Court of Accounts audit measures upholding: salary calculation, procurement subcontracting, and treasury transfer obligations affirmed, both appeals rejected.

Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2019

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 25.11.2014, reclamanta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU RESURSE MINERALE a solicitat, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, anularea parţială a deciziei nr. IV/40.829/28.08.2014 şi a încheierii nr. S/328/31.10.2014.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 352 din 08 februarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU RESURSE MINERALE, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI.

A anulat în parte încheierea nr. S/328/31.10.2014 şi decizia nr. IV/40.829/28.08.2014, respectiv în ceea ce priveşte:

• măsurile dispuse la pct. II.21 din dispozitivul deciziei, pentru înlăturarea abaterii consemnate la pct. 13 din aceeaşi decizie;

• măsurile dispuse la pct. II.23 din dispozitivul deciziei, pentru înlăturarea abaterii consemnate la pct. 15 din aceeaşi decizie;

• măsurile dispuse la pct. II.24 din dispozitivul deciziei, pentru înlăturarea abaterii consemnate la pct. 16 din aceeaşi decizie;

• măsurile dispuse la pct. II.25 din dispozitivul deciziei, pentru înlăturarea abaterii consemnate la pct. 17 din aceeaşi decizie, respingând în rest acţiunea ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 352 din 08 februarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs recurenta-reclamantă Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României.

3.1. Reclamanta a solicitat admiterea recursului formulat, casarea în parte a sentinţei civile nr. 352 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 08.02.2016, şi pe cale de consecinţă, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată formulată.

Prin prezentul recurs, înţelege să atace soluţia instanţei de fond prin care s-a respins acţiunea în anulare privitoare la măsurile dispuse la:

- pct. I. 9 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, pentru abaterile consemnate la pct. 10 din aceeaşi Decizie - punctul 3 din Contestaţia nr. S/88/16.09.2014 (măsură soluţionată la punctul 3 din încheiere);

- pct. I.10 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, pentru abaterile consemnate la pct. 11 din aceeaşi Decizie - punctul 4 din Contestaţia nr. S/88/16.09.2014 (măsură soluţionată la punctul 4 din încheiere);

- pct. II.13 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, pentru abaterile consemnate în Decizie -punctul 5 din Contestaţia nr. S/88/16.09.2014 (măsură soluţionată la punctul 5 din încheiere);

- pct. II. 20 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, pentru abaterile consemnate la pct. 8 din aceeaşi Decizie - punctul 7 din Contestaţia nr. S/88/16.09.2014 (măsură soluţionată la punctul 7 din încheiere);

- pct. II. 26 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, pentru abaterile consemnate în Decizie -punctul 13 din Contestaţia nr. S/88/16.09.2014 (măsură soluţionată la punctul 13 din încheiere).

De asemenea, în temeiul art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., prin prezenta cale de atac, înţelege să conteste o parte din considerentele reţinute în hotărârea atacată cu privire la măsura dispusă la punctul II.23 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, pentru abaterile consemnate în Decizie - punctul 10 din Contestaţia nr. S/88/16.09.2014 (măsură soluţionată la punctul 10 din încheiere).

Astfel, cu toate că instanţa a anulat măsura dispusă la punctul II.23 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, a înlăturat o parte dintre criticile reclamantei.

În consecinţă, înţelege să formuleze recurs împotriva considerentelor hotărârii atacate, respectiv împotriva reţinerilor instanţei de la pct. 6.1. şi 6.2 ale sentinţei .

Instanţa de fond a apreciat în mod greşit că măsura dispusă la pct. I 9 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, pentru abaterile consemnate la pct. 10 din aceeaşi Decizie - punctul 3 din Contestaţia nr. S/88/16.09.2014 (măsură soluţionată la punctul 3 din încheiere) este legală. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Soluţia pronunţată de instanţa de fond este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor legale incidente în speţă

Potrivit art. 48 din Legea nr. 85/2003 - Legea minelor, ANRM percepe tarife pentru actele eliberate în exercitarea atribuţiilor sale, tarife ce sunt stabilite prin ordin al preşedintelui autorităţii competente. Tarifele astfel percepute sunt considerate venituri extrabugetare, potrivit art. 48 alin. (2) şi sunt utilizate pentru finanţarea cheltuielilor pentru "alcătuirea pachetelor de date şi lansarea apelurilor publice de oferte, organizarea rundelor de prezentare a condiţiilor de participare la oferta publică, ţinerea licitaţiilor şi elaborarea de studii, expertizări şi consultanţă tehnică şi alte cheltuieli, precum şi pentru dotări." Veniturile rămase neutilizate se preiau ca venituri în anul următor (art. 48 alin. (3). Categoriile de cheltuieli care se finanţează din venituri extrabugetare aprobate prin legea bugetului de stat se stabilesc prin ordin al reclamantei.

Similar, potrivit art. 52 din Legea nr. 238/2004- Legea petrolului, ANRM percepe tarife pentru actele eliberate în exercitarea atribuţiilor sale, tarife care sunt stabilite pe baza costurilor aferente cuprinzând cheltuieli cu salarii, contribuţii sociale aferente salariilor şi cheltuielilor materiale. De asemenea, pentru consultarea şi utilizarea unor documente şi informaţii referitoare la resursele de petrol, în vederea participării la concursuri de ofertă, precum şi pentru consultarea cărţii petroliere, se percep taxe calculate în baza valorii de utilizare a documentelor şi informaţiilor. Tarifele şi taxele sunt venituri extrabugetare, care se virează la bugetul de stat, potrivit art. 52 alin. (4).

Ordinul ANRM nr. 138/2010 privind aprobarea tarifelor percepute pentru actele eliberate de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale în domeniul minier şi Ordinul ANRM nr. 139/2010 pentru aprobarea Instrucţiunilor Tehnice privind fundamentarea, aprobarea şi încasarea tarifelor şi taxelor pentru actele eliberate de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale în vederea desfăşurării operaţiunilor petroliere, descriu procedura potrivit căreia reclamanta emite actele administrative în exercitarea atribuţiilor sale.

În esenţă, potrivit acestora, titularii solicită eliberarea actelor în baza unor scrisori - comandă, potrivit modelelor ataşate celor 2 Ordine menţionate. Ulterior primirii documentaţiilor proiectelor de execuţiei, proiectelor geologice/studiilor tehnico - economice de zăcământ, specialiştii din cadrul direcţiilor de resort analizează şi încadrează documentaţia respectivă în clasa de tarifare corespunzătoare şi transmit solicitantului comunicarea de plată cu suma respectivă. Aceştia fac plata cel mai adesea prin OP. Emiterea actelor (avize, acorduri, aprobări, acte de verificare/înregistrare şi confirmare a resurselor/rezervelor de substanţe minerale utile) implică activitate de documentare, solicitarea şi analizarea unor puncte de vedere/expertize independente, solicitarea unor eventuale completări şi precizări ale documentaţii lor; toate aceste activităţi implicând perioade de timp diferite de la un caz la altul.

Există cazuri în care actul respectiv nu este emis de ANRM, cu consecinţa retumării sumelor reprezentând tariful plătit de solicitant; de asemenea, în baza analizării menţionată anterior, în unele situaţii se poate schimba clasa de tarifare, rezultând o sumă diferită faţă de cea plătită de solicitant la momentul emiterii scrisori-comandă.

Dacă analiza documentaţiei se finalizează cu emiterea/eliberarea actului, scrisoarea- comandă, conţinând tariful concret ce urmează a fi plătit, se transmite Direcţiei Economico- Financiară, Resurse Umane şi Administrativ pentru a fi emisă factura; actul administrativ se eliberează numai după ce solicitantul face dovada achitării tarifului/taxei corespunzătoare, astfel cum a rezultat în urma analizării documentaţiei respective.

Numai la momentul emiterii facturii se ştie clar faptul că banii din cont pot fi viraţi la bugetul de stat, iar actul solicitat de către agentul economic va fi eliberat.

În mod greşit a apreciat instanţa de fond ca Ordinul nr. 3156/2009 - potrivit căruia sumele constând în tarife trebuiau virate bugetului de stat în 2 zile lucrătoare de la încasare, este aplicabil reclamantei.

Prin hotărârea atacată, instanţa de fond a reţinut că Ordinul nr. 3156/2009 se aplică "autorităţilor şi instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din venituri proprii, care s-au reorganizat ca instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat potrivit legii nr. 329/2009", iar, "contrar susţinerilor reclamantei, ANRM intră în această categorie, întrucât art. 4 alin. (1) din Legea nr. 329/2009 "prevede că autorităţile şi instituţiile publice înfiinţate prin lege, ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau ordonanţă a Guvernului, supuse reorganizării potrivit prezentei legi, precum şi modalitatea de reorganizare sunt prevăzute în anexa nr. 1. Or, la pct. 4 din această anexă este menţionată explicit Autoritatea Naţională pentru Resurse Minerale, ca instituţie publică supusă reorganizării, prin reducere de posturi".

Concluzia la care a ajuns instanţa de fond potrivit căreia Ordinul nr. 3156/2009 este aplicabil reclamantei pleacă de la o premisă eronată, respectiv că simpla împrejurarea că aceasta este menţionată în anexa nr. 1 a Legii nr. 329/2009 înseamnă că societatea cade sub incidenţa normelor metodologice menţionate (aprobate prin Ordinul nr. 3156/2009).

Domeniul de reglementare al Legii nr. 329/2009 nu vizează doar reorganizarea autorităţilor şi instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din venituri proprii, prin schimbarea regimului de finanţare ca instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat (ipoteză reglementată la art. 3 lit. f) a Legii nr. 329/2009), ci şi reorganizarea autorităţilor prin reducerea numărului de posturi (ipoteză reglementată la art. 3 lit. e) a Legii nr. 329/2009).

În cazul reclamantei, este fără dubiu că este aplicabilă exclusiv prevederea de la art. 3 alin. (1) lit. e), ce) face referire doar la reducerea de posturi şi nu la schimbarea regimului de finanţare. Acest aspect rezultă şi din cuprinsul anexei nr. 1 din Legea nr. 329/2009, care la rândul 4, coloana 5 arată ca singura modalitate de reorganizare a subscrisei este reducerea de posturi.

Prin urmare, ANRM-ului nu ii este incidenţa lit. fa) art. 3 din Legea nr. 329/2009, care face referire la reorganizarea autorităţilor prin schimbarea regimului de finanţare, fiind fără putinţă de tăgadă că reclamanta nu este o autoritate care s-a reorganizat prin schimbarea regimului de finanţare în temeiul acestui din urmă act normativ.

ANRM, astfel cum este organizată şi funcţionează pe baza H.G. nr. 1419/2009, nu se încadrează în nici una dintre categorii prevăzute în mod expres de art. 1 sau art. 2 din normele metodologice. Aceasta nu a făcut parte din categoria autorităţilor şi instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, care s-au reorganizat ca instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat (categoria instituită prin art. 1 din Normele metodologice), după cum nu a făcut parte nici din categoria autorităţilor şi instituţiilor publice finanţate din venituri proprii şi subvenţii, care s-au reorganizat ca instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat (categoria instituită de art. 2 din normele metodologice).

În sensul celor susţinute anterior, consideră elocventă analiza comparativă a situaţiei diferitelor autorităţi/instituţii publice, astfel cum rezultă din anexa nr. 1 la Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional.

Sumele încasate de ANRM, în temeiul art. 48 alin. (1) din Legea minelor şi art. 52 alin. (1) din Legea petrolului, nu se încadrează în categoriile de venituri prevăzute de art. 1 sau art. 2 din Normele metodologice.

După cum se poate constata din analiza art. 1 şi art. 2 din Normele metodologice, categoriile de venituri ce cad sub incidenţa acestor norme juridice sunt "disponibilităţile reprezentând venituri proprii". Acestei categorii de venituri îi sunt aplicabile prevederile art. 10 din Normele metodologice, inclusiv în ceea ce priveşte termenul de două zile pentru virarea din contul 50.32 "Disponibil din sume colectate pentru bugetul de stat" în conturile corespunzătoare de venituri ale bugetului de stat.

După cum rezultă în mod expres din prevederile art. 48 alin. (2) din Legea minelor şi art. 52 alin. (3) - 4) din Legea petrolului nr. 238/2004, sumele reprezentând tarifele încasate de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, în temeiul prevederilor de lege precizate, "constituie venituri extrabugetare". Pentru tarifele percepute în temeiul Legii minelor, nu există nicio prevedere în sensul obligativităţii virării acestora la bugetul de stat, nefiindu-le astfel aplicabile, cu atât mai mult, prevederile Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 3156/2009.

În mod greşit a apreciat instanţa de fond ca termenul de 2 zile lucratoare începe să curgă de la încasarea sumelor respective. Interpretarea şi aplicarea greşita în cauza a prevederilor art. 10 alin. (3) din Ordinul nr. 3156/2009

Termenul de 2 zile prevăzut art. 10 alin. (3) din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 3156/2009 trebuie înţeles în sensul de a începe că curgă de la data îndeplinirii condiţiilor de emitere a actului administrativ solicitat.

Apreciază că instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile art. 10 alin. (3) din Normele metodologice, apreciind că nu poate fi avută în vedere situaţia efectivă a procedurilor administrative. Este esenţială pentru stabilirea oricărei penalităţi, existenţa culpei reclamantei.

Emiterea actelor (avize, acorduri, aprobări, acte de verificare/înregistrare şi confirmare a resurselor/rezervelor de substanţe minerale utile) implică activitate de documentare, solicitarea şi analizarea unor puncte de vedere/expertize independente, solicitarea unor eventuale completări şi precizări ale documentaţii lor; toate aceste activităţi implicând perioade de timp diferite de la un caz la altul, timp scurs de la data achitării tarifului de către solicitant până la momentul eliberării actului, dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru eliberare.

