Appeal in administrative challenge to religious property retrocession decision dismissed for failure to prove ownership and abusive taking

Şedinţa publică din data de 19 decembrie 2019

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea formulată la data de 28.03.2016 şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. x/2016 reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, anularea Deciziei nr. 5103/21.01.2016 emise de pârâtă având ca obiect imobilul ce a fost proprietatea Parohiei Bisericii Armene Tulcea situat în Tulcea, judeţul Tulcea, să se constate că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea de despăgubiri potrivit art. 4 pct. (1), (2), (3), (4), (5) din O.U.G. nr. 94/2000 şi implicit dovada dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat pentru care se solicită despăgubiri, să se constate că prin înscrisurile depuse la dosarul cererii de retrocedare s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 216/CA din 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea promovată de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România,

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 216/CA din 16 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs Arhiepiscopia Bisericii Armene din România prin care au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

În drept, recurenta-reclamantă, Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. republicat.

În susţinerea cererii de recurs, a arătat că prin hotărârea recurată instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 4 alin. (3), (4) şi 5 din O.G. nr. 94/2000 şi a Normei metodologice din 15 septembrie 2005 de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, republicată, pe de o parte neprocedând la coroborarea mijloacelor de probă aflate la dosar care întemeiau atât prezumţia existentei dreptului său de proprietate asupra imobilului la data preluării abuzive cât şi a faptului preluării abuzive în sine iar, pe de altă parte, a principiilor fundamentale ale dreptului civil, referitoare la caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată şi la modalităţile de dovedire ale acestuia.

Argumentează astfel că probatoriului administrat a fost mai complex decât cel evocat în considerentele sentinţei recurate, existând şi înscrisuri depuse de reclamantă sau chiar de către pârâtă odată cu întâmpinarea, în cadrul dosarului administrativ, la care instanţa de fond nu s-a referit ajungând astfel la o concluzie contradictorie.

Apreciază drept greşită aplicarea pe care instanţa de fond a făcut-o normelor de drept material reprezentate de dispoziţiile alin. (2)-(5) ale art. 4 din O.G. nr. 94/2000, deoarece această interpretare contravine nu numai principiilor fundamentale ale dreptului civil, referitoare la caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată, de la momentul dobândirii şi până la cel al înstrăinării şi la modalităţile de dovedire ale acestuia, cât şi dispoziţiilor art. 328 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la faptul că o prezumţie legală nu poate fi înlăturată printr-o altă prezumţie judiciară, ci doar prin proba contrară.

Astfel, arată că instanţa de fond retine că prin înscrisurile prezentate, pe care le apreciază ca începuturi de dovadă scrisă, recurenta reclamantă a reuşit să întemeieze prezumţia existentei în patrimoniul său, a dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, la nivelul anilor 1941-1942.

Prin urmare, odată ce a dovedit că a fost proprietarul imobilului prin prezumţia legală, aceasta realitate juridică (fapt juridic dovedit prin începuturi de dovadă scrisă care întemeiază prezumţia legală a proprietăţii asupra imobilului solicitat) nu poate fi combătută decât prin proba contrară, care nu poate fi făcută printr-o prezumţie judiciară, întemeiată pe un "dubiu" dedus din faptul neimputabil recurentei reclamante că în urma relaţiilor solicitate de la autoritatea publică locală şi de la Arhivele Naţionale nu s-a putut demonstra regimul juridic al imobilului în perioada 1942-1971.

Faptul că autoritatea publică locală, atât cea administrativă cât şi cea fiscală, precum şi Arhivele Naţionale nu au păstrat/nu au furnizat niciun fel de relaţii despre regimul juridic al imobilului în perioada 1942-1971, respectiv istoricul de rol fiscal, date despre un eventual circuit juridic al imobilului ori despre istoricul de adresă şi nr. poştal, deşi erau obligate şi singurele în măsura să facă acest lucru, în condiţiile în care este de notorietate faptul că autorităţile comuniste au ridicat şi arhiva de documente de la persoanele juridice cărora le-au preluat în mod abuziv, cu sau fără titlu, proprietăţile, nu poate constitui un dubiu referitor la faptul că imobilul în discuţie a fost deţinut de reclamantă şi după anul 1942, nefiind înstrăinat de aceasta până la momentul demolării.

