Judicial control of tax assessment: sufficiency of appellate reasoning on fiscal communication validity and contestation deadline calculation

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea formulată la data de 22.06.2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara -Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, anularea Deciziei nr. 503/18.12.2015 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală- Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei de Impunere nr. x/02.02.2015 privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, şi, pe cale de consecinţă, obligarea intimatei la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de Impunere nr. x/02.02.2015 privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală.

1.2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3865 din 6 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă contestaţia reclamantei.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs A. S.R.L., fiind criticată sentinţa atacată pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta a arătat că în esenţă a contestat calculul profitului şi TVA, aşa cum a fost reţinut de organele fiscale, arătând faptul că societatea a înregistrat şi declarat la organul fiscal teritorial toate cheltuielile, veniturile, profitul impozabil, impozitul pe profit, TVA aferent achiziţiilor şi livrărilor.

Recurenta a arătat că şi-a întrerupt activitatea începând cu data de 3.10.2013, când pe rolul DIICOT-Structura Centrală au început cercetările în dosarul penal nr. x/2013

Recurenta a precizat că invitaţiile transmise pe numele administratorului societăţii nu au fost primite de societate şi/sau administrator, motiv pentru care societatea nu a putut să colaboreze cu organele fiscale în vederea determinării stării de fapt fiscale, deoarece nu a cunoscut despre această inspecţie fiscală efectuată de pârâtă.

Recurenta a criticat faptul că instanţa de fond a reţinut că data de comunicare a deciziei de impunere este data de 28.09.2015 şi începând cu această dată curge termenul pentru depunerea contestaţiei administrative.

1.4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală a hotărârii instanţei de fond.

De asemenea, prin întâmpinarea depusă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad s-a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală a sentinţei pronunţate de instanţa de fond.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că susţinerile şi apărările formulate de părţi nu au fost analizate de instanţa de primă jurisdicţie, fiind întemeiat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a supus controlului judiciar Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 503/18.12.2015 formulate împotriva Deciziei de Impunere nr. x/02.02.2015 privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală.

Prin sentinţa pronunţată de instanţa de primă jurisdicţie a fost respinsă acţiunea reclamantei, instanţa reţinând că Decizia de soluţionare a contestaţiei a fost respinsă ca tardivă de organul fiscal în mod corect.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că, aşa cum reiese din înscrisul depus la dosar, reclamanta a primit decizia de impunere la data de 28.09.2015, iar contestaţia administrativă a fost formulată la data de 13.11.2015, cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 207 din O.G. nr. 92/2003. Instanţa de fond nu a primit susţinerile reclamantei, conform cărora termenul de depunere a contestaţiei curge de la data comunicării raportului de inspecţie fiscală, deoarece, potrivit art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 contestaţia se depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancţiunea decăderii. A apreciat instanţa că, în cauză, singurul act administrativ fiscal este decizia de impunere, decizie care a fost comunicată reclamantei, conform propriilor susţineri, la data de 28.09.2015, dată de la care începe să curgă termenul pentru depunerea contestaţiei administrative.

Înalta Curte analizând actele atacate în raport cu sentinţa atacată constată că recurenta-reclamantă a susţinut în cererea introductivă faptul că soluţia de respingere ca tardivă a contestaţiei este eronată, întrucât comunicarea pe care intimata pretinde că a realizat-o către recurentă nu există sau nu a fost realizată la sediul social al societăţii, astfel cum impun prevederile Codului de procedură fiscală.

Recurenta-reclamantă a susţinut că a solicitat comunicarea actelor administrativ fiscale, conform cererii înregistrate sub nr. x/02.10.2015. Astfel, au fost comunicate în data de 15.10.2015: procesul-verbal încheiat la data de 02.02.2015 şi decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice.

Recurenta-reclamantă a susţinut că la data de 10.11.2015, în termenul procedural de 30 de zile de la comunicarea actelor, a formulat contestaţie pe care intimata a respins-o ca tardiv formulată.