În speţă prezintă mare importanţă momentul facturării, întrucât în lipsa facturilor, nu se putea aprecia că plăţile tarifelor sunt legale.

În acest sens, prin momentul încasării, astfel cum este instituită de art. 10 alin. (3) din Normele metodologice, legea dispune în sensul că momentul de la care începe să curgă termenul de 2 zile pentru virarea veniturilor realizate de către autorităţile şi instituţiile publice aflate sub incidenţa acestui act normativ este acela al efectuării unei plăţi, în sens juridic, ca şi contraprestaţie din partea beneficiarului serviciilor realizate de către aceste autorităţi sau instituţii publice (prestaţia).

Trebuie făcută distincţie între operaţiunea constând în virarea anumitor sume şi "încasarea" acestor sume, apreciată ca sinonimă cu executarea obligaţiei de a da o anumită sumă de bani, respectiv plata acestei sume de bani.

Prin urmare, atunci când instanţa de fond a aplicat art. 10 alin. (3) din Normele medologice la situaţia de fapt reţinută în cauză, reţinând în mod eronat că momentul de la care curge termenul de 2 zile este cel de la data incasarii sumelor şi nu cel de la facturare, a realizat o aplicare greşită a acestor norme de drept material, determinând astfel incidenţa prevederilor 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Înţelegând momentul încasării ca fiind momentul prestării efective a serviciului (emiterii actelor administrative supuse tarifarii) şi al emiterii facturii corespunzătoare, în toate situaţiile recurenta - reclamantă, acceptând contrar celor susţine privind inaplicabilitatea Ordinului nr. 3156/2009, a virat la bugetul consolidat al statului aceste sume, cu respectarea termenului legal.

În consecinţă, în speţă, în fapt toate aceste plăţi, reprezintă plăţi în avans, atâta timp cât actul administrativ nu a fost emis şi nu a fost supus tarifarii corespunzătoare de către recurenta reclamantă.

Instanţa de fond a considerat în mod greşit faptul că măsura dispusă la pct. 1 .10 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, pentru abaterile consemnate la pct. 11 din aceeaşi Decizie- punctul 4 din Contestaţia nr. S/88/16.09.2014 (măsură soluţionată la punctul 4 din încheiere) este legală. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Măsura dispusă de Curtea de conturi, în ce priveşte aplicarea de sancţiuni contravenţionale în temeiul art. 17 din Ordinul ANRM nr. 58/2004 şi art. 57 din Legea minelor, precum şi partea măsurii constând în extinderea verificărilor asupra permiselor de exploatare încheiate în anul 2013, încalcă dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor

Instanţa de fond a respins ca inadmisibil motivul de nelegalitate invocat de reclamantă (încălcarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001), având în vedere că o astfel de critică nu a fost formulată pe calea contestaţiei.

În primul rând, instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor această veritabilă excepţie, încălcând astfel principiul contradictorialităţii reglementat de prevederile art. 14 alin. (5) care stabileşte că "instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate."

Totodată, instanţa de fond a apreciat în mod eronat că motivul de nelegalitate nu a fost invocat pe cale contestaţiei, cu toate că este fără dubiu faptul că la măsura dispusă la pct. 1.10 din Decizie a fost criticată prin pct. 4 din Contestaţie ce a fost soluţionat la pct. 4 din încheiere.

Cu privire la reţinerile instanţei referitoare la temeinicia motivului de nelegalitate invocat, instanţa de fond nu concluzionează că faptele contravenţionale ale operatorului Complexul Energetic Oltenia S.A. şi A. S.R.L mai pot fi sancţionate de către autoritate din perspectiva prescripţiei aplicării sancţiunii.

Astfel, instanţa de fond apreciază că măsura Curţii de Conturi este legală întrucât aceasta nu trebuia să respecte ori să aibă în vedere prevederile art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor.

Or, interpretarea instanţei de fond este una eronată, întrucât pe de-o parte autoritatea de audit este obligată să emită decizii cu respectarea tuturor prevederilor legale, iar pe de altă parte, măsura trebuie să poată fi pusă în aplicare, or, în ipoteza de faţă este fără dubiu că termenul de prescripţie este împlinit, sancţiunile la care face referire Curtea de Conturi neputând fi aplicate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001,

"(1) Aplicarea sancţiunii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei".

Pentru operatorul Complexul Energetic Oltenia S.A., măsura dispusă în sarcina reclamantei de Curtea de Conturi constă, în parte, în aplicarea amenzii contravenţionale având în vedere că ANRM a avizat programul anual de exploatare, în condiţiile neconstituirii garanţiei financiare.

Potrivit art. 28 alin. (3) din Legea minelor, constituirea garanţiei se face la data eliberării permisului, în ipoteza analizată, aceasta fiind în cursul anului 2013. Orice neregulă cu privire la garanţia financiară, fie constând în neconstituirea acesteia, fie în constituirea într-un cuantum neîndestulător, raportat la momentul 2013 - ca fiind momentul săvârşirii faptei contravenţionale, s-a prescris în termen de 6 luni de la data eliberării permisului de exploatare, acest moment reprezentând reperul în timp faţă de care trebuia îndeplinită obligaţia de constituire a garanţiei financiare.

De asemenea, efectul prescripţiei extinctive se întinde şi asupra componentei măsurii ce priveşte aplicarea sancţiunii contravenţionale prevăzute de art. 57 din Legea minelor, pentru fapta operatorului S.C. Complexul Energetic Oltenia S.A. de a nu fi efectuat lucrările de refacere a mediului. Astfel cum se reţine prin încheierea atacată, fila x, prin Adresa nr. x, B. s-a constatat neefectuarea lucrărilor de refacere a mediului de către operatorul S.C. Complexul Energetic Oltenia S.A. Aşa fiind, şi dacă s-ar considera data săvârşirii faptei ca fiind momentul constatării, termenul de 6 luni pentru aplicarea amenzii contravenţionale s-a prescris prin împlinirea termenului de prescripţie de 6 luni.

Pentru operatorul A. S.R.L.,Curtea de conturi a reţinut că "pe parcursul a 4 ani, permisele acordate acestei societăţi au fost eliberate, de fiecare dată, fără stabilirea şi constituirea cuantumului garanţiei financiare de refacere a mediului, în funcţie de cantitatea exploatată stabilită în programul de exploatare pe perioada respectivă şi costul mediu pe tonă de util extras, asumat ca măsură de reabilitare a mediului de către S.C. A. S.R.L"

Abaterea reţinută de Curtea de conturi constând în neconstituirea garanţiei financiare de către operator urmată de nesancţionarea de către reclamantă a faptei contravenţionale nu mai poate fi sancţionată la acest moment. Aplicarea sancţiunii contravenţionale pentru nerespectarea obligaţiei de constituire a garanţiei financiare pentru toate permisele eliberate anterior începutului anului 2014, este prescrisă prin trecerea termenului de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile art. 58 din Legea minelor. ANRM a întreprins masuri pentru executarea garanţiilor bancare

Pentru operatorul S.C. Complexul Energetic Oltenia S.A., s-au constituit garanţii financiare sub forma de Scrisori de garanţie bancară iar prin Adresele ANRM nr. x/04.12.2013 şi nr. y/04.12.2013, recurenta a solicitat blocarea şi virarea sumelor de 500.000 RON, respectiv 600.000 RON, indicând contul pentru virarea sumelor. Banca nu a răspuns însă solicitării de plată.

Pentru operatorul A. S.R.L, s-au constituit garanţii financiare

sub forma de Scrisori de garanţie bancară iar reclamanta a solicitat completarea sumelor acoperite de SGB, pentru cele două perimetre de exploatare, prin Adresa ANRM către A. S.R.L nr. 14055/22.11.2013. Faţă de faptul că titularul nu a dat curs solicitării de completare, apreciind prin corespondenţa dintre părţi că ar fi constituit garanţii chiar mai multe, reclamanta a solicitat C. blocarea şi virarea în contul ANRM a sumelor aferente scrisorilor de garanţie bancară, ceea ce s-a şi împlinit. Totodată, titularul a depus în contul ANRM aceleaşi sume, 19.410 RON pentru perimetrul Dealul Pleşa şi 14.900 RON pentru perimetrul Valea Porcului.

În ce priveşte calculul garanţiei financiare pentru refacerea mediului pentru perimetrul Dealul Pleşa, evidenţiat în Adresa ANRM nr. x/16.12.2013, acesta s-a bazat pe costurile de refacere a mediului evidenţiate în documentaţia aferentă licenţei de exploatare înaintată în anul 2005 de titular şi în Adresa titularului nr. x/23.01.2014în care sunt detaliate aspectele referitoare la modalitatea de calcul a garanţiei financiare pentru refacerea mediului, urmând să completeze garanţiile financiare aferente lucrărilor de refacere a mediului la solicitarea următoarelor permise de exploatare, având în vedere faptul că acţiunile privind executarea scrisorilor de garanţie bancară s-au finalizat după obţinerea permiselor de exploatare pentru anul în curs. Aceste aspecte rezultă din corespondenţa purtată cu operatorul A. S.R.L, Adresa ANRM nr. x/22.11.2013, nr. y/16.12.2013, nr. z/27.01.2014, nr. w/22.11.2013, nr. t/22.11.2013, nr. s/04.12.2013, nr. q/04.12.2013 precum şi răspunsurile titularului nr. 14979/12.12.2013, nr. 822/24.01.2014 şi nr. 161/09.01.2014.

În mod greşit apreciază instanţa de fond că nu este relevant că perimetrul Valea Porcului, jud. Gorj, este un perimetru minier de exploatare a zăcământului de granit din Dealul Pleşa, jud. Gorj, care nu face parte din Licenţa de exploatare nr. 6943/2006, fiind un perimetru adiacent perimetrului de licenţă. Rezerva de granit din acest perimetru a fost exploatată pe baza permiselor de exploatare anuale obţinute de operator potrivit legislaţiei în vigoare.

Instanţa de fond da o interpretare greşita prevederilor pct 4 din Secţiunea a III-a din Instrucţiunile tehnice aprobate prin Ordinul nr. 47/2008. Reclamanta a avizat în mod legal programul de exploatare pentru anul 2014 pentru titularul Complexul Energetic Oltenia S.A., pentru perimetrele Peşteana Sud şi Lupoaia titularul constituind garanţii financiare constând într-un număr de 13 scrisori de garanţie bancară, în cuantumurile arătate.

Interpretarea dată de instanţa de fond prevederilor pct. 4 din Secţiunea a III-a din Instrucţiunile tehnice aprobate prin Ordinul nr. 47/2008 este greşită, instanţa adăugând la lege, întrucât nicăieri în cuprinsul prevederilor citate nu se face referire la necompletarea scrisorii de garanţie bancară deja emisă.

Legislaţia nu prevede soluţia respingerii programului de exploatare pentru ipoteza unor deficient constând în cuantumul garanţiei financiare. Atât suplinirea garanţiei financiare până la cuantumul considerat îndestulător, cât şi termenul iniţial de valabilitate a acestora nu pot constitui, nefiind nici prevăzute ca atare de legislaţie, motive pentru respingerea de la avizare a programelor de exploatare.

În plus, astfel cum reprezentantul său a adus la cunoştinţa Curţii de conturi prin Nota de relaţii emisă prin Adresa ANRM nr. x/30.07.2014, "Compartimentul de Inspecţie Teritorială Târgu-Jiu a avizat programul anual de exploatare pe anul 2014 la carierele Peşteana Sud şi Lupoaia, ce aparţin Societăţii Complexul Energetic Oltenia S.A., întrucât lucrările de refacere a mediului neexecutate în anul 2013, aferente perimetrelor Peşteana Sud şi Lupoaica, se regăsesc în programul de investiţii pentru anul 2014, conform adresei nr. x/05.02.2014 înaintate de către Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., pe care o anexez."

Instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile art. 9 alin. (5) din Ordinul nr. 202/2013. Pentru garanţii neîndestulătoare, prevederile legale prevăd fie sancţionarea contravenţională, fie executarea scrisorilor de garanţie bancară.

Contrar interpretării instanţei de fond, ipoteza legală citată se aplică situaţiilor de garanţii neîndestulătoare, fie iniţial constituite, fie necesar a fi prelungite. Pentru ipoteza celor doi operatori în discuţie, Complexul Energetic Oltenia S.A. şi A. S.R.L, care nu au depus garanţii îndestulătoare, reclamanta a procedat la executarea garanţiilor bancare astfel emise. Potrivit textul de lege citat, ea nu avea mai departe nici obligaţia de a-i sancţiona contravenţional, nici de a aplica alte sancţiuni, precum cea indicată de Curtea de conturi, de a fi respins de la avizare programele de exploatare, faţă de alternativa oferită de textul legal prin folosirea conjuncţiei sau.

Instanţa de fond a considerat în mod greşit faptul că măsura dispusă la punctul II.13 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, pentru abaterile consemnate în Decizie - punctul 5 din Contestaţia nr. S/88/16.09.2014 (măsură soluţionată la punctul 5 din încheiere) este legală. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel cum rezultă din cuprinsul actelor administrative contestate, ceea ce pretinde Curtea de Conturi este că ANRM nu a respectat prevederile Ordinului MFP nr. 2861/2014 şi ale Legii nr. 82/1991.

Or, contrar constatărilor Curţii de Conturi, ANRM a respectat prevederile legale ce reglementează inventarierea patrimoniului, operaţiunile cerute de lege fiind realizate.

Astfel cum a arătat şi prin contestaţia formulată împotriva Deciziei emise de Curtea de Conturi, situaţiile analitice ale conturilor 101 si 102 se regăsesc in inventarul bunurilor din domeniul public si privat al statului la data de 31.12.2013.

