea sentinţei atacate cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 330 - art. 338 din C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate.

Prin încheierea de şedinţă din 28 ianuarie 2016, la solicitarea reclamantei, prima instanţă a încuviinţat efectuarea în cauză a unei expertize judiciare în specialitatea fiscalitate, cu obiectivele menţionate în cuprinsul încheierii, raportul de expertiză tehnică fiind depus la dosar la data de 01 septembrie 2016.

Obiecţiunile formulate de reclamantă la raportul de expertiză au fost încuviinţate de către instanţa de fond la termenul de judecată din 06 octombrie 2016, cu precizarea că în privinţa obiecţiunilor iniţiale, instanţa a apreciat că acestea că nu sunt întemeiate în ceea ce priveşte faptul neconsultării de către expert a documentelor contabile ale furnizorilor reclamantei, reţinându-se că aceştia sunt terţi în cauză şi nu li se poate solicita prezentarea unor înscrisuri.

La data de 05 decembrie 2016, expertul tehnic judiciar a depus la dosar suplimentul la raportul de expertiză, cu privire la care Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ a formulat concluzii, prin care a solicitat înlăturarea obiecţiunilor formulate de reclamantă sub aspectul deducerii TVA şi a deductibilităţii cheltuielilor la calculul impozitului pe profit.

Expertiza tehnică administrată a avut rolul de a oferi primei instanţe o opinie de specialitate asupra documentaţiei financiar contabile supusă analizei, opinie care, în mod evident, nu este obligatorie pentru instanţă, judecătorul fondului supunând-o propriei evaluări. Aprecierea probelor s-a realizat pe baza raţionamentului judecătorului, prin corelarea probei cu expertiză tehnică cu celelalte mijloacele de probă administrate în cauză şi analizarea acestora prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile raportului juridic fiscal dedus judecăţii.

Instanţa de fond a înlăturat, motivat, concluziile expertului tehnic judiciar în sensul că obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de organul de inspecţie fiscală devin în valoare de 4.243.789 RON în privinţa impozitelor şi taxelor aferente perioadei 01.01.2009 - 31.12.2013, reţinându-se, sub un prim aspect, că expertul tehnic s-a referit doar la Anexele nr. 3 şi 7, ce vizează impozitul pe profit şi TVA, deşi prin raportul de inspecţie fiscală s-a menţionat, atât în privinţa impozitului pe profit, cât şi a TVA, că, prin estimare, au fost stabilite trei categorii de baze de impunere, anexele şi sumele menţionate de expert având în vedere doar prima dintre aceste categorii (achiziţiile de mărfuri şi servicii de la furnizorii detaliaţi în procesul-verbal nr. x/944/22.09.2014).

În al doilea rând, în mod corect prima instanţă a reţinut că suma stabilită de consultantul fiscal, pe lângă faptul că nu se prezintă justificări precise cu privire la modul de determinare a acesteia, se referă la întreaga perioadă verificată, inclusiv la perioada pentru care obligaţiile fiscale nu au fost stabilite prin estimare (01.12.2012 - 31.12.2013), perioadă pentru care au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare în sumă totală de 3.243.034 RON, deşi expertul judiciar face referire la documentele din perioada 1.01.2009 - 30.11.2012.

În al treilea rând, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar apreciază ca fiind formală concluzia expertului tehnic judiciar în privinţa sumei în discuţie, în condiţiile în care, au fost analizate doar facturile de achiziţie sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, în lipsa oricăror alte documente sau împrejurări de fapt care să probeze realitatea operaţiunilor.

Întrucât nu au fost puse la dispoziţia expertului alte documente şi informaţii care să justifice realitatea operaţiunilor efectuate (documente de intrare în gestiune a bunurilor, note de cântar, certificate de calitate/conformitate, informaţii privind mijloacele de transport utilizate, foi de parcurs, date referitoare la spaţiile de depozitare ale bunurilor şi la persoanele responsabile cu aprovizionarea şi desfacerea bunurilor), expertul judiciar nu a fost în măsură să se pronunţe în legătură cu deductibilitatea TVA şi a cheltuielilor aferente acestor facturi la calculul impozitului pe profit.

În contextul evidenţiat, simpla deţinere de către reclamantă a facturilor fiscale, nu implică exercitarea în mod automat a dreptului de deducere a TVA, potrivit art. 146 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal şi nu face dovada caracterului deductibil al cheltuielilor din perspectiva art. 21 alin. (4) lit. f) din Codul fiscal, în condiţiile în care nu s-a probat că facturile au fost emise de o persoană impozabilă şi că reflectă realitatea operaţiunilor.