Instituţiile statului erau cele care ar fi trebuit să facă proba contrară, care să răstoarne prezumţia legală de proprietate ce operează în favoarea recurentei reclamante, prin furnizarea unor eventuale înscrisuri, din care să rezulte că aceasta ar fi înstrăinat proprietatea în discuţie, în perioada 1942-1971.

Nu se poate retine obligaţia sa de a face dovada unui fapt negativ, acela ca nu a înstrăinat proprietatea, deoarece în aceasta situaţie ar fi în ipoteza unei probe aproape imposibil de făcut, recurenta reclamantă probând deja faptul pozitiv al deţinerii în proprietate, în perioada 1897-1942 iar legea prevăzând în mod expres, la alin. (4) şi (5) ale art. 4 din O.G. nr. 94/2000 că în lipsa unor probe contrare, persoana individualizată în actul administrativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă ca deţine imobilul sub nume de proprietar.

Deşi la dosar se afla Adresa nr. x/08.07.2016 a Consiliului Judeţean Tulcea, în care se face precizarea că arhiva instituţiei deţine Decrete de expropriere din anii 1972-1989 iar nu anterioare acestei date, iar din adresa nr. x/25.03.2016, emisă de Compartimentul Arhivă al Primăriei Municipiului Tulcea rezultă că în arhiva instituţiei nu au fost identificate înscrisuri din care să rezulte exproprierea imobilului în cauză, deci nu a fost identificat actul administrativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, având în vedere spiritul legii, care are un caracter reparator şi care permite în mod expres, dovada proprietăţii prin orice mijloc legal de probă care poate întemeia prezumţia legală a proprietăţii şi care nu este contrazis de o proba contrară, apreciază că a reuşit să întemeieze prezumţia deţinerii continue în proprietate a imobilului solicitat, de la data dobândirii şi până la data exproprierii în vederea demolării şi construirii Pieţei civice a oraşului.

Împrejurarea că autorităţile statului au hotărât de-a lungul timpului schimbarea denumirii străzilor, exproprierea unor imobile şi demolarea unor construcţii, dar nu au păstrat arhiva de documente ori au preluat-o de la unele la altele în mod incomplet şi numai referitor la perioade limitate de timp, astfel după cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei nu poate constitui un fapt imputabil recurentei reclamante, deşi îi prejudiciază interesele legale.

Potrivit art. 555 din Noul C. civ., dreptul de proprietate privată are un caracter perpetuu, atributele acestuia fiind exercitate în mod exclusiv şi absolut de proprietar, de la momentul dobândirii bunului şi până la momentul înstrăinării lui, care reprezintă limita temporală a dreptului de proprietate.

Astfel, în măsura în care pârâta ori autorităţile statului nu au probat faptul că reclamanta ar fi înstrăinat/pierdut dreptul sau de proprietate asupra imobilului în perioada 1941 - 1971, pentru a răsturna prezumţia legală de proprietate ce operează în favoarea recurentei reclamante, instanţa de fond ar fi trebuit să constate că reclamanta a exercitat în mod continuu dreptul sau de proprietate, de la data dobândirii, prin Actul de vânzare - cumpărare nr. x din 15 iulie 1897, autentificat la Tribunalul Tulcea şi până la data preluării abuzive.

Apreciază că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a normei de drept material reprezentată de alin. (3) al art. 4 din O.G. nr. 94/2000 şi din cauza faptului că nu a coroborat mijloacele de probă aflate la dosarul cauzei făcând referiri la declaraţia martorului audiat în cauză, înscrisurile aflate la dosar şi care au fost depuse chiar de către pârâtă, ataşat întâmpinării, în cadrul dosarului administrativ şi declaraţia notarială a Arhiepiscopului Murad Haraj, Întâistătătorul Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România, făcând apoi aplicarea Normei metodologice din 15 septembrie 2005 de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

Prin urmare, având în vedere probatoriul administrat în cauză, în ansamblul său, şi făcând aplicarea Normei metodologice din 15 septembrie 2005 de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, republicată, în care se arată că sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobilele aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. dacă nu s-au acordat despăgubiri juste si echitabile în raport cu perioada preluării, precum şi în condiţiile în care din răspunsul primit la adresele efectuate către autorităţile/instituţiile statului nu rezultă că s-ar fi plătit şi respectiv că s-ar fi încasat despăgubiri de către Parohia Bisericii Armene din Tulcea, pentru exproprierea acestui imobil, instanţa de fond ar fi trebuit să constate, în temeiul art. 4 alin. (3) din O.G. nr. 94/2000 republicată, că probele administrate în cauza, coroborate, întemeiază atât prezumţia existentei dreptului de proprietate cât şi pe cea a preluării abuzive.