În susţinerea celor afirmate, s-au anexat contestaţiei următoarele documente relevante analizei: adresele ANRM nr. x/15.11.2013 transmise către D. S.A., E. S.A. şi F. S.A. pentru efectuarea inventarierii domeniului public si privat al statului, confirmării de primire, procesul-verbal de inventariere nr. x/1974/22.11.2013 transmis de E. S.A., procesul-verbal de inventariere nr. x/23.12.2013 transmis de D. S.A. şi procesul-verbal de inventariere nr. x/06.12.2013 transmis de F. S.A..

Astfel, în mod greşit reţine Curtea de Conturi că reclamanta nu a anexat contestaţiei documente din care să rezulte efectuarea inventarierii de către societăţile arătate, având în vedere că înscrisurile doveditoare au fost depuse odată cu adresele la care face referire pârâta.

Toate aceste documente care dovedesc faptul că reclamanta şi-a îndeplinit toate obligaţiile în ceea ce priveşte inventarierea bunurilor aflate în patrimoniul său.

Faţă de aceste aspecte, consideră că nu se poate reţine vreo încălcare în speţă a prevederilor Ordinului MFP nr. 2861/2009 ori a Legii nr. 82/1991, neexistând astfel nicio abatere, şi cu atât mai puţin vreun prejudiciu creat în aplicarea dispoziţiilor legale.

Instanţa de fond a apreciat în mod greşit că măsura dispusă la pct. II 20 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, pentru abaterile consemnate la pct. 8 din aceeaşi Decizie (măsură soluţionată la punctul 7 din încheiere) este legală. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În mod greşit, instanţa de fond a apreciat ca măsura dispusa de Curtea de Conturi, atât în ce priveşte contravenţia constată prin Procesul-verbal de constatare nr. x/24.05.2013, precum şi partea măsurii constând in extinderea verificărilor asupra proceselor-verbale de constatare încheiate în anul 2013, nu încalcă dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor

Instanţa de fond a respins ca inadmisibil motivul de nelegalitate invocat de reclamantă (încălcarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001), având în vedere că o astfel de critică nu a fost formulată pe calea contestaţiei.

Instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor această veritabilă excepţie, încălcând astfel principiul contradictorialităţii reglementat de prevederile art. 14 alin. (5) care stabileşte că "instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate."

Totodată, instanţa de fond a apreciat în mod eronat că motivul de nelegalitate nu a fost invocat pe cale contestaţiei, cu toate că este fără dubiu faptul că la măsura dispusă la pct. I 20 din Decizie a fost criticată prin pct. 7 din Contestaţie ce a fost soluţionat la pct. 7 din încheiere.

Cu privire la reţinerile instanţei referitoare la temeinicia motivului de nelegalitate invocat, prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond nu concluzionează că fapta contravenţională a G. S.R.L mai poate/putea fi sancţionată de către autoritate din perspectiva prescripţiei aplicării sancţiunii.

Astfel, instanţa de fond apreciază că măsura Curţii de Conturi este legală întrucât aceasta nu trebuia să respecte ori să aibă în vedere prevederile art. art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor.

Or, interpretarea instanţei de fond este una eronată, întrucât pe de-o parte autoritatea de audit este obligată să emită decizii cu respectarea tuturor prevederilor legale, iar pe de altă parte, măsura trebuie să poată fi pusă în aplicare, or, în ipoteza de faţă este fără dubiu că termenul de prescripţie este împlinit, sancţiunile la care face referire Curtea de Conturi neputând fi aplicate.

Măsura de a dispune aplicarea amenzii contravenţionale suplimentare, inclusiv pentru fapta prevăzută la art. 39 alin. (1) lit. k) din Legea minelor, implică demersul ANRM de aplicare a unei sancţiuni peste depăşirea termenului de prescripţie de 6 luni de la săvârşirea faptei. Şi dacă s-ar lua în calcul data Procesului-verbal de constatare nr. x/24.05.2013 întocmit de inspectorii din cadrul H., ca fiind data săvârşirii faptei, aplicarea unei sancţiuni contravenţionale în luna ianuarie 2015 (termen de aducere la îndeplinire a măsurii dispus prin încheierea atacată) ar semnifica încălcarea evidentă a termenului de prescripţie de 6 luni.

În mod similar, extinderea verificărilor asupra proceselor-verbale de constatare încheiate în anul 2013, pentru care aplicarea sancţiunii s-a prescris în mod evident, ar obliga reclamanta la o conduita nelegală faţă de titularii permiselor de exploatare, de sancţionare cu nerespectarea termenului legal de prescripţie de 6 luni de la data săvârşirii pretinselor fapte.

În mod greşit a apreciat instanţa că măsura dispusa respectă prevederile art. 39 alin. (1) lit. k) din Legea minelor.

Instanţa de fond apreciază că autoritatea de control a respectat prevederile legale, ignorând practic conţinutul prevederilor legale la care a făcut referire reclamanta prin acţiunea în anulare.

Astfel, instanţa a apreciat că s-a reţinut în mod clar săvârşirea în mod clar de către operatorul economic a două fapte distincte, în realitate, fiind vorba de aceeaşi faptă contravenţională, respectiv nefinalizarea lucrărilor de mediu.

Prin nota de constatare întocmită de Compartimentul de Inspecţie Teritorială Deva (H.) la data finalizării lucrărilor de exploatare, s-a stabilit în sarcina titularului G. S.R.L obligaţia de a finaliza lucrările de refacere a mediului în termen de 90 de zile de la data expirării permisului de exploatare. Acest termen a fost stabilit având în vedere că lucrările de refacere a mediului urmau a se desfăşura pe o perioadă totală de 28 ha, cât însumau cele şapte permise de exploatare, capacitatea tehnică a societăţii şi faptul că o parte din solul vegetal ce urma a fi utilizat în reconstrucţia ecologică a zonei urma să fie transportat de pe traseul autostrăzii în construcţie.

De asemenea, s-a procedat la stabilirea unui termen de finalizare a lucrărilor de reconstrucţie ecologică a zonei, faţa de faptul că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. k) din Legea minelor prevede obligaţia titularului de a executa şi finaliza lucrările de refacere a mediului, însă nu stabileşte şi un termen limită pentru aceasta, la expirarea căruia să se poată aprecia îndeplinirea sau nu a obligaţiei. De asemenea, titularul permisului de exploatare trebuia să stabilească prin proiectele tehnice de refacere a mediului şi termenele de finalizare a acestora, termene care la data iniţierii proiectelor de exploatare nu se puteau stabili din punct de vedere tehnic.

La data controlului H., lucrările de refacere a mediului erau în desfăşurare, fiind desfăşurate în procent de 60-70 %, astfel că sancţiunea apreciată ca fiind incidenţă a fost în mod corect aceea a nerespectării măsurii dispuse în scris de autoritatea competentă, în ce priveşte termenul stabilit, de 90 de zile de la expirarea permiselor de exploatare.

Înterpretarea corectă a celor două obligaţii distincte ale titularului licenţei/permisului, este aceea ca acestea pot coexista atâta vreme cât "măsura dispusă în scris de autoritatea competentă" (la care se face referire în art. 39 lit. I) din Legea minelor) să nu fie chiar obligaţia prevăzută la art. 39 lit. k) din Legea minelor, anume executarea şi finalizarea lucrărilor de refacere a mediului în perimetrele afectate de activităţile miniere. Altfel spus, în ipoteza în care "măsura dispusă în scris de autoritatea competentă" se referă la obligaţia de executare şi finalizare a refacerii mediului, la care s-a adăugat un termen de finalizare (90 de zile de la expirarea permisului de exploatare), fapta de a nu respecta termenul stabilit de autoritatea competentă atrage sancţiunea pentru nerespectarea în sine a măsurii dispuse de autoritatea competentă.

Sintagma "măsura dispusă în scris de autoritatea competentă" permite includerea în aceasta a oricărei măsuri necesare. însă obligaţia legală prevăzută la art. 39 lit. k) din Legea minelor, de a executa şi finaliza lucrările de refacere a mediului, nu este susceptibilă de a fi completată de autoritatea competentă, prin adăugirea, de exemplu, a termenului de finalizare. Aşa fiind, ceea ce în concret s-a produs, a fost stabilirea unei măsuri în scris de autoritatea competentă -finalizarea lucrărilor de refacere a mediului în termen de 90 de zile de la expirarea permisului de exploatare, nerespectarea acesteia prin nerespectarea în fapt a termenului atrăgând sancţiunea specifică prevăzută de art. 57 alin. (1). lit. b) din Legea minelor, anume amenda între 6.000 RON şi 20.000 RON. ANRM a aplicat sancţiunea de 6.000 RON, ceea ce face ca abaterea constatată de Curtea de conturi să fie nelegală.

Cu privire la măsura dispusă la punctul II.23 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, pentru abaterile consemnate în Decizie-punctul 10 din Contestaţia nr. S/88/16.09.2014 (măsură soluţionată la punctul 10 din încheiere), în mod greşit a reţinut instanţa de fond ca contractarea lucrărilor cu subcontractanţii"la preţuri mai mici" decât cele din Contractul de bază reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 96 din H.G. nr. 925/2006

Prevederile art. 96 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 stabilesc că:

"(...) Contractele prezentate (cu subcontractanţii n.n.) trebuie sa fie în concordanta cu oferta".

Rezultă explicit din analiza literală a dispoziţiei legale că "concordanţa" cerută de prevederile hotărârii de guvern se referă la "contracte" şi "oferta iniţiala".

Instanţa de fond interpreteza în mod greşit faptul că oferta financiara ar trebui să cuprindă si preţurile din contractele de subcontractare, neexistând nicio obligaţie în acest sens stipulată de prevederile legale.

Or, în lipsa unei obligaţii legale în sensul că oferta trebuie să indice preţurile contractelor cu subcontractanţii nu se poate reţine o încălcare a acestor prevederi legale.

În acest sens, în baza dispoziţiilor art. 204 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, autoritatea încheie contractul de achiziţie publică cu ofertantul care, depunând o ofertă admisibilă, a fost desemnat câştigător al procedurii.

Această ofertă depusă şi declarată câştigătoare conţine preturile propuse de către operatorul economic ofertant la procedura de atribuire, şi nu preturile subcontractanţilor săi care, deşi nominalizaţi, nu sunt ei înşişi ofertanţi.

Nici dispoziţiile legale şi nici caietul de sarcini nu stabilesc niciunde că oferta trebuie să indice preţurile din contractele cu subcontractanţii. Singurele cerinţe care pot fi formulate în legătură cu subcontractanţii, dacă autoritatea consideră necesar, privesc i) furnizarea de informaţii privind partea de contract pe care operatorul economic are intenţia să o subcontracteze şi ii) indicarea datelor de recunoaştere ale subcontractanţilor.

În acest sens, dispoziţiile art. 45 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006 stabilesc explicit că:

"în cazul în care autoritatea contractantă solicita, ofertantul are obligaţia de a preciza partea/părţile din contract pe care urmează să le subcontracteze şi datele de recunoaştere ale subontractanţilor propuşi".

În aceeaşi manieră se prevede şi la art. 188 alin. (3) din O.U.G. nr. 34/2006:

"în cazul aplicării unei proceduri pentru atribuirea unui contract de lucrări, în scopul verificării capacităţii tehnice şi/sau profesionale a ofertanţilor/candidaţilor, autoritatea contractantă are dreptul de a le solicita acestora, în funcţie de specificul, de volumul şi de complexitatea lucrărilor ce urmează să fie executate şi numai în măsura în care aceste informaţii sunt relevante pentru îndeplinirea contractului, următoarele:

g) informaţii privind partea din contract pe care operatorul economic are, eventual, intenţia să o subcontracteze".

Un argument în acest sens rezultă şi din analiza prevederilor art. 11 alin. (7) din H.G. nr. 925/2006 care stabilesc că:

"(7) Autoritatea contractantă nu are dreptul de a impune îndeplinirea unor criterii de calificare pentru eventualii subcontractanţi (...)."

Având în vedere dispoziţiile legale enunţate, este fără nici un dubiu că preţul la care subcontractantul realizează o parte din lucrările subcontractate, în ceea ce priveşte un anumit element al ofertei, este distinct de preţul aceluiaşi element conţinut în ofertă.

În condiţiile în care nu există o obligaţie legală de a indica în oferta iniţială preţul din contractele cu subcontractanţii, noţiunea de "concordanţa" între oferta iniţială şi contractele cu subcontractanţii, prevăzută de art. 96 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006, nu poate privi elementul "preţ".

Rezultă astfel că, în sensul dispoziţiilor legale, "concordanta" între contract şi oferta priveşte acele elementele tehnice ale ofertei, nu şi preţul.

Sub un alt aspect, chiar şi în măsura în care elementul - preţ cu subcontractanţii - ar exista în oferta iniţială, nici în acest caz nu s-ar putea constata existenţa unei încălcări a dispoziţiilor legale, în condiţiile în care criteriul de atribuire a fost "preţul cel mai scăzut" (şi nu "oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic").

Criteriul de atribuire fiind "preţul cel mai scăzut", este fără nici un dubiu că unicul element "preţ" care interesează autoritatea contractantă în analiza sa este preţul din oferta contractantului, şi nu preturile cu subcontractanţii.

În sensul dispoziţiilor legale, singurul preţ care există atât în ofertă cât şi în contract este cel total, forfetar. Reclamanta, declarând câştigătoare oferta Asocierii I., a obţinut cel mai mic preţ dintre toate ofertele depuse.

Curtea de Conturi cunoaşte că, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006, desemnarea unei oferte ca fiind câştigătoare, în aplicarea criteriului de atribuire "preţul cel mai scăzut", are drept consecinţă încheierea contractului de achiziţie publică la preţul propus prin respectiva ofertă, în propunerea financiară a acesteia, şi nu la preţurile menţionate de eventualii subcontractanţi.

