Height-based recruitment criteria for police officers: non-discrimination under the Romanian Anti-Discrimination Law and proportionality of physical aptitude requirements

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea adresată iniţial Tribunalului Constanţa, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne pentru ca, prin hotărâre judecătorească să se dispună:

- în principal, anularea anexei 2 a Ordinului MAI nr. 140/2016 sau,

- în subsidiar modificarea, datorită caracterului discriminatoriu al dispoziţiilor cuprinse în art. 6 alin. (4) lit. a) şi în) art. 7 alin. (4) lit. a) din anexă.

Prin sentinţa civilă nr. 137/26.01.2017, Tribunalul Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cauzei, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 80 din 05 aprilie 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes. Pe fond, a respins acţiunea ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 80 din 5 aprilie 2017 a Curţii de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ.

Criticile recurentului-reclamant au vizat, în esenţă, următoarele aspecte:

- hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 38/2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 într-o speţă similară, hotărâre pronunţată după introducerea cererii de chemare în judecată, dar înainte de pronunţarea hotărârii recurate. În opinia recurentului-reclamant, în mod greşit instanţa de fond a menţinut legalitatea unor dispoziţii dintr-un act administrativ normativ considerate nelegale de către o altă instanţă;

- instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, considerând legitimă şi proporţională instituirea unei condiţionări privind înălţimea, deşi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr. 147/1.03.2017, a constatat discriminarea şi a sancţionat contravenţional Ministerul Afacerilor Interne.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 21.08.2017, intimatul Ministerul Afacerilor Interne a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând circumstanţele esenţiale ale cauzei.

În opinia autorităţii intimate, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu este incident, întrucât hotărârea judecătorească invocată de către recurenta-reclamantă nu este definitivă.

Referitor la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, a învederat că stabilirea unui criteriu referitor la înălţimea minimă a candidaţilor la concursurile în vederea încadrării directe a fost impusă, pe de o parte, de raţiuni ce ţin de aptitudinile fizice pe care trebuie să le posede aceştia în considerarea activităţilor profesionale specifice pe care le pot presta după încadrare pe parcursul carierei profesionale, iar pe de altă parte, tocmai pentru a nu institui un tratament diferenţiat al acestora faţă de candidaţii la examenele de admitere la instituţiile de învăţământ ale Ministerului Afacerilor Interne.

5. Procedura derulată în recurs

Prin rezoluţia din 25.10.2018 a completului investit cu soluţionarea cauzei a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, fără a mai parcurge procedura de filtrare a recursului în raport de Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Prin notele de şedinţă depuse la data de 26.11.2019, intimatul-pârât a solicitat respingerea cererii de recurs ca rămasă fără obiect în considerarea faptului că prevederile art. 6 alin. (4) lit. a) din Anexa 2 la Ordinul M.A.I. nr. 140/2016 au fost abrogate prin Ordinul M.A.I. nr. 144/2017 privind modificarea şi completarea Ordinului M.A.I. nr. 140/2016 privind activitatea de management resurse umane în unităţile de poliţie ale Ministerului Afacerilor Interne şi a Ordinului M.A.I. nr. 177/2016 privind activitatea de management resurse umane în unităţile militare ale Ministerului Afacerilor Interne, act normativ publicat în Monitorul Oficial nr. 917/22.11.2017.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Preliminar, se impune precizarea că solicitarea intimatului-pârât de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind rămasă fără obiect, în raport de abrogarea dispoziţiilor contestate prin Ordinul M.A.I. nr. 144/2011 publicat în Monitorul Oficial nr. 917/22.11.2017 nu pot fi primite, întrucât abrogarea unui act administrativ cu caracter normativ produce efecte numai pentru viitor, în sensul că îşi încetează aplicabilitatea odată cu intrarea în vigoare a noului act administrativ de aceeaşi natură care urmează a fi aplicat, neafectând raporturile juridice născute în temeiul sau pe perioada în care a fost în vigoare.

Spre deosebire de abrogare, nulitatea actului administrativ produce efecte retroactive de la data emiterii sale, afectând astfel raporturile juridice născute în baza lui pe perioada dintre emitere şi abrogare, situaie în care cererea recurentului-reclamant urmează a fi analizată pe fond.

Recurentul-reclamant a investit instanţa de contencios administrativ, în condiţiile art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, cu solicitarea de anulare a anexei 2 a Ordinului M.A.I. nr. 140/2016, iar în subsidiar modificarea, datorită caracterului discriminatoriu a dispoziţiilor cuprinse în art. 6 alin. (4) lit. a) şi în art. 7 alin. (4) lit. a) din anexă.