Recurenta - reclamantă a susţinut în cererea introductivă faptul că intimata a trecut la efectuarea comunicării prin publicitate fără ca anterior acestei comunicări să realizeze comunicarea actului administrativ fiscal susceptibil de contestare prin poştă la sediul social al reclamantei sau la sediul administrativ al acesteia.

Înalta Curte reţine că prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 503/18.12.2015, autoritatea fiscală a reţinut că actele administrative contestate au fost transmise societăţii la data de 11.02.2015 la sediul social al acesteia, însă plicul a fost returnat de CN Poşta Română la data de 25.02.2015 şi, faţă de această situaţie s-a procedat la comunicarea actelor prin procedura prevăzută de art. 44 alin. (4) şi (5) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prin afişarea concomitentă atât la sediul organului fiscal emitent, respectiv Administraţia Judeţeană a Finanţâelor Publice Arad, cât şi pe pagina de internet a ANAF. În acest sens a fost încheiat procesul-verbal privind îndeplinirea procedurii de comunicare prin publicitate nr. x/02.03.2015, iar autoritatea fiscal a considerat că termenul de depunere a contestaţiei începe să curgă de la data de 17.03.2015, întrucât actul administrativ contestat se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afişării anunţului individual nr. 2214/02.03.2015.

Prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond, pârâtul a susţinut întocmai cele reţinute în decizia de soluţionare a contestaţiei, cu privire la faptul că termenul pentru contestarea actului a început să curgă la data de 17.03.2015, iar reclamanta a depus contestaţia la data de 13.11.2015, cu nerespectarea termenului de 30 de zile prevăzut de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunţată de prima instanţă va cuprinde:

"considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

Motivarea hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, este indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanţa ierarhic superioară şi constituie o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile în proces, întrucât le furnizează dovada că solicitările şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Respectarea acestei dispoziţii procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că la pronunţarea sentinţei recurate, instanţa de fond nu a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi apărărilor invocate de părţi, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii.

Astfel, deşi decizia de soluţionare a contestaţiei a fost respinsă ca tardivă, instanţa de primă jurisdicţie nu a procedat la analizarea susţinerilor şi argumentelor părţilor cu referire concretă la termenele invocate de părţi.

Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a procedat la analizarea unui aspect esenţial al cauzei, respectiv susţinerea autorităţii fiscale cu privire la comunicarea actului prin afişare.

Intimata a arătat că a fost încheiat procesul-verbal privind îndeplinirea procedurii de comunicare prin publicitate nr. x/02.03.2015, iar termenul de depunere a contestaţiei a început să curgă de la data de 17.03.2015, întrucât actul administrativ contestat se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afişării anunţului individual nr. 2214/02.03.2015.

De asemenea, este adevărat că instanţa de fond a avut în vedere înscrisurile depuse la dosarul cauzei, însă la dosar fond, Înalta Curte constată că se află cererea recurentei-reclamante adresată pârâtei la data de 29.10.2015, în care afirmă că a primit comunicarea actelor administrativ-fiscale, mai putin a raportului de inspecţie fiscală, la data de 28.09.2015, conform cererii reclamantei formulate la data de 2.10.2015. Or, este evident că în acest caz este vorba de o eroare materială a recurentei-reclamante, întrucât cererea reclamantei din octombrie nu putea fi soluţionată în luna septembrie, ci numai după data efectuării cererii, deci în luna octombrie.

Cu ocazia rejudecării, prima instanţă urmează a proceda la un examen efectiv al argumentelor prezentate de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prin raportare la apărările formulate de pârâtă şi la mijloacele de probă administrate în cauză, în vederea analizării tuturor aspectelor de fond necesare lămuririi situaţiei de fapt.

Având în vedere principiul respectării dublului grad de jurisdicţie, Înalta Curte va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, pentru asigurarea respectării principiilor fundamentale ale procesului civil.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., aspect în raport de care, nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate în recurs.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3865 din 6 decembrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 decembrie 2019.