Împrejurarea că, în cuprinsul ofertei tehnice ofertantul a indicat elementele financiare care au permis determinarea preţului total, forfetar, nu prezintă relevanţă. Estimarea componentelor s-a realizat în scopul justificării preţului total ofertat, preţ care a fost cel mai mic dintre toate ofertele.

Un argument în acest sens rezultă din analiza dispoziţiilor art. 202 din O.U.G. nr. 34/2006:

"(1) în cazul unei oferte care are un preţ aparent neobişnuit de scăzut în raport cu ceea ce urmează a fi furnizat, executat sau prestat, autoritatea contractantă are obligaţia de a solicita ofertantului, în scris şi înainte de a lua o decizie de respingere a acelei oferte, detalii şi precizări pe care le consideră semnificative cu privire la ofertă, precum şi de a verifica răspunsurile care justifică preţul respectiv.

(2) Autoritatea contractantă are obligaţia de a lua în considerare justificările primite de la ofertant, în condiţiile alin. (1), îndeosebi cele care se referă la:

a) fundamentarea economica a modului de formare a preţului, aferent metodelor de execuţie utilizate, procesului de producţie sau serviciilor prestate".

prezentate în cadrul acestei proceduri.

Un argument în sensul celor arătate rezultă şi din analiza dispoziţiilor punctului 21 din Contractul' de bază, intitulat Ajustarea preţului contractului, care stabilesc explicit că preţul contractului este ferm şi nu se ajustează:

"21.1. Pentru lucrările executate, plăţile datorate de achizitor executantului sunt cele declarate în propunerea financiară, anexă la prezentul contract.

21.2. Preţul contractului este ferm şi nu se ajustează".

Prin urmare, chiar şi în măsura în care am interpreta că oferta ar prevedea preţurile fiecărei componente ofertate, realizarea lucrării la un cost mai mic nu conduce sub nici o formă la reţinerea diferenţei de preţ.

Prevederile punctului 24.1. din Contractul de bază stabilesc că:

"Executantul are obligaţia de a încheia contracte cu subcontractanţii desemnaţi, în aceleaşi condiţii în care el a semnat contractul cu achizitorul".

În opinia Curţii de Conturi, prin termenul "în aceleaşi condiţii" prevăzut de acest articol s-ar înţelege o identitate perfectă între contractul de bază şi cel cu subcontractantul, inclusiv în ceea ce priveşte preţul.

Un argument în sensul celor arătate este extras de autoritate şi din punctul 24.2. din Contract conform căruia executantul are obligaţia de a prezenta la încheierea contractului toate contractele încheiate cu subcontractanţii.

Susţinerile autorităţii sunt eronate, fiind rezultatul unei interpretări trunchiate a dispoziţiilor legale şi contractuale.

Astfel cum a arătat anterior, prevederile art. 45 din O.U.G. nr. 34/2006 si art. 96 din H.G. nr. 925/2006, permit oricărui ofertant să includă în propunerea tehnică posibilitatea de a subcontracta o parte din lucrările ce constituie obiectul contractului de achiziţie publică, fără ca subcontractarea să diminueze răspunderea ofertantului în ceea ce priveşte modul de îndeplinire a viitorului contract.

Ofertantul I. a transmis către ANRM oferta sa care, fiind desemnată câştigătoare, a dat naştere atât la drepturi cât şi la obligaţii, dintre care esenţiale sunt:

- obligaţia ofertantului desemnat câştigător cu care a fost încheiat contractul de a executa obiectul acestuia;

- obligaţia corelativă a ANRM de a plăti acestuia preţul ofertat în propunerea financiară care, conform art. 95 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 925/2006 a devenit anexă la contract.

Trebuie astfel observat că, odată ce criteriul de atribuire a contractului a fost "preţul cel mai scăzut", unicul element preţ prevăzut şi asumat în contract a fost preţul din oferta contractantului, şi nu preţurile cu subcontractanţii.

Estimarea componentelor financiare care au condus la stabilirea preţului total, forfetar, s-a realizat exclusiv în scopul justificării preţului total ofertat, preţ care a fost cel mai mic dintre toate ofertele prezentate în cadrul acestei proceduri.

În acest sens, prevederile punctului 5 din Contract stabilesc că:

"Preţul convenit pentru îndeplinirea contractului (...) este de 8.205.793,16 Eurofârâ TVA".

Iar dispoziţiile punctului 21 din Contract stabilesc explicit că preţul contractului este ferm şi nu se ajustează:

"21.1. Pentru lucrările executate, plăţile datorate de achizitor executantului sunt cele declarate în propunerea financiara, anexa la prezentul contract.

21.2. Preţul contractului este ferm şi nu se ajustează".

Un argument în acest sens rezultă şi din analiza alin. (2) al art. 96 din H.G. nr. 925/2006 şi a prevederilor art. 24.4 din Contract potrivit cărora contractantul poate înlocui subcontractantul cu acceptul autorităţii, cu singura condiţie ca această înlocuire să nu conducă la modificarea propunerii tehnice sau financiare iniţiale, respectiv a preţului contractului.

Se observă limpede că dispoziţiile menţionate privesc preţurile din contractele cu subcontractanţii, şi implicit obligaţia ca aceste preţuri să fie acceptate de noul/noii subcontractanţi. Singura obligaţie asumată priveşte păstrarea preţului contractului, în raporturile dintre executant şi autoritatea contractantă.

Prin urmare, în interpretarea corectă a dispoziţiilor punctului 24.1. din Contractul de bază, încheierea contractelor "în aceleaşi condiţii" nu se referă la preţurile din contractele cu subcontractanţii. Prevederea contractuală se referă la elementele tehnice asumate, în această manieră autoritatea asigurându-se că lucrarea se va realiza în aceleaşi condiţii calitative şi cantitative.

De altfel, se observă că niciunde în cuprinsul dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006 şi ale H.G. nr. 925/2006 precum şi nici în Contractul I. nu regăsim posibilitatea autorităţii de a solicita de la contractant diferenţa dintre preţul ofertei şi preţul subcontractorilor.

Nu numai că nu există nici un temei legal sau contractual pentru a proceda într-o astfel de manieră în ipoteza indicată de Curtea de Conturi, dar prevederile punctului 21 stabilesc explicit că preţul "este ferm şi nu se ajustează"; iar prevederile punctului 24.7. stabilesc că "nici un contract de subcontractare nu va crea raporturi contractuale între subcontractant şi achizitor".

Totodată, trebuie observat că răspunderea executantului în raport cu ANRM include şi activităţile prestate de către subcontractanţi, din perspectiva executării efective a obiectului contractului, în condiţiile şi modalităţile stabilite în oferta desemnată ca fiind câştigătoare; răspunderea executantului nu poate fi privită din perspectiva preţurilor negociate pentru subcontractare.

De asemenea, implicarea financiară a executantului desemnat câştigător al licitaţiei, pentru partea din lucrări care urmează a fi executată de subcontractanţi, se cuantifică şi în cheltuieli indirecte implicate de controlul şi supervizarea lucrărilor efectuate de subcontractanţi, cheltuieli care nu sunt incluse în valoarea contractului încheiat cu subcontractanţii, ci aparţin executantului. De asemenea, trebuie luat in considerare şi "preţul" riscurilor asumate de către executantul care alege să execute contractul cu ajutorul subcontractanţilor.

În concluzie, decontarea lucrărilor efectuate de subcontractanţi s-a făcut in conformitate cu prevederile contractuale şi a legislaţiei in vigoare, la preţul ofertat de Asocierea I. în propunerea financiară, parte integrantă a contractului de achiziţie publică. Nici una din prevederile legale sau contractuale indicate de autoritate nu a fost încălcată.

În mod greşit a apreciat instanţa că măsura dispusă la pct. II.26 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, pentru abaterile consemnate în Decizie - punctul 13 din Contestaţia nr. S/88/16.09.2014 (măsură soluţionată la punctul 13 din încheiere) este legală. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Constatările şi măsurile Curţii de Conturi de la punctul II. 26 vizează următoarele trei aspecte:

- Includerea stimulentelor în salariul de bază conform dispoziţiilor Legii nr. 283/2011, respectiv cuantumul stimulentelor incluse în salariul de bază;

- Majorarea salariului de bază şi a celorlalte elemente care fac parte din sistemul de salarizare cu procentele de 8% începând cu luna iunie 2012 şi de 7,4% începând cu luna decembrie 2012;

- Menţinerea salariului de bază, în anul 2013, la nivelul salariului de bază din luna decembrie 2012.

Prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond apreciază că, în mod corect a considerat Curtea de Conturi că ANRM a încălcat dispoziţiile art. 10 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 283/2011 procedând, la începutul anului 2012, la includerea în salariul de bază a unui fond de stimulente a cărui cuantum depăşeşte, în opinia autorităţii, fondul de stimulente plătit de ANRM în anul 2010.

Se reţine astfel că ANRM a introdus în salariul de bază lunar a fondului de stimulente în sumă de 228.659 RON/lună, în condiţiile în care fondul de stimulente plătit în anul 2010 a fost de 208.240 RON/lună. Suma introdusă în plus, conform constatării Curţii de Conturi, este de 20.419 RON.

Conform dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 283/2011, începând cu anul 2012, salariile de bază ale personalului din instituţiile şi autorităţile publice care beneficiază de stimulente se calculează "prin includerea în acestea" a nivelului mediu lunar al acestor drepturi plătit în anul 2010.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, prin ordin/decizie a ordonatorului principal de credite se stabilesc procedura şi criteriile pe baza cărora se stabilesc noile salarii de bază.

Alin. (3) al art. 10 stabileşte explicit că sumele care vor fi incluse în salariile de bază conform alin. (1), la nivelul anului 2012, "nu pot depăşi" nivelul fondului total de stimulente "plătite" în anul 2010.

Având în vedere formularea neechivocă a textului de lege, rezultă limpede următoarele concluzii:

- Voinţa legiuitorului este explicită în sensul că, începând cu 01.01.2012, stimulentele se includ în salariul de bază, făcând astfel un tot unitar cu salariul de bază; Fondul de stimulente inclus în salariul de bază, în anul 2012, "să nu se depăşească" valoarea fondului de stimulente "plătit" din 2010.

Suma stimulentelor efectiv introdusă în salariul de bază nu putea privi decât numărul de posturi aflate "efectiv" în "plată" la data de 01.01.2012. Doar în privinţa acestor persoane se pune problema să se includă stimulentele în salariul de bază, fiind fără relevanţă dacă procedura şi criteriile stabilite prin Ordinele interne se refereau la întregul personal al autorităţii.

De niciunde din prevederile legale nu rezultă că valoarea stimulentelor inclusă în salariul de bază este una fixă (un aşa-zis cuantum fix maximal al fondului de stimulente ce se include de plano în salariile de bază). în realitate, sumele incluse pot fi: fie mai mici, fie identice.

În mod greşit, instanţa de fond reţine că "art. 10 din Legea nr. 238/2011 impune includerea stimulentelor în salariile de bază ale personalului din instituţiile şi autorităţile publice care beneficiază de stimulente, la nivelul mediu lunar plătit în anul 2010."

Sub nici o formă nu ne aflăm în ipoteza unui unic fond de stimulente ce ar fi trebuit să fie introdus în salariul de bază global al tuturor angajaţilor ANRM, urmând ca fiecărei persoane în parte să îi revină o cotă parte din acest fond (sumă ce putea fi mai mare sau mai mică în funcţie de fluctuaţia personalului), ci voinţa legiuitorului este, fără dubiu, în sensul că pentru fiecare persoană în parte din cadrul ANRM, aflată în funcţie la data de 01.01.2012, să i se introducă în salariul de bază tocmai valoarea stimulentelor.

Cât priveşte ipoteza unei includeri în plus, în salariul de bază, a unor sume reprezentând fonduri de stimulente, aceasta este exclusă, întrucât în cazul persoanelor nou angajate, începând cu această perioadă, nici nu s-ar fi pus problema acordării de stimulente distinct de salariul de bază, ci acestea ar fi fost incluse direct în salariul de bază, în temeiul prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 238/2011.

Acesta este scopul întregului pachet legislativ adoptat de legiuitor începând cu anul 2011 şi anume aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, după ce, anterior, în anul 2010, legiuitorul decisese reducerea salariilor şi a altor drepturi a persoanelor angajate în sectorul bugetar. în acest sens, a se vedea Notele de fundamentare care însoţesc aceste dispoziţii legale şi care explicitează pe larg raţiunea textului de lege.

Prin urmare, este eronată susţinerea Curţii de Conturi conform căreia nivelul stimulentelor introduse în salariul de bază, în anul 2012, nu poate ţine seama de numărul de posturi, acest criteriu fiind "indiferent" . De altfel, Curtea de Conturi este cea ca, deşi consideră irelevant acest criteriu, se raportează la el în analiza şi calculele sale .

În ipoteza în care interpretarea reclamantei privind dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 238/2011 ar fi primită, instanţa de recurs urmează a observa că suma reprezentând stimulente inclusă în salariul de baza în anul 2012 nu a depăşit fondul de stimulente plătite de ANRM în anul 2010

În speţă, observăm că, prin Ordinul nr. 92/07.02.2012 al Secretariatului General al Guvernului -Ordonatorul principal de credite, a fost aprobată procedura şi criteriile pe baza cărora s-au stabilit noile salarii de bază ale personalului ANRM. La art. 3 din procedură se specifică că salariile de bază a personalului ANRM se calculează prin însumarea salariilor în plată la 31.12.2011 plus media stimulentelor plătite în 2010.

Având în vedere că, la data de 01.01.2012, statul de personal al ANRM cuprindea un număr de 104 de posturi aprobate şi finanţate, repartizate astfel: 94 posturi ocupate şi 10 posturi vacante, procedura şi criteriile aprobate de Secretariatul General al Guvernului a privit toate aceste 104 de posturi.