În consecinţă solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurată şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Constanţa.

În drept invocă dispoziţiile art. 328 alin. (2), art. 483, art. 487, art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., precum şi pe prevederile art. 3 alin. (7) şi art. 4 alin. (2)-(5) din O.G. nr. 94/2000 republicată.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 06 martie 2017, intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea recursului, ca nefondat apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală.

În acest sens a susţinut că instanţa de fond a analizat în mod exhaustiv cauza dedusă judecăţii, aplicând în mod corect dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Normele metodologice de aplicare a acesteia.

Modalitatea în care instanţa a apreciat materialul probator administrat în cauză nu echivalează cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În combaterea argumentaţiei cuprinse în cererea de recurs, menţionează că legalitatea Deciziei emise de către Comisia specială de retrocedare trebuie apreciată de instanţa de contencios prin raportare la înscrisurile aflate la dosarul administrativ şi care au stat la baza emiterii acesteia.

La cererea de retrocedare nr. x/17.01.2006, recurenta-reclamantă a anexat doar copia simplă a adresei din data de 14.10.1942 a Parohiei Armene Tulcea către Preşedintele Eparhiei Armeano-Gregoriene din Bucureşti, referitoare la imobilul din localitatea Tulcea, judeţul Tulcea.

Comisia specială de retrocedare, prin adresa nr. x/13.09.2007, a solicitat Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România următoarele înscrisuri:

- istoric de adresă şi de număr poştal;

- acte juridice care să ateste deţinerea proprietăţii de către solicitantă, la momentul preluării abuzive;

- acte care să facă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat, în perioada de referinţă a legii, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prin adresa emisă de către Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, înregistrată la Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare cu nr. x/15.11.2011, aceasta a transmis copia certificată a Procesului-verbal de constatare nr. x/27.01.1941 şi a Procesului-verbal de revizuire nr. x/04.02.1941 întocmite de Primăria oraşului Tulcea.

Acestea se referă însă la un alt imobil şi anume la imobilul situat în str. x. La dosar nu s-a depus istoric de număr poştal pentru a stabili dacă între cele două imobile există legătură.

Ulterior, prin adresa nr. x/26.06.2015, s-au solicitat Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România următoarele înscrisuri:

- declaraţie din partea solicitantei în care să se menţioneze dacă aceasta a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate în baza legislaţiei din domeniul fondului funciar sau a altor legi cu caracter reparator;

- acte juridice care să ateste deţinerea proprietăţii de către solicitant la momentul preluării abuzive;

- acte sau orice alte înscrisuri, eventual declaraţii de martori autentificate notarial, din care să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat, de către statul român, în perioada de referinţă a legii, respectiv 06.03.1945-22.12.1989, cu menţionarea anului preluării.

Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România i s-a solicitat completarea dosarului cu înscrisurile necesare şi i s-a atras atenţia asupra prevederilor art. 32 din Legea nr. 165/2013.

Totodată, Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România i s-a adus la cunoştinţă şi faptul că potrivit prevederilor art. 32 alin. (2) avea posibilitatea de a solicita, o singură dată, printr-o cerere scrisă, prelungirea termenului prevăzut la alin. (1), pentru o perioadă de 60 zile, în situaţia în care se face dovada efectuării unor demersuri privind completarea dosarului în raport cu alte instituţii. Arhiepiscopia Bisericii Armene nu a făcut niciun demers nici cu privire la acest aspect.

Arhiepiscopia Bisericii Armene din România nu a formulat niciun răspuns la adresa sus-menţionată, încălcând termenul legal imperativ de 120 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013.

În drept. O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, H.G. nr. 1.164/2002, cu modificările şi completările ulterioare, art. 490, art. 471 alin. (5), art. 201 din Noul C. proc. civ.

Solicită judecarea cauzei în lipsă, potrivit prevederilor art. 223 Noul C. proc. civ.