În raport de aceste argumente reţinute de către prima instanţă pentru înlăturarea concluziilor formulate de expertul judiciar în privinţa sumei de 4.243.789 RON, instanţa de control judiciar apreciază că nu se impune solicitarea unor lămuriri sau completări din partea consultantului fiscal în legătură cu modalitatea de calcul a acestei sume şi nici efectuarea unei noi expertize tehnice în specialitatea fiscalitate, instanţa de fond analizând şi aplicând în mod corect dispoziţiile legale incidente în cauză, în raport de situaţia fiscală dedusă judecăţii.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ nu a formulat obiecţiuni la suplimentul raportului de expertiză judiciară, ci a solicitat înlăturarea obiecţiunilor formulate de reclamantă, aceste susţineri ale organului fiscal fiind avute în vedere de către instanţa de fond la realizarea propriei evaluări în privinţa concluziilor consultantului fiscal, nefiind necesară lămurirea sau completarea concluziilor raportului de expertiză sub aspectul modului de stabilire a taxei pe valoarea adăugată şi a impozitului pe profit.

În mod judicios prima instanţă a înlăturat concluziile expertului judiciar potrivit cărora organele de inspecţie fiscală nu au ţinut cont de intrările din jurnalul de cumpărări pentru perioada 01.01.2009 - 30.11.2012, sume care se regăsesc şi în decontul de TVA deductibilă, expertul stabilind TVA suplimentar de plată în sumă de 4.928.556 RON conform Anexei nr. 7 la raportul de inspecţie fiscală, la care se adaugă majorări şi penalităţi de întârziere aferente, rezultând obligaţii suplimentare de plată în sumă totală de 8.018.809 RON.

Aşa cum a constatat instanţa de fond, concluziile formulate în suplimentul la raportul de expertiză în sensul constatării lipsei diferenţelor dintre facturi şi menţiunile din jurnalele de vânzare şi de cumpărare, din declaraţiile 300, 394, 390, 101 şi din bilanţuri, nu au luat în considerare faptul că una dintre cele trei categorii de baze de impunere reţinute de organul de inspecţie fiscală a avut în vedere tocmai existenţa unor diferenţe între veniturile declarate de reclamantă în bilanţurile contabile şi declaraţiile 101 faţă de declaraţiile în deconturile de TVA, la rândul "livrări de bunuri" (declaraţiile 300), pentru anii fiscali 2010 şi 2011.

Această constatare a instanţei de fond în privinţa chestiunii de drept în discuţie nu a fost combătută efectiv de către recurentă, care s-a rezumat la a susţine că organele de inspecţie fiscală nu au luat în considerare toate documentele contabile pentru calculul obligaţiilor fiscale suplimentare de plată ci doar au procedat la estimarea unor sume care nu s-au dovedit a fi reale.

În dezacord cu susţinerile recurentei, se constată că pentru perioada 01.01.2009 - 30.11.2012, societatea reclamantă nu a pus la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală documentele contabile şi fiscale aferente acestui interval, societatea nefăcând dovada că s-a aflat în imposibilitatea de a prezenta aceste evidenţe ca urmare a abuzului persoanei căreia i-ar fi predat documentele respective.

Întrucât reclamanta s-a aflat în situaţia prevăzută de art. 67 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală, în mod legal organul fiscal a procedat conform art. 67 alin. (3), la identificarea acelor elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt fiscale, în această privinţă, pct. 65.2 din Normele metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală, stabilind că vor fi luate în considerare preţul de piaţă al tranzacţiei sau al bunului impozabil, precum şi informaţii şi documente existente la dosarul fiscal al contribuabilului care sunt relevante pentru impunere, iar în lipsa acestora, organul fiscal va avea în vedere datele şi informaţiile deţinute de acesta despre contribuabili cu activităţi similare.

Înalta Curte achiesează la opinia exprimată de prima instanţă care a reţinut că în privinţa alegerii metodei de estimare, reclamanta nu a formulat critici nici în contestaţia administrativă şi nici prin cererea dedusă judecăţii, astfel încât se consideră că metoda aleasă de organele de inspecţie fiscală este conformă cu prevederile art. 4 din Ordinul MFP nr. 3389/2011, care stabilesc elementele pe baza cărora este selectată o anumită metodă de estimare.

Susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora în situaţia în care organele de inspecţie fiscală nu au avut la dispoziţie documentele contabile ale societăţii, ar fi trebuit să folosească metoda controlului încrucişat prevăzută de art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, nu pot primite, reţinându-se că acest control s-ar fi dovedit util numai în condiţiile în care societatea ar fi prezentat documentele contabile şi fiscale şi pentru lămurirea anumitor împrejurări rezultate din acestea, s-ar fi impus solicitarea de informaţii suplimentare de la furnizorii reclamantei.

De altfel, în legătură cu aspectul în discuţie, este de menţionat că organele de inspecţie fiscală au avut în vedere şi situaţia fiscală a furnizorilor reclamantei, care la rândul lor, au fost supuşi controlului fiscal efectuat de alte organe competente în activitatea lor curentă.

Instanţa de control judiciar apreciază neîntemeiată şi critica recurentei vizând aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 97 din Codul de procedură fiscală.

Conform procesului-verbal nr. x/944/22.09.2014, furnizorii reclamantei au fost verificaţi de alte organe din structura ANAF, verificări ce au fost finalizate cu reţinerea în sarcina acestora a unor obligaţii fiscale suplimentare şi cu formularea de plângeri penale.

Prin urmare, în raport de situaţia celor 9 furnizori ai reclamantei, s-a considerat inoportună solicitarea de efectuare a unor controale încrucişate la societăţile respective, în condiţiile în care, acestea au fost supuse controlului unor organe fiscale, care au stabilit prejudicii în cuantumuri semnificative legate de nerecunoaşterea achiziţiilor pe care le-au efectuat, rezultatul acestor verificări fiind transmis organelor de urmărire penală.

În urma analizării situaţiei de fapt fiscale a acestor furnizori, corelat cu modul de întocmire a facturilor emise, organele de inspecţie fiscală au constatat că facturile aferente achiziţiilor efectuate de la furnizorii respectivi, nu reprezintă documente justificative pentru operaţiunile de aprovizionare, conform prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, art. 146 alin. (1) lit. a) şi art. 21 alin. (4) lit. f) din Codul fiscal.

Este necontestat faptul că persoana impozabilă care achiziţionează bunuri pe bază de facturi şi acceptă înregistrarea acestora în evidenţa sa contabilă ca documente justificative pentru operaţiunile taxabile pe care le efectuează, nu este răspunzătoare de faptele furnizorilor săi, dar în acelaşi timp, răspunde pentru înregistrarea în evidenţa contabilă a unor documente incomplete şi întocmite necorespunzător, beneficiarul având obligaţia să solicite documente legal aprobate şi să verifice modul de completare a documentelor în care s-a consemnat livrarea bunurilor, în vederea exercitării dreptului de deducere a cheltuielilor şi a TVA aferentă bunurilor achiziţionate.

În ceea ce priveşte controlul inopinat efectuat de inspectorii din cadrul Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală Suceava, susţinerile recurentei-reclamante în sensul că nu au fost constatate nereguli în documentele contabile aferente anilor 2013 şi 2014, nu au fost probate.

Mai mult, conform procesului-verbal nr. x/28.09.2016, au fost restituite administratorului societăţii reclamante documente financiar contabile aferente anului 2014, rezultând că acest control a vizat anul respectiv şi nu perioada anterioară, supusă verificării în prezenta cauză.

Aceeaşi situaţie se constată şi în privinţa unui control încrucişat efectuat la societatea reclamantă în anul 2014, astfel cum reiese din procesul-verbal întocmit de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Botoşani la data de 04.10.2016.

Referitor la obligaţiile fiscale suplimentare stabilite pentru perioada 01.12.2012 - 31.12.2013, prin cererea de recurs reclamanta a susţinut că a predat organelor de inspecţie fiscală toate documentele contabile dar acestea nu au fost luate în considerare, afirmaţii care nu au fost dovedite.

Cum recurenta nu a formulat o critică efectivă a considerentelor sentinţei recurate prin care s-a reţinut legalitatea actelor administrative fiscale în privinţa obligaţiilor suplimentare de plată aferente perioadei mai sus menţionate, soluţia adoptată de prima instanţă în ceea ce priveşte aspectele în discuţie, nu va face obiectul analizei instanţei de control judiciar.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L., prin lichidator judiciar C., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L,. prin lichidator judiciar C., împotriva sentinţei civile nr. 38 din 17 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 decembrie 2019.