Efectiv însă, suma reprezentând stimulente inclusă în salariul de bază a corespuns exclusiv posturilor aflate efectiv la plata la data de 01.01.2012 (un număr de 94 posturi ocupate), conform dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 283/2011.

Astfel că suma reprezentând fondul de stimulente, inclusă în salariile de bază la data de 01.01.2012, a fost în cuantum de 206.635 RON/lună, mai mică decât cea din 2010 [modificările salariale rezultate prin aplicarea Legii nr. 238/2011 sunt evidenţiate în statul de personal al ANRM valabil la data de 01.01.2012, aprobat prin Ordinul nr. 16/2012, astfel cum acestea au fost puse la dispoziţia Curţii de Conturi).

Cât priveşte anul 2010, valoarea fondului de stimulente repartizată personalului a fost de 2.498.886 RON, care, împărţită la 12 luni, dă o medie de 208.240 RON/lună (valoarea fondului de stimulente în anul 2010 rezulta din situaţia privind fondul pentru stimularea personalului la data de 31.12.2010, comunicată ordonatorului principal de credite prin Adresa nr. x/06.01.2011, document pus şi la dispoziţia Curţii de Conturi).

Prin urmare, suma reprezentând stimulente inclusă în salariul de bază în anul 2012, conform dispoziţiilor Legii nr. 283/2011, "nu a depăşit" fondul de stimulente "plătite" de ANRM în anul 2010.

Cât priveşte susţinerile Curţii de Conturi în sensul că s-ar fi introdus în plus o sumă de 20.491 RON în salariile de bază, trebuie observat că această sumă reprezintă de fapt diferenţa teoretică dintre valoarea fondului de stimulente aferent unui număr de 104 de posturi (228.695 RON/lună) şi valoarea efectiv introdusă în salariul de bază aferentă unui număr de 94 de(posturi ocupate aflate în plată la data de 31.12.2011 (208.240 RON/luna), conform procedurii aprobate de ordonatorul principal de credite nr. 92/07.02.2012.

În realitate, valoarea fondului de stimulente care a fost introdusă efectiv în salariile de bază în anul 2010 a fost o valoare care nu a depăşit fondul alocat pentru anul 2010, ci, din contră, suma a fost mai mică, tocmai pentru ca şi numărul personalului nu s-a schimbat (conform statelor de plata din anul 2012 în care sunt cuprinse salariile de bază (salariile plus stimulentele pentru fiecare salariat şi majorările de 8% şi/7,4% din lunile iunie şi decembrie 2012).

Curtea de Conturi este cea care, în mod eronat, s-a raportat în analiza sa la totalul posturilor ANRM, deci şi la cele care erau vacante, deşi în cazul acestora nu s-au alocat niciodată stimulente, deci nu se punea problema ca pentru acele persoane să se includă stimulentul în salariul de bază.

În concluzie, nu există astfel nici o abatere şi nici un prejudiciu creat în interpretarea si aplicarea dispoziţiilor legale. Modificarea salarială dispusă prin prevederile Legii nr. 283/2011 s-a realizat cu încadrarea în nivelul mediu al stimulentelor plătite în cursul anului 2010.

Astfel, stabilirea salariului brut a personalului ANRM a avut la bază nivelul mediu al stimulentelor plătite în anul 2010 şi salariul de încadrare în plată la 31.12.2011. Salariile de bază au fost calculate conform statului de personal pentru fiecare funcţie publică la nivelul studiilor pe grade şi trepte profesionale conform procedurii stabilite prin Ordinul nr. 92/2012 al Secretariatului General al Guvernului stabilindu-se un procent de 1,06.

Instanţa de fond a interpretat greşit prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 19/2012. Majorarea salariului de baza şi a celorlalte elemente care fac parte din sistemul de salarizare cu procentele de 8% începând cu luna iunie 2012 şi de 7,4% începând cu luna decembrie 2012. Instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, în ceea ce priveşte noţiunea de "salariu de baza".

În acest sens, la pct. II 26 din Decizia nr. S 207/2014, autoritatea a reţinut faptul că, calculul drepturilor salariale s-a realizat cu încălcarea prevederile O.U.G. nr. 19/2012, respectiv faptul că în salariul de bază nu ar fi trebuit să se regăsească şi media stimulentelor plătite în cursul anului 2012, astfel că aplicarea procentelor de 7,4%, respectiv 8% a condus şi la majorarea fondului de stimulente.

Cu toate că ulterior înţelesul noţiunea de "salariu de baza" a fost lămurită prin Nota de fundamentare a O.U.G. nr. 65/2014, nici Curtea de Conturi şi nici instanţa de fond nu au ţinut seama de această ultimă intervenţie normativă şi nu au aplicat corect prevederile acestei norme de drept material (art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012).

În acest sens, Curtea de Conturi a constatat abaterea şi a dispus măsura 11.26, aplicând greşit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, în sensul că în conţinutul salariului de bază nu ar fi trebuit să se regăsească, cu ocazia aplicării majorărilor salariale de 7,4%, respectiv 8%, sumele reprezentând media stimulentelor plătite în cursul anului 2010.

Cu toate că la momentul realizării auditului şi al emiterii Deciziei S 207/2014 înţelesul sintagmei "salariu de bază" era susceptibil de o dublă interpretare, respectiv fie cuprinzând atât salariul de încadrare cât şi media stimulentelor plătite în cursul anului 2010, fie cuprinzând numai salariul de încadrare, la momentul soluţionării contestaţaţiei formulată de ANRM, în înţelesul şi în aplicarea corectă a acestei sintagme trebuia să ţină seama de elementele intervenţiei normative realizată prin O.U.G. nr. 65/2014, care în cuprinsul notei de fundamentare arată faptul că prin sintagma "salariu de bază" trebuie să se înţeleagă salariul de încadrare cât şi media stimulentelor plătite în anul 2010 sau alte sume care, în baza legii au fost introduse anterior în drepturile salariale.

Similar Curţii de Conturi, instanţa de fond, analizând temeinicia şi legalitatea măsurii II.26, a aplicat şi interpretat în mod greşit prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012 la situaţia de fapt din cauză, respectiv nu a ţinut seama de faptul că în înţelesul şi în aplicarea corectă a sintagmei "salariu de bază" sunt cuprinse atât salariul de încadrare, cât şi media stimulentelor plătite în cursul anului 2010. Dacă instanţa de fond ar fi ţinut seama de înţelesul noţiunii "salariu de bază" şi ar fi aplicat corect prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, astfel cum a fost lămurit prin intervenţia legislativă realizată de O.U.G. nr. 65/2014, ar fi ajuns la concluzia că abaterea constatată de Curtea de Conturi este neîntemeiată, iar măsură 11.26 este nelegală în condiţiile în care dispune recuperarea unor sume care au fost acordate în mod legal, respectiv cele rezultate prin aplicarea art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012.

În mod greşit instanţa de fond a ajuns la concluzia că, constatările Curţii de Conturi sunt corecte, în sensul că valorile procentuale ar fi trebuit aplicate doar asupra salariului de bază, nu şi asupra stimulentelor incluse în salariul de bază.

Conform dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale stabilesc că majorarea cu procentele de 8% şi 7,4% se aplică cuantumului brut al salariilor de bază.

Deşi odată cu aprobarea Legii nr. 238/2011 era limpede că stimulentele se includ în salariul de bază (ele făcând astfel corp comun cu salariul de bază), pentru a evita orice echivoc, aceleaşi prevederi legale ale art. 1 din O.U.G. nr. 19/2012 arată explicit că majorarea cu procentele de 8% şi 7,4% se realizează şi asupra "tuturor elementelor" care "fac parte" din salariul brut.

Interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale se regăseşte explicit şi în cuprinsul Notei de fundamentare a O.U.G. nr. 19/2012, sens în care se arată limpede că majorarea cu procentele de 8% şi 7,4% se aplică atât cuantumului brut al salariului dar şi tuturor elementelor care fac parte din salariul brut:"cuantumul brut al salariilor de baza/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor si al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se majorează cu 8% din luna iunie si 7,4% din luna decembrie, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Cu toate că instanţa nu neagă faptul că stimulentele au fost incluse în salariul de bază în temeiul art. 10 din Legea nr. 238/2011, aceasta apreciază că nu poate fi ignorat scopul avut în vedere de legiuitor de a recupera reducerea salariului de bază, iar nu de a majora salariul.

Interpretarea instanţei de fond este eronată, având în vedere că din cuprinsul prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 19/2012 nu rezultă faptul că noţiunea de salariu de bază nu include şi stimulentele, neputându-se modifica definiţia dată noţiunii de salariu de bază fără să existe o prevedere expresă în acest sens. în realitate, interpretarea instanţei de fond adaugă la lege.

Astfel, contrar reţinerilor instanţei de fond, modificarea salarială dispusă prin prevederile O.U.G. nr. 19/2012 s-a realizat prin aplicarea procentelor prevăzute la cuantumul salariilor de bază din luna mai 2012, respectiv luna noiembrie 2012, respectându-se astfel dispoziţiile legale.

Primul aspect ce trebuie avut în vedere este că, la nivelul ANRM, începând cu data punerii în aplicare a prevederilor Legii nr. 238/2011, nu a mai existat un fond de stimulente. Stimulentele fiind incluse în salariul de bază potrivit acestei legi, nu a mai existat nici un argument pentru care subscrisa să ne raportăm, distinct, la acest concept, în calculul drepturilor salariale.

Sub un al doilea aspect, din simpla interpretare literală şi gramaticală a dispoziţiilor legale rezultă, fără nici un echivoc, că procentele de 8% şi 7,4% se aplică, începând cu luna iunie 2012, respectiv decembrie 2012, asupra salariului de bază în întregul său. Legiuitorul a indicat explicit la alin. (2) al art. 1 din O.U.G. nr. 19/2012 că valorile se aplică atât cuantumului salariului de bază cât şi asupra stimulentelor, ca elemente care "fac parte" din salariul de bază.

Este astfel eronată interpretarea Curţii de Conturi în sensul că aplicarea corectă a procentelor stabilite de lege trebuia să se realizeze exclusiv asupra salariului de bază, în concepţia sa anterioară Legii nr. 238/2011, urmând ca la această sumă să se adauge şi valoarea stimulentelor.

Niciunde în cuprinsul dispoziţiilor O.U.G. nr. 19/2012 nu se regăseşte vreo prevedere care să lipsească de efecte juridice dispoziţiile Legii nr. 238/2011 în privinţa introducerii stimulentelor în salariul de bază. De asemenea, nu există nici o menţiune a textului O.U.G. nr. 19/2012 în sensul că majorările de 8% şi 7,4% se aplică la salariile de bază existente la plată la data de 31.12.2011, astfel cum acestea erau anterior intrării în vigoare a Legii nr. 238/2011. Din contră, dispoziţiile legii se referă explicit la salariile de bază din mai 2012 şi noiembrie 2012, deci astfel cu acestea au rezultat în urma aplicării Legii nr. 238/2011.

Prin urmare, este contară oricărei dispoziţii legale operaţiunea pe care, în realitate, o propune Curtea de Conturi şi anume de defalcare a stimulentelor din salariul de bază, pentru a se aplica cele două procente la salariul de bază, urmând ca, din nouă, să se adune suma majorată procentual să fie adunată la valoarea stimulentelor.

Având în vedere interpretarea corectă a dispoziţiilor legale, este pe deplin justificată diferenţa "în plus" reprezentând "stimulente incluse în salariul de bază" de 64.855 RON. Aceasta provine din aplicare O.U.G. nr. 19/2012, care se referă la salarii şi alte drepturi de care beneficiază salariaţii din sectorul bugetar, diminuate anterior prin Legea nr. 118/2010 (modificările salariale dispuse prin prevederile O.U.G. nr. 19/2012 sunt evidenţiate în statele de plată aferente anului 2012, astfel cum acestea au fost puse şi la dispoziţia Curţii de Conturi).

Instanţa de fond a aplicat greşit în cauză prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 84/2012. Majorările aplicabile în anul 2013, respectiv problema menţinerii la plata a nivelului acordat pentru luna decembrie 2012.

Conform constatărilor Curţii de Conturi, în anul 2013, ANRM a acordat salariaţilor, drepturi de natură salarială la nivelul celor acordate pentru luna decembrie 2012, în condiţiile în care potrivit O.U.G. nr. 84/2012 trebuia să menţină nivelul acordat pentru luna decembrie 2012.

Similar abaterii contestate la punctul 6.3.2. supra, reţinerile instanţei de fond pleacă de la premisa eronată că valoarea procentuală ar fi trebuit aplicată şi în anul 2013 doar asupra salariului de bază, astfel cum această noţiune era concepută anterior intrării în vigoare a Legii nr. 238/2011, nu şi asupra stimulentelor incluse în salariul de bază.

Astfel, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 84/2012, în anul 2013, se menţin în plată, la nivelul acordat pentru luna decembrie 2012, drepturile prevăzute la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012.

În cuprinsul Notei de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 se reţine că scopul măsurilor legislative adoptate prin acest act vizează menţinerea nivelului salarial acordat pentru luna decembrie 2012 cât şi toate celelalte măsuri aprobate prin Legea nr. 283/2012.

Textul notei de fundamentare arată explicit că menţinerea nivelului din decembrie 2012 priveşte salariul de bază precum şi sporurile, indemnizaţiile, toate celelalte elemente ale sistemului de salarizare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice.

Având în vedere că aspectele reţinute de instanţă cu privire la anul 2013 sunt similare celor arătate anterior cu privire la anul 2012, înţelege să se prevaleze de aceeaşi interpretare corectă a dispoziţiilor legale privind includerea stimulentelor în salariul de bază şi aplicarea valorii procentuale la salariul de bază în integrul său, deci inclusiv asupra stimulentelor.