4.2. Recurenta reclamantă ARHIEPISCOPIA BISERICII ARMENE DIN ROMÂNIA, a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea ca neîntemeiate a apărărilor şi susţinerilor intimatei Comisia Specială de Retrocedare, având în vedere următoarele:

Autoritatea intimata, s-a limitat la a cita din hotărârea recurată pasaje în legătură cu care s-a declarat de acord, fără însă a arăta, cu argumente concrete, de ce anume considera sentinţa recurată ca fiind legală şi temeinică, şi fără a combate motivele de casare invocate de recurenta contestatoare.

De asemenea intimata, Comisia Speciala de Retrocedare, se mărgineşte la a relua susţinerile şi argumentele formulate în întâmpinarea depusă la judecarea în fond a cauzei şi nu combate susţinerile recurentei.

Intimata susţine că nu a luat in considerare înscrisurile depuse de recurenta contestatoare întrucât la dosar nu s-a depus istoric de număr poştal pentru a stabili dacă între cele două imobile (Regina Elisabeta nr. 25 şi Regina Elisabeta nr. 31) există legătură, fără a se referi însă la faptul că instanţa de fond a reţinut că prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară depus la dosar, imobilul solicitat de reclamanta amplasat în str. x (25) a fost identificat ca fiind imobilul cu adresa actuală Strada x nr. 1, evidenţiat în schiţa anexă la raportul de expertiză, fiind ocupat de construcţia blocului de locuinţe B1, terasa şi parcarea din spatele blocului.

În ceea ce priveşte adresa nr. x/29.06.2015 emisă de Secretariatul Comisiei Speciale de Retrocedare prin care a solicitat Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România completarea dosarului, arată că nu s-a dat curs acestei adrese întrucât a solicitat la rândul său instituţiilor statului aceleaşi lămuriri cu privire la istoricul de adresă şi număr poştal, situaţia juridică şi locativă a imobilului etc, toate aceste înscrisuri aflându-se la dosarul administrativ, dar Comisia Specială de Retrocedare nereferindu-se la ele.

A invocat dispoziţiile art. 201 alin. (2), art. 496 şi art. 497 C. proc. civ.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, instanţa a preschimbat termenul de soluţionare a cererii de recurs de la data din 14 ianuarie 2020, la 10 decembrie 2019, stabilit prin rezoluţia din 22 noiembrie 2018, prin care, constatând că nu mai subzistă motivele care să determine fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului de către completul de filtru în camera de consiliu prin prisma exigenţelor impuse art. 493 din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând speţa dedusă judecăţii prin prisma motivelor de recurs şi a apărărilor formulate de intimata pârâtă prin întâmpinare în raport de actele şi lucrările dosarului se reţine că recursul formulat de reclamantă este nefondat pentru următoarele considerente:

Aşa cum arată art. 1 alin. (1) O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România: "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, (...) se retrocedează foştilor proprietari.

Astfel cum rezultă chiar din articolul iniţial al actului normativ incident în cauză şi potrivit principiului că acela care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească (art. 249 C. proc. civ.) în cadrul unei cereri formulate în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 reclamantul trebuie să demonstreze în condiţiile de probaţiune impuse prin acest act normativ atât apartenenţa imobilului în patrimoniul său în perioada determinată prin dispoziţiile art. 1 alin. (1) O.U.G. nr. 94/2000, cât şi faptul preluării, în aceeaşi perioadă a acestui imobil în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice.

Este adevărat că art. 4 alin. (2) - (5) din O.U.G. nr. 94/2000 creează anumite facilităţi în probaţiune în favoarea solicitantului însă acestea constituind excepţii de la principiul statuat prin art. 249 C. proc. civ. sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse prin analogie la alte situaţii. Astfel că art. 4 în cuprinsul alin. (2) - (5) din O.U.G. nr. 94/2000 prevede:

"(2) Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3).

(3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

(4) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(5) În aplicarea prevederilor alin. (4) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.

Ca urmare prezumţia existenţei dreptului de proprietate la care face referire recurenta reclamantă statuată prin art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 priveşte modul în care se face dovada proprietăţii data preluării abuzive (prin derogare de la regula potrivit căreia dreptul de proprietate se dovedeşte prin titlu), nefiind o prezumţie întemeiată pe caracterul perpetuu al dreptului de proprietate aşa cum se susţine de către recurenta reclamantă.

Cu alte cuvinte, în aplicarea prezumţiei la care recurenta face referire aceasta va fi ţinută în continuare să facă dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului solicitat, la data preluării abuzive a acestuia, însă dovada dreptului de proprietate la acest moment se va putea face, prin derogare de la dreptul comun, şi prin începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte.