În esenţă, recurentul-reclamant a arătat că dispoziţiile a căror anulare/modificare o solicită sunt discriminatorii sub aspectul înălţimii minime de 1,70 m pentru bărbaţi şi 1,65 m pentru femei pe care trebuie să o aibă candidaţii în vederea participării la concursul pentru încadrare din sursă externă la MAI.

Soluţionând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate motivele de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant, soluţie însuşită şi de către instanţa de control judiciar.

Efectuând propria evaluare a materialului probator, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente.

Răspunzând punctual criticilor formulate în recurs, Înalta Curte constată că nu este incident în cauză motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., dată fiind împrejurarea că sentinţa civilă recurată nu contrazice chestiunea litigioasă dezlegată prin considerentele sentinţei civile nr. 38/30.03.2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea şi care se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie, conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta întrucât, critica de nelegalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (4) lit. a) şi art. 7 alin. (4) lit. a) din Anexa la Ordinul M.A.I. nr. 140/2016 a fost invocată de recurentul-reclamant numai din perspectiva existenţei unei discriminări şi a primit aceeaşi rezolvare şi în cuprinsul considerentelor sentinţei civile nr. 38/30.03.2017.

Astfel, la fila x din considerentele sentinţei civile sus arătate, se menţionează următoarele:

"Motivele vizând existenţa unei discriminări în raport de candidaţii pentru instituţiile de formare a ofiţerilor şi agenţilor de poliţie de frontieră pentru specializarea marină (art. 7 alin. (4) lit. a) din acelaşi ordin) nu vor fi reţinute ca întemeiate de către instanţă, întrucât existenţa unei diferenţieri între condiţiile de înscriere la concursuri diferite, organizate de structuri diferite nu implică, de plano, existenţa unei discriminări.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Rezultă că diferenţa de tratament se constituie în discriminare atunci când se realizează pe baza unui criteriu interzis în art. 2 din O.G. nr. 137/2000, şi să vizeze situaţii identice, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii."

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, critică apreciată ca nefondată.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Din cuprinsul normei sus enunţate rezultă că diferenţa de tratament se constituie în discriminare atunci când se realizează pe baza unui criteriu interzis în art. 2 din O.G. nr. 137/2000 şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate diferit datorită apartenenţei lor la una din categoriile sus enumerate, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.

Astfel, Înalta Curte reţine că, în mod corect judecătorul fondului, în raport de Directiva Consiliului Europei nr. 2000/78/CE din 27.11.2000 (paragraful 183 din preambul şi art. 4 alin. (4) precum şi de Raportul privind implementarea Directivei, a concluzionat că stabilirea unui criteriu referitor la înălţimea minimă a candidaţilor la concursurile în vederea încadrării directe apare ca fiind un criteriu corect impus, pe de o parte, de raţiuni ce ţin de aptitudinile fizice ale candidaţilor şi pe care aceştia trebuie să le posede, tocmai în considerarea activităţii profesionale specifice pe care urmează să le presteze după încadrare pe parcursul carierei profesionale, iar pe de altă parte, tocmai pentru a nu institui un tratament diferenţiat al acestora faţă de candidaţii la examenele de admitere la instituţiile de învăţământ ale MAI.

Prin urmare, legitimitatea şi proporţionalitatea instituirii condiţionării privind înălţimea se reflectă în necesitatea creării la nivelul MAI a unui corp profesional care să asigure calificări specifice domeniilor ministerului, având în vedere activitatea de bază a structurilor operative ale acestuia, respectiv misiuni în domeniul asigurării publice şi combaterii infracţiunilor, caracterizate prin măsuri de înfrânare a fenomenelor sociale negative, pentru aplanarea conflictelor prin intervenţii imediate, care să asigure menţinerea caracterului operaţional al serviciului.

În acest context se impune precizarea că în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în mod constant faptul că statele dispun de o marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoge sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament aplicate (Hotărârile pronunţate în cauzele Fredin împotriva Suediei precum şi Hoffmann împotriva Austriei), întinderea acestei marje depinzând de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze şi de contextul în discuţie.

În speţă, apelarea la criteriul de înălţime pentru admiterea la instituţiile de învăţământ aparţinând MAI, în raport de raţiunile sus arătate, apare ca fiind una legitimă.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Având în vedere considerentele arătate, constatând că nu există motive de reformare, Înalta Curte în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 80 din data de 5 aprilie 2017 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2019.