Este fără nici un fel de dubiu că, începând cu anul 2012, stimulentele au fost incluse în salariul de bază, iar valorile procentuale se aplicau asupra salariului de bază în noua sa formulă ce includea stimulentele.

Cât priveşte diferenţele constatate pentru anul 2013, acestea provin din aplicarea corectă a dispoziţiilor legale (valoarea de 7,4% a fost aplicată şi asupra stimulentelor, contrar argumentelor Curţii de Conturi), precum şi din fluctuaţia de personal prin ocuparea în semestrul II 2013 a unor posturi vacante prin transfer.

Astfel, conform Hotărârii Guvernului nr. 550/2013 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1419/2009 privind organizarea şi funcţionarea ANRM, începând cu data de 05 august 2013 au fost aprobate 115 posturi faţă de 104 posturi, iar în plată se aflau 95 de posturi.

De altfel, chiar şi cu suplimentarea de posturi aprobată prin H.G. nr. 550/2013, ANRM a rămas pe o medie de 95 posturi, ocupate şi în plată, în perioada 2012 - 2013.

Nu în ultimul rând, dat fiind maniera diferită de interpretare a dispoziţiilor legale propusă de Curtea de Conturi, rezultă că şi cuantumul sumelor pretins achitate cu încălcarea dispoziţiilor legale a fost determinat greşit. Totodată, având în vedere că, în mod eronat, Curtea de Conturi a reţinut faptul că sumele achitate au implicat mai multe posturi, este limpede că, nici din această perspectivă, calculul propus de autoritate nu este corect.

3.2. În privinţa recursului declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, cu privire la soluţia de admitere în parte a acţiunii introductive, în ceea ce priveşte cererea de anulare a măsurilor dispuse la pct. II.21, II.23, II.24, II.25 din Decizia nr. S/207/2014, respectiv anularea în parte a încheierii nr. S/328/2014, aceasta consideră că hotărârea pronunţată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor incidente în cauză raportate la art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, având în vedere considerentele dezvoltate în cele ce succed.

Privind soluţia de anulare a măsurilor dispuse la pct. II.21 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, în considerentele hotărârii, instanţa de fond a reţinut faptul ca elementul proporţional cu "timpul efectiv alocat realizării activităţilor pentru fiecare proiect se referă la majorarea acordată (constând în numărul de clase de salarizare suplimentare), iar nu la salariul de bază lunar, cum greşit a interpretat Curtea de Conturi. Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că, singurul element care se raportează la conceptul de "timp efectiv alocat realizării activităţilor pentru proiect" este majorarea, constând în numărul de clase de salarizare suplimentare, ce urmează a fi alocate în funcţie de numărul de ore lucrate pentru fiecare proiect.

Considerentele reţinute de Curtea de Apel Bucureşti în sentinţa civilă nr. 352 din 08.02.2016,nu sunt întemeiate întrucât ANRM avea obligaţia de a proceda la majorarea salariilor de baza a persoanelor nominalizate în echipele de proiecte derulate în anul 2013, prin acordarea de clase de salarizare suplimentare, aplicate la salariul de baza lunar, proporţional cu timpul efectiv alocat realizării activităţilor pentru fiecare proiect, indiferent de numărul de proiecte în care a fost implicat, fără a depăşi durata maximă a timpului de lucru prevăzută de normele legale în vigoare, în conformitate cu prevederile art. 34 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Instanţa de fond nu a ţinut cont de temeiul de drept în baza căruia a fost dispusă măsura de la pct. II.21 din Decizia nr. S/207/2014

In temeiul prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, şi cele ale pct. 5 din Ordinul nr. 42/77/2011 al Ministrului Muncii Familiei Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, ANRM era îndreptăţită să acorde persoanelor implicate în proiecte, o creştere salarială de până la 25 de clase de salarizare suplimentare, aplicate la salariul de bază lunar, proporţional cu timpul efectiv alocat realizării activităţilor, pe durata implementării proiectului, indiferent de numărul de proiecte în care erau implicate, fară a depăşi durata maximă a timpului de lucru prevăzută de normele legale în vigoare şi fără a depăşi în total numărul maxim de clase de salarizare.

A.N.R.M. a susţinut şi instanţa de fond a primit aceste susţineri ca întemeiate, faptul că a aplicat procentul de majorare salarială conform exemplului din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea in anul 2011, a personalului plătit din fonduri publice.

Argumentele prezentate nu sunt întemeiate, modul de calcul aplicat de ANRM nu corespunde celui prevăzut de pct. 5 din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin Ordinul nr. 42 din 13 ianuarie 2011, al ministrului Muncii Familiei Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, anterior citat.

In acest caz, angajaţii ANRM implicaţi în derularea proiectelor au beneficiat de numărul maxim de clase suplimentare prevăzute de aceste norme.

Prin adresa Ministerului Dezvoltării Regionale si Administraţiei Publice nr. 63.425/20.08.2014, la solicitarea ANRM, cu adresa nr. x/16.07.2014, a fost transmisă ANRM, adresa nr. x RG din 14 august 2014 a Ministerul Muncii Familiei Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, prin care, acest minister, a comunicat următoarele:

- modul de acordare a claselor de salarizare şi modul de determinare a salariului de baza se efectuează în baza art. 34 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, şi a Ordinului nr. 42/77/2011 al ministrului Muncii Familiei Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, potrivit cărora: "clasele de salarizare suplimentare se acorda proporţional cu timpul efectiv alocat pe fiecare proiect, iar procentul de majorare salarială rezultat din înmulţirea numărului de clase de salarizare cu valoarea de 2,5, se aplică asupra salariului de baza lunar".

Acest mod de calcul nu este diferit de cel reglementat de prevederile art. 34, alin. (1) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, şi a normelor date în aplicare, aprobate prin Ordinului nr. 42/77/2011.

In concluzie, în mod greşit instanţa de fond a anulat măsura dispusă întrucât aceasta viza determinarea întinderii exacte a prejudiciului cauzat de încălcarea normelor de drept material incidente în cauză, precum şi întreprinderea demersurilor necesare şi legale în vederea recuperării acestuia.

Privind soluţia de anulare a măsurilor dispuse la pct. II.23 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, solicită instanţei de recurs să reţină următoarele critici de nelegalitate pe care înţelege să le formuleze împotriva hotărârii recurate:

Prin hotărârea recurată, instanţa de fond a reţinut în mod corect că interpretarea textului art. 96 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006, potrivit căruia " contractele prezentate trebuie să fie în concordanţă cu oferta", nu se poate face în sensul că noţiunea de "concordanţă" între oferta iniţială şi contractele cu subcontractanţii priveşte doar elementele tehnice ale ofertei, nu şi preţul. Aceasta întrucât, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 925/2006, oferta cuprinde obligatoriu două componente: propunerea tehnică şi propunerea financiară.

Cu toate acestea, instanţa de fond a apreciat că măsurile dispuse ar fi nelegale întrucât:

- odată contractul de achiziţie publică încheiat, răspunderea executantului în raport de achizitor include şi activităţile prestate de către subcontractanţi, însă doar din perspectiva executării lucrărilor, în condiţiile şi modalităţi le stabilite în oferta desemnată ca fiind câştigătoare, nu însă şi din perspectiva preţurilor negociate pentru subcontractare;

- nu se poate imputa ANRM efectuarea unor plăţi nedatorate, cu consecinţa dispunerii măsurii constând în intrarea în legalitate cu privire la "acceptarea angajării şi decontării lucrărilor în subcontractare în concordanţă cu oferta aferentă contractului de bază". Aceasta pentru că plăţile realizate de ANRM, în calitate de autoritate contractantă, au fost efectuate în temeiul contractul de achiziţie publică, neputând fi considerate nedatorate.

Potrivit art. 96 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publica din O.U.G. nr. 34/2006 (acte normative în vigoare la data respectivă), autoritatea contractantă avea obligaţia de a solicita, la încheierea contractului de achiziţie publică, prezentarea contractelor încheiate între viitorul contractant şi subcontractanţii nominalizaţi în oferta, contractele prezentate trebuie să fie în concordanţă cu oferta şi vor constitui anexe, la contractul de achiziţie publică.

Abaterile constatate vizau plăţile efectuate în cadrul contractului nr. x/21.08.2013, la încheierea căruia nu au fost prezentate contractele pentru lucrările care urmau a fi executate în subcontractare, deşi ANRM, în calitate de autoritate contractantă, avea obligaţia de a solicita prezentarea contractelor încheiate între viitorul contractant şi subcontractanţii nominalizaţi în ofertă.

De asemenea, în temeiul aceluiaşi act normativ pe parcursul derulării contractului, ANRM era îndreptăţită, să accepte înlocuirea subcontractanţilor nominalizaţi în ofertă, cu condiţia ca, eventuala înlocuire a acestora să nu conducă la modificarea propunerii tehnice sau financiare iniţiale, iar executantul, avea obligaţia de a încheia contracte cu subcontractanţii desemnaţi, în aceleaşi condiţii în care el a semnat contractual cu achizitorul.

In cauză, contractele încheiate cu subcontractori, ulterior încheierii contractului de bază, nu sunt în concordanţă cu oferta (aferentă contractului nr. x/21.08.2013) în sensul subcontractării lucrărilor la preţuri mult mai mici (cu 10%) decât cele din contractul de baza.

Prin modul cum a procedat, ANRM nu a urmărit nici respectarea clauzei din contractul de baza nr. x/21.08.2013, respectiv pct. 24.1:

"Executantul are obligaţia de a încheia contracte cu subcontractanţii desemnaţi, în aceleaşi condiţii în care el a semnat contractul cu achizitorul. ".

În concluzie, prin subcontractarea unor lucrări atribuite prin contractul de lucrări nr. x/21.08.2013, în alte condiţii decât cele stabilite prin oferta financiară şi prin contractul de lucrări, în baza Situaţiilor de lucrări întocmite de contractor, ANRM a acceptat la plată din fonduri publice, plata unor articolele de lucrări la nivelul stabilită prin contractul de baza şi nu la valoarea reală a lucrărilor efectuate.

Referitor la aceast aspect, invocă efectele puterii lucrului judecat, respectiv sentinţa civilă nr. 1368/05.05.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în litigiul dintre Curtea de Conturi şi Compania Naţională a Uraniului S.A. în Dosarul nr. x/2012, prin care instanţa de fond, referitor la lucrările efectuate prin subcontractare la preţuri inferioare, a statuat următoarele (pagina 18):"este corectă concluzia organelor de control în sensul că prin subcontractarea unor servicii atribuite prin Acordul cadru în alte condiţii decât cele stabilite prin contractele subsecvente încheiate de CNU S.A. şi S.C. J. S.R.L. nu au fost respectate prevederile art. 96 din H.G. nr. 925/2006 şi pct. 7.6 din Acordul cadru nr. S21/01.03.2011, dar şi că modalitatea firească de restabilire a legalităţii constă în recuperarea plăţilor suplimentare în sumă de 539.000 RON şi TVA"

Trebuie menţionat faptul că, referitor la acest aspect (subcontractarea de servicii/lucrări la preţuri inferioare), sentinţa civilă nr. 1368/05.05.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a rămas definitivă prin decizia nr. 3623/13.11.2015 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ulterior încheierii contractului de baza, contractele încheiate cu subcontractorii, nu sunt în concordanţă cu oferta aferentă contractului de bază.

Procedând astfel, ANRM nu a respectat prevederile art. 96 alin. (1) - (2) din H.G. nr. 925/2006 şi cele ale clauzelor contractuale de la pct. 24.1, pct. 24.2 (1), pct. 24.4 stabilite prin contractul nr. x/21.08.2013.

Cu privire la soluţia de anulare a măsurilor dispuse la pct. II.24 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, instanţa reţine:

- sumele reprezentând cheltuielile aferente transferului de tehnologie şi perfecţionării profesionale nu sunt venituri proprii şi nici venituri bugetare ale A.N.R.M.;

- sumele respective, prevăzute în licenţe, nu sunt venituri cuvenite/realizate de către A.N.R.M., ci doar cuantumuri maxime în limitele cărora titularii de licenţe au obligaţia de a suporta cheltuieli cu destinaţia specială de pregătire profesională şi transfer de tehnologie;

- A.N.R.M., cu adresa nr. x/21.05.2012, a solicitat deschiderea unui cont la trezoreria statului, M.F.P. nu a identificat nicio modalitate în acest sens.

În cazul licenţelor miniere, A.N.R.M. are obligaţia de a gestiona sumele aferente transferului de tehnologie şi perfecţionării profesionale, într-un cont distinct, deschis la Trezoreria Statului, pe seama ANRM, aceste sume sunt utilizate la solicitarea Agenţiei şi numai cu acordul titularului de licenţă privind destinaţia lor, în conformitate cu prevederile art. 129 din H.G. nr. 1208/2003 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea Legii minelor nr. 85/2003, potrivit cărora:

"Sumele aferente transferului de tehnologie şi perfecţionării profesionale (...). vor fi gestionate printr-un cont distinct, deschis la Trezoreria Statului pe seama ANRM,,

ANRM nu a deschis la Trezoreria Statului un cont în care să fie virat fondul aferent transferului de tehnologie şi pregătirii profesionale prevăzut în licenţele miniere, fapt ce a condus la nerecuperarea si neînregistrarea în evidenţa contabilă a aceste sume.

Faţă de aceste obligaţii legale, A.N.R.M. nu a făcut dovada că a întreprins toate demersurile necesare în vederea recuperării şi gestionarii veniturilor din activitatea de transfer de tehnologie şi perfecţionare profesională, al căror cuantum este stabilit în licenţele miniere încheiate de Agenţie, fapt constatat de auditorii publici externi, în cazul licenţelor în derulare.