Şi instanţa de recurs, potrivit actelor şi lucrărilor dosarului are în vedere în primul rând că este vizat prin cererea adresată Comisiei imobilul situat în Tulcea, str. x.

Potrivit inventarului de la 31.03.1941 (înscrisul din 14 octombrie 19420, dosar fond) Eparhia Armeano-Grigoriană deţinea la data inventarului în Tulcea, str. x o clădire compusă din o cameră şi închiriată pentru frizerie.

Pe de altă parte procesul-verbal nr. x din 27 ianuarie 1941, depus în probaţiune face vorbire de un imobil situat în Tulcea, str. x, având destinaţia de prăvălie, având 3 camere şi WC.

Or, este evident că în baza acestor înscrisuri nu se poate ajunge la concluzia că imobilul descris în inventarul de la 31.03.1941 şi situat în Tulcea, str. x este acelaşi cu imobilul situat în Tulcea, str. x descris prin procesul-verbal nr. x din 27 ianuarie 1941, neputându-se explica de ce, într-o perioadă relativ scurtă de timp (27 ianuarie 1941 - 31 martie 1941) acelaşi imobil ar fi evidenţiat la cu două numere factoriale diferite şi cu o altă configuraţie (trei camere şi dependinţă - o cameră).

De asemenea din înscrisurile depuse la dosar fond rezultă că imobilul proprietatea bisericii armeneşti situat în Tulcea, str. x, ar fi fost compus dintr-o singură camera, fiind demolat în anul 1971 însă nu s-a demonstrat prin nicio probă împrejurările în care a intervenit această prezumptivă demolare a imobilului.

Imobilul ce face obiectul acestei cauze nu se poate confunda nici cu imobilul situat în Tulcea, str. x şi nici cu imobilul situat în Tulcea, str. x despre care se face vorbire separat în inventarul de la 31.03.1941, relativ la ultimul dintre acestea rezultând că a fost demolat ca urmare a prăbuşirii sale parţiale şi pericolului de prăbuşire cauzate de cutremurul din 4 martie 1977.

În raport de aceste împrejurări reţine ca fiind esenţial în cauză că relativ la imobilul situat în Tulcea, str. x nu s-a făcut dovada preluării acestui imobil în condiţiile art. 1 alin. (1) O.U.G. nr. 94/2000 şi nici a momentului în care ar fi avut loc această preluare, pentru a se putea stabili raportat la aceasta existenţa dreptului de proprietate la momentul preluării aşa cum impun dispoziţiile actului normativ ce constituie temei al acţiunii reclamantei.

În aceste condiţii Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit, cu aplicarea corectă a legii, respectiv a prevederilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 şi a Normelor metodologice de aplicare a ordonanţei, că înscrisurile existente la dosarul cauzei nu dovedesc dreptul de proprietate al recurentei-reclamante şi nici faptul trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului.

Recurentei-reclamante, în calitate de titulară a cererii de restituire, respectiv a cererii de chemare în judecată prin care solicită anularea deciziei de respingere a cererii de acordare a măsurilor compensatorii prin echivalent emise de Comisia specială de retrocedare, îi revenea sarcina probării pretenţiilor sale, aşa cum s-a subliniat şi în considerentele anterioare.

Prin urmare, reclamanta, pentru a dovedi că este îndreptăţită la retrocedare trebuia să probeze dreptul său de proprietate asupra imobilului (cu întinderea pretinsă, situat la adresa pretinsă) la data preluării abuzive, precum şi preluarea abuzivă a imobilului. Or, acestea nu au fost dovedite în cauză, nefiind prezentate: dovezi asupra preluării abuzive a imobilului şi anului preluării, înscrisuri care să întemeieze prezumţia existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului teren şi construcţie, la data preluării abuzive.

Şi în procedura administrativă s-a constatat lipsa dovezilor care să susţină cererea de retrocedare, în condiţiile în care din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000 rezultă că titularului cererii îi revine sarcina de a proba îndeplinirea cerinţelor actului normativ, spre a se dispune retrocedarea.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta ARHIEPISCOPIA BISERICII ARMENE DIN ROMÂNIA împotriva deciziei civile nr. 216/CA din 16 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 decembrie 2019.