Referitor la argumentele invocate în sensul că sumele reprezentând contravaloarea transferului de tehnologie şi pregătirii profesionale nu pot reprezenta venit propriu al Agenţiei şi nici venit bugetar, începând cu data de 12.11.2009, veniturile obţinute de autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau parţial din venituri proprii, care sunt reorganizate ca instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat, se fac venit la bugetul de stat.

Dispoziţiile legale menţionate obligau intimata - reclamantă, în calitate de instituţie supusă reorganizării conform Anexei 1, pct. 4 din actul normativ, ca începând cu data de 12.11.2009 să vireze la buget, veniturile obţinute, în acest caz, veniturile neconsumate pe destinaţia stabilită prin lege, în temeiul art. 129 din H.G. nr. 1208/2003.

Pentru aceiaşi abatere identificată la ANRM într-o altă perioada de timp s-a pronunţat instanţa, aspectele constatate având caracter de continuitate.

Referitor la argumentele invocate în sensul că, sumele respective, prevăzute în licenţe, nu sunt venituri cuvenite/realizate de către A.N.R.M., ci doar cuantumuri maxime în limitele cărora titularii de licenţe au obligaţia de a suporta cheltuieli cu destinaţia specială de pregătire profesională şi transfer de tehnologie, precizăm, ca la aceste sume au drept de utilizare A.N.R.M., cu acordul titularului de licenţă privind destinaţia lor, în temeiul Normelor pentru aplicarea Legii minelor nr. 85/2003 aprobate prin H.G. nr. 1208/2003.

In mod greşit instanţa de fond a reţinut ca întemeiate argumentele invocate de A.N.R.M. în sensul că, sumele reprezentând contravaloarea transferului de tehnologie şi pregătirii profesionale nu pot reprezenta venit propriu al Agenţiei şi nici venit bugetar.

În ceea ce priveşte soluţia de anulare a măsurilor dispuse la pct. II.25 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, prin hotărârea recurată în fapt instanţa de fond reţine că nu sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 26/2012 contractului de consultanţă încheiat de A.N.R.M. în calitate de beneficiar, cu un cabinet de avocatură, contract în care S.C. K. S.A. are calitate de plătitor.

A.N.R.M., în temeiul H.G. nr. 1419/2009, funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului.

În aceasta calitate, A.N.R.M., în temeiul art. I din O.U.G. nr. 26/2012, era îndreptăţită să achiziţioneze servicii juridice, de consultanţă/asistenţă şi sau de reprezentare, numai cu aprobarea ordonatorului principal de credite -Secretariatul General al Guvernului.

De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut că, sumele achitate în baza acestui contract nu fac parte din categoria fondurilor publice, aceste sume sunt aferente transferului de tehnologie şi perfecţionării profesionale, ele nu au făcut niciodată parte din patrimoniul Agenţiei, fiind plătite direct de către K., în contul consultantului, ANRM fiind doar beneficiarul legal şi exclusiv al contraprestaţiilor consultantului.

Considerentele reţinute de instanţa de fond la pronunţarea hotărârii recurate potrivit cărora, regulile instituite de O.U.G. nr. 26/2012 nu se aplică cheltuielilor aferente transferului de tehnologie şi perfecţionare profesională, sunt greşite în raport de prevederile art. I din acest act normativ, care reglementează condiţiile în care instituţiile publice care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică, pot achiziţiona servicii juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare.

Mai mult decât atât, cheltuielile care pot fi efectuate din fondul aferent transferului de tehnologie şi perfecţionare profesională, sunt prevăzute în art. 95 din H.G. nr. 2075/2004 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii petrolului nr. 238/2004, respectiv:

"activităţile aferente transferului de tehnologie şi perfecţionării profesionale sunt convenite de A.N.R.M. şi de titular, (...) şi au drept scop realizarea următoarelor acţiuni:

"(...)achiziţie de echipamente şi servicii necesare desfăşurării activităţii acestora, participarea personalului acestora la programele de pregătire profesională (...) ".

Intimata - reclamantă a susţinut faptul că sumele au fost legal plătite întrucât în cauză este vorba despre un contract de prestări servicii de specialitate în domeniul legislaţiei naţionale şi internaţionale cu impact asupra industriei de ţiţei şi gazelor naturale, al cărui temei se regăseşte în legislaţia specifică.

În mod greşit a primit instanţa de fond susţinerile A.N.R.M. ca fiind întemeiate, reţinând faptul că sumele achitate în baza acestui contract nu fac parte din categoria fondurilor publice, fiind plătite direct de către K. S.A, în contul consultantului.

Abaterile consemnate în actul de control nu privesc sursele din care s-a efectuat plata serviciilor de consultanţă în cauză, şi efectuarea de plăţi în baza acestui contract, din fonduri publice, ci că ANRM nu a respectat dispoziţiile art. I din O.U.G. nr. 26/2012, ce nu prevăd o anumită sursa de finanţare din care se interzice achiziţia de astfel de servicii, aceste dispoziţii impunând numai condiţiile în care o instituţie publică este îndreptăţită să achiziţioneze servicii juridice, de consultanţă/asistenţă şi sau de reprezentare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata- reclamantă ANRM a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de Curtea de Conturi a României, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 18.10.2018 s-a fixat termen de judecată la data de 20.03.2019.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor invocate prin întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă, Înalta Curte o apreciază că fiind temeinică şi legală, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cu prioritate, trebuie arătat că majoritatea criticilor formulate de către părţi cu privire la hotărârea recurată reiau apărările deja expuse de către acestea în faţa instanţei de fond, reiterează aşadar argumentele juridice prezentate prin poziţiile procesuale depuse în primă judecată.

Nu se pune problema unei nulităţi a căilor de atac astfel formulate însă argumentele instanţei de fond, întru totul cuprinzătoare, fac, în privinţa celor mai multe dintre critici, inutilă reluarea lor în expunerea ce urmază a fi realizată de către instanţa de recurs.

În fapt, în perioada 12.06.2014 - 31.07.2014, reclamanta a fost auditată de Curtea de conturi, controlul având ca obiect "Auditul financiar asupra contului de execuţie a bugetului de stat la instituţiile publice, pe anul 2013".

Demersul Curţii de Conturi a fost întreprins în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 94/1992 cu modificările şi completările ulterioare precum şi a Regulamentului aprobat prin Hotărârea nr. 1/2009 a plenului Curţii de Conturi, în vigoare la data începerii acţiunii de audit.

Rezultatele auditului efectuat au fost consemnate în Procesul-verbal de constatare din 31 iulie 2014, prin care echipa de auditori externi ai Curţii de Conturi a consemnat o serie de deficienţe sau abateri în activitatea subscrisei ANRM. Pe cale de consecinţă, în baza art. 43 din Legea nr. 94/1992 şi a pct. 174 din Regulament, Curtea de Conturi a emis Decizia S/207/28.08.2014 prin care a dispus mai multe măsuri în sarcina ANRM, grupate în funcţie de abaterile consemnate în Procesul-verbal de constatare. De asemenea, autoritatea emitentă a stabilit ca şi termen de conformare pentru realizarea acestor măsuri, data de 31 ianuarie 2015.

Reclamanta şi-a însuşit o parte din constatările Curţii de Conturi şi a trecut la implementarea acestora.

Pentru un număr de 9 măsuri dintre cele dispuse de autoritatea administrativă emitentă a actului atacat, ANRM a formulat calea de atac specifică prevăzută de Regulamentul nr. 130/2010 privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, respectiv Contestaţie împotriva Deciziei precum şi Obiecţiuni cu privire la constatările cuprinse în Procesul Verbal de Constatare.

Prin încheierea nr. S/328/31.10.2014, Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a decis admiterea în parte a Contestaţiei.

Împotriva actelor administrative emise, ANRM a formulat acţiunea în anulare ce face obiectul prezentului dosar, în temeiul art. 140 alin. (1) teza finală din Constituţia României şi a art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prin sentinţa civilă nr. 352/08.02.2016, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea în anulare şi a anulat în parte încheierea nr. S/328/31.10.2014 şi Decizia nr. IV/40.829/28.08.2014în ceea ce priveşte măsurile dispuse la:

• Pct. II.21 din dispozitivul deciziei pentru înlăturarea abaterii consemnate la pct. 13 din aceeaşi decizie;

• Pct. II.23 din dispozitivul deciziei pentru înlăturarea abaterii consemnate la pct. 15 din aceeaşi decizie;

• Pct. II.24 din dispozitivul deciziei pentru înlăturarea abaterii consemnate la pct. 16 din aceeaşi decizie;

• Pct. II.25 din dispozitivul deciziei pentru înlăturarea abaterii consemnate la pct. 17 din aceeaşi decizie.

În ceea ce priveşte restul măsurilor, instanţa a respins acţiunea în anulare ca neîntemeiată.

Cu privire la recursul reclamantei, temeiurile de drept invocate sunt cele prevăzute de art. 488 pc. 5,8 C. proc. civ.

Textul art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural, sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.

Recurenta susţine că instanţa de fond a respins ca inadmisibil motivul de nelegalitate invocat (încălcarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001), având în vedere că o astfel de critică nu a fost formulată pe calea contestaţiei.

În primul rând, se arată că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor această veritabilă excepţie, încălcând astfel principiul contradictorialităţii reglementat de prevederile art. 14 alin. (5) care stabileşte că "instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate."

O astfel de încălcare atrage, de principiu, incidenţa motivului de casare arătat însă, în speţă, raportat la modalitatea în care judecătorul fondului a gestionat din punct de vedere procedural cauza, nu se poate reţine o astfel de critică. Pretenţiile reclamantei au fost analizate pe fond, doar unele apărări au fost considerate inadmisibile ceea ce nu echivalează cu o desistare de judecată. Privind excepţia procedurală ca mijlocul prin care, în condiţiile legii, instanţa invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii, se poate concluziona în sensul că judecătorul fondului nu a încălcat principiul contradictorialităţii prin apreciarea pe care a făcut-o cu privire la unele argumente expuse de către parte.

Totodată, recurenta afirmă instanţa de fond a apreciat în mod eronat că motivul de nelegalitate nu a fost invocat pe calea contestaţiei, cu toate că este fără dubiu faptul că la măsura dispusă la pct. 1.10 din Decizie a fost criticată prin pct. 4 din Contestaţie ce a fost soluţionat la pct. 4 din încheiere.

Răspunzând acestor susţineri, instanţa supremă apreciază că, în măsura în care neregularitatea procedurală alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare (în speţă art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), criticile formulate sunt încadrabile în cazurile care particularizează actul de procedură cu privire la care se susţine că a fost nelegal îndeplinit.

În concret, în privinţa măsurii dispuse la pct. I. 9 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, pentru abaterile consemnate la pct. 10 din aceeaşi Decizie - punctul 3 din Contestaţia nr. S/88/16.09.2014 (măsură soluţionată la punctul 3 din încheiere), corect reţine instanţa de fond că Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 3156/2009 se aplică autorităţilor şi instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din venituri proprii, care s-au reorganizat ca instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat potrivit Legii nr. 329/2009.

Contrar susţinerilor recurentei, A.N.R.M. intră în această categorie întrucât art. 4 alin. (1) din Legea nr. 329/2009 prevede că "autorităţile şi instituţiile publice înfiinţate prin lege, ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau ordonanţă a Guvernului, supuse reorganizării potrivit prezentei legi, precum şi modalitatea de reorganizare sunt prevăzute în anexa nr. 1."

La pct. 4 din această anexă este menţionată explicit Autoritatea Naţională pentru Resurse Minerale ca instituţie publică supusă reorganizării, prin reducere de posturi, iar, după reorganizare, ca instituţie finanţată integral de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului. Prin urmare, nu poate fi primită susţinerea reclamantei, în sensul că nu face parte nici din categoria autorităţilor şi instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, care s-au reorganizat ca instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat (categoria instituită prin art. 1 din Normele metodologice), nici din categoria autorităţilor şi instituţiilor publice finanţate din venituri proprii şi subvenţii, care s-au reorganizat ca instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat (categoria instituită de art. 2 din Normele metodologice)

Coroborând prevederile pct. 4 din anexa 1 la Legea nr. 329/2009 cu art. 1 şi 2 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 3156/2009, rezultă că A.N.R.M. intră în sfera de reglementare a ordinului menţionat.

În ceea ce priveşte veniturile încasate potrivit art. 48 alin. (1) din Legea minelor şi art. 52 alin. (1) din Legea petrolului, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 329/2009 prevede că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, veniturile obţinute de autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau parţial din venituri proprii, care sunt reorganizate ca instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat, potrivit anexelor nr. 1 şi 2, se fac venit la bugetul de stat."

Art. 52 alin. (4) din Legea petrolului nr. 238/2004 prevede că "veniturile extrabugetare realizate conform prevederilor alin. (1) şi (2) de către autoritatea competentă se fac venit la bugetul de stat." Este adevărat că, pentru tarifele percepute în temeiul Legii minelor nr. 85/2003, la art. 48 din acest act normativ nu există o prevedere similară celei de la art. 52 alin. (4) din Legea petrolului nr. 238/2004, în sensul obligativităţii virării acestora la bugetul de stat, însă această împrejurare nu are relevanţă, întrucât, în lipsa unei dispoziţii legale contrare, devin aplicabile prevederile precitate ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 329/2009.

În consecinţă, corect a constatat Curtea că reclamantei îi sunt aplicabile dispoziţiile Normelor metodologice aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 3156/2009, inclusiv cele ale art. 10, care prevăd următoarele:

"(1) Sumele care au fost gestionate ca venituri proprii de instituţiile publice prevăzute la art. 1 şi 2 şi care, potrivit legii, se datorează bugetului de stat se încasează în continuare de către instituţiile publice respective sau de către instituţiile publice în structura cărora acestea au fost preluate, în contul de disponibilităţi 50.32 "Disponibil din sume colectate pentru bugetul de stat", care se deschide pe numele acestora la unităţile Trezoreriei Statului. (2) Sumele prevăzute la alin. (1) care se achită în numerar se depun de către instituţiile publice în contul 50.32 "Disponibil din sume colectate pentru bugetul de stat", în prima zi lucrătoare de la încasare. (3) Sumele colectate în contul 50.32 "Disponibil din sume colectate pentru bugetul de stat" se virează în conturile corespunzătoare de venituri ale bugetului de stat prevăzute în anexă, în funcţie de natura acestora, în termen de cel mult două zile lucrătoare de la încasare. (4) Instituţiile publice reorganizate au obligaţia de a comunica clienţilor, contribuabililor şi altor debitori de la care au de încasat sume care se cuvin bugetului de stat codul IBAN aferent contului 50.32 "Disponibil din sume colectate pentru bugetul de stat".

Faţă de abaterea constatată de auditorii public externi, reclamanta s-a apărat susţinând că termenul de 2 zile lucrătoare, prevăzut la art. 10 alin. (3) din Normele metodologice aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 3156/2009, trebuie considerat a începe să curgă de la data îndeplinirii condiţiilor de emitere a actului administrativ solicitat.

Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, apreciază că nu poate fi primită teza recurentei, în sensul că momentul de la care trebuie să vireze la bugetul de stat sumele încasate cu titlu de tarife este cel al emiterii facturii cuprinzând valoarea finală a tarifului pe care solicitantul are obligaţia de a-l achita. Aceasta întrucât dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 3156/2009 sunt în sensul că termenul de 2 zile lucrătoare începe să curgă de la încasarea sumelor respective, astfel că ele nu pot fi circumstanţiate în funcţie de particularităţile fiecărei proceduri de emitere a actelor, încasarea tarifului şi facturarea acestuia fiind două operaţiuni diferite, astfel că reclamanta trebuie să depună toate diligenţele necesare pentru respectarea termenului art. 10 alin. (3) din Normele metodologice, sub aspectul virării la termen, către bugetul de stat, a sumelor încasate.

În considerarea celor prezentate mai sus, sunt legale măsurile dispuse la pct. I.9 din decizia nr. S/207/28.08.2014, pentru înlăturarea abaterii consemnate la pct. 10 din aceeaşi decizie. Recurenta reclamantă nu a adus argumente juridice pertinente contrare celor deja statuate de către instanţa de fond, prin urmare, susţinerile sale, sub acest aspect, sunt neîntemeiate.

Cu privire la măsura dispusă la pct. I.10, se invocă de către recurenta reclamantă, instanţa de fond a apreciat că nu se poate anula măsura respectivă în considerarea faptului că ar fi intervenit prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale, prin trecerea termenului de 6 luni de la data săvârşirii faptei, prevăzut la art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 întrucât măsura în discuţie are un caracter general, constând în urmărirea aplicării de sancţiuni pentru neefectuarea lucrărilor de refacere a mediului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2003 şi art. 17 din Ordinul nr. 58/2003.

Corect s-a subliniat că revine preşedintelui A.N.R.M. obligaţia de a dispune măsuri concrete şi de a urmări implementarea lor, astfel că îi este permis acestuia să efectueze o analiză concretă, de la caz la caz, urmând ca, în situaţia în care va constata intervenirea prescripţiei aplicării sancţiunii contravenţionale, să aducă la cunoştinţă acest aspect în procedura de fallow-up. Referirile auditorilor publici externi la cei doi operatori economici nu au avut în vedere problema prescripţiei aplicării sancţiunii contravenţionale şi nu au condus la o anumită soluţie sub acest aspect.

Cu privire la măsurile întreprinse de reclamanta recurentă pentru executarea garanţiilor bancare, referitor la operatorul S.C. Complexul Energetic Oltenia S.A., deşi banca solicitată nu a blocat şi virat sumele de 500.000 RON, respectiv 600.000 RON, totuşi reclamanta nu a întreprins alte demersuri pentru executarea efectivă a scrisorilor de garanţie bancară, nici nu a aplicat sancţiunile sau măsurile prevăzute de actele normative incidente, astfel că scrisorile de garanţie bancară au rămas neexecutate iar titularul licenţei nu a executat lucrările de refacere a mediului pe cele două perimetre miniere.

În ceea ce priveşte operatorul S.C. A. S.R.L., potrivit adresei nr. x/23.01.2014, acesta şi-a asumat costurile pentru lucrări de mediu şi a fost recalculată valoarea garanţiei pentru cele două perimetre de exploatare în funcţie de cantitatea de granit exploatată. Cu toate acestea, a depus doar 19.410 RON pentru perimetrul Dealul Pleşa şi 14.900 RON pentru perimetrul Valea Porcului. În aceste condiţii, sunt corecte constatările auditorilor publici externi referitoare la diferenţele de garanţie financiară neconstituită.

Judicios a apreciat instanţa de fond că nu pot fi primite susţinerile reclamantei, în sensul că operatorul urma să completeze garanţiile financiare la solicitarea următoarelor permise de exploatare, întrucât acţiunile privind executarea scrisorilor de garanţie bancară s-au finalizat după obţinerea permiselor de exploatare pentru anul în curs. Aceasta întrucât o astfel de practică nu are o justificare legală, în condiţiile în care actele normative în materie impun sancţiuni pentru nerespectarea obligaţiei de a constitui şi menţine pe toată durata exploatării garanţia financiară pentru refacerea mediului.

Referitor la susţinerea în sensul că perimetrul Valea Porcului nu face parte din licenţa de exploatare, fiind un perimetru adiacent celui de licenţă şi că rezerva de granit din acest perimetru a fost exploatată pe baza permiselor anuale, art. 39 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 85/2003 prevede că obligaţia de a menţine, pe toată durata exploatării, garanţia financiară pentru refacerea mediului incumbă atât titularului licenţei, cât şi titularului permisului de exploatare.

Potrivit recurentei, pct. 4 din Secţiunea a III-a din Instrucţiunile tehnice aprobate prin Ordinul preşedintelui A.N.R.M. nr. 47/2008 se referă la situaţia în care "operatorul economic (...) nu constituie garanţia bancară pentru refacerea mediului", interpretând acest text în sensul că s-a avut în vedere respingerea de la avizare a proiectelor de exploatare doar pentru lipsa totală a garanţiei financiare pentru refacerea mediului.

Contrar acestei interpretări, aplicând regula ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să facă distincţie), corect a apreciat instanţa de fond că formularea generală din Instrucţiunile tehnice referitoare la "neconstituirea garanţiei bancare" include şi ipoteza neconstituirii garanţiei în cuantumul considerat îndestulător.

Pentru a ajunge la această concluzie, judecătorul cauzei a reţinut incidenţa în cauză a art. 3 pct. 16 din Legea nr. 85/2003, potrivit căruia garanţia financiară pentru refacerea mediului reprezintă obligaţia şi răspunderea persoanelor fizice sau juridice care desfăşoară activităţi miniere pe bază de licenţă ori permis de exploatare pentru asigurarea fondurilor financiare necesare refacerii mediului.

De asemenea, a apreciat ca fiind relevante în cauză dispoziţiile art. 2 şi 3 din Ordinul nr. 202/2881/2348/04.12.2013 pentru aprobarea Instrucţiunilor tehnice privind aplicarea şi urmărirea măsurilor stabilite în planul de refacere a mediului, în planul de gestionare a deşeurilor extractive şi în proiectul tehnic de refacere a mediului, precum şi modul de operare cu garanţia financiară pentru refacerea mediului afectat de activităţile miniere, coonstituirea garanţiei financiare pentru refacerea mediului făcându-se integral, în cazul în care titularul se obligă la această modalitate de constituire, înaintea emiterii de către A.N.R.M. a autorizării pentru începerea activităţilor miniere/pentru primul an, înaintea emiterii de către A.N.R.M. a autorizării pentru începerea activităţilor miniere şi pentru următorii ani, înaintea emiterii avizului anual pentru lucrările de explorare sau exploatare.

Art. 9 alin. (5) din Ordinul nr. 202/2013 nu are în vedere situaţia constituirii garanţiei financiare în cuantum neîndestulător, ci reglementează căile de urmat de către A.N.R.M. în cazul în care titularul licenţei de explorare sau exploatare nu face dovada reînnoirii scrisorii de garanţie bancară în minim 30 de zile înaintea expirării ori în cazul în care titularul licenţei de explorare sau exploatare nu depune la A.N.R.M. în acelaşi termen noi scrisori de garanţie bancară sau poliţe de asigurare reînnoite, care să acopere valoarea garanţiei financiare pentru refacerea mediului aferentă.

Prin urmare, nu poate fi primită interpretarea recurentei reclamante în sensul că doar lipsa totală a garanţiei bancare atrage respingerea de la avizare a proiectelor de exploatare. Dimpotrivă, soluţia respingerii de la avizare a proiectelor de exploatare, prevăzută la pct. 4 din Secţiunea a III-a din Instrucţiunile tehnice aprobate prin Ordinul nr. 47/2008, se aplică şi în ipoteza neconstituirii garanţiei în cuantumul considerat îndestulător.

Concluzia ce se impune, în situaţia neconstituirii garanţiei în cuantum îndestulător, este aceea potrivit căreia compartimentele de inspecţie teritorială pentru resurse minerale trebuie să respingă de la avizare programele de exploatare, iar în ipoteza necompletării cuantumului garanţiei, să aplice sancţiuni contravenţionale sau să execute garanţiile bancare.

Cu privire la măsura dispusă la punctul II.13, pentru înlăturarea abaterilor consemnate la pct. 22 din aceeaşi decizie şi la pct. VI.6.1, pag. 62-65, din procesul-verbal de constatare nr. S/151/31.07.2014, constând în efectuarea inventarierii patrimoniului cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare:

Recurenta reclamanta a susţinut că situaţiile analitice ale conturilor 101 şi 102 se regăsesc în inventarul bunurilor din domeniul public şi privat al statului la data de 31.12.2013, împrejurare ce rezultă din următoarele documente anexate contestaţiei: adresele A.N.R.M. nr. x/15.11.2013 transmise către D. S.A., E. S.A. şi F. S.A. pentru efectuarea inventarierii domeniului public şi privat al statului, confirmări de primire, procesul-verbal de inventariere nr. x/1974/22.11.2013 transmis de E. S.A., procesul-verbal de inventariere nr. x/23.12.2013 transmis de D. S.A. şi procesul-verbal de inventariere nr. x/06.12.2013 transmis de F. S.A. (aceste înscrisuri se regăsesc în volumul al VI-lea al dosarului). Faţă de aceste aspecte, reclamanta a susţinut că în mod greşit s-a reţinut că nu au fost anexate contestaţiei documente din care să rezulte efectuarea inventarierii de către cele trei societăţi.

S-a reţinut de către instanţa de fond că cele trei procese-verbale invocate nu certifică efectuarea inventarierii de către aceste entităţi, în condiţiile în care auditorii publici externi au constatat deficienţe în legătură cu inventarierea bunurilor din domeniul public al statului date în concesiune, în sensul neîntocmirii listelor de inventar distincte, dar şi deficienţe privind inventarierea bunurilor din patrimoniul reclamantei.

Analizând probatoriul administrat în cauză, respectiv înscrisurile aflate la dosar şi având în vedere răspunsul la întrebarea nr. 4 din interogatoriul iniţial Curtea a constatat că reclamanta nu a făcut dovada respectării dispoziţiilor ordinului ministrului finanţelor publice nr. 2861/2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, că măsurile dispuse la pct. II.13 din decizia nr. S/207/2014 nu se referă doar la neîntocmirea situaţiilor analitice distincte pentru elemente de natura activelor care nu au substanţă materială (capitaluri - cont 101, cont 102, cont 117), ci şi la alte aspecte/abateri, în legătură cu care reclamanta nu a formulat nicio apărare (aspect necontestat în recurs).

Recurenta nu face apărări suplimentare sub acest aspect, nu indică probe (înscrisuri depuse anexat contestaţiei administrative) care să răstoarne raţionamentul judecătorului de fond astfel că apărările sale urmează a fi înlăturate.

În ceea ce priveşte măsura dispusă la pct. II.20, cu referire la neaplicarea sancţiunilor prevăzute de Legea nr. 85/2003 în cazul unor fapte constatate de către compartimentele tehnice teritoriale, se susţine că aceasta încalcă dispoziţiile art. 13 alin. (1) din O.G., potrivit cărora "aplicarea sancţiunii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei."

Apărările formulate de către recurentă nu afectează legalitatea actului de control ci eventual, pun în discuţie executarea măsurilor dispuse prin acesta, executare care reprezintă o etapă ulterioară emiterii actului contestat.

Se mai susţine că măsura dispusă tinde la sancţionarea de două ori a aceleaşi fapte, învederându-se de către recurenta reclamantă că interpretarea corectă a celor două obligaţii prevăzute la art. 39 alin. (1) lit. j) şi k) din Legea minelor nr. 85/2003 este aceea că ele pot coexista, atâta vreme cât "măsura dispusă în scris de autoritatea competentă" (la care face referire art. 39 lit. j) din Legea minelor) să nu fie chiar obligaţia prevăzută la art. 39 lit. k) din aceeaşi lege, anume executarea şi finalizarea lucrărilor de refacere a mediului în perimetrele afectate de activităţile miniere.

Potrivit recurentei, atunci când măsura dispusă în scris de autoritatea competentă se referă la obligaţia de executare şi finalizare a refacerii mediului, la care se adaugă un termen de finalizare (în speţă, 90 de zile de la expirarea permisului de exploatare), fapta de a nu respecta acest termen atrage aplicarea unei singure sancţiuni, respectiv doar pentru nerespectarea măsurii dispuse de autoritatea competentă (art. art. 39 lit. j). Aceasta întrucât sintagma "măsura dispusă în scris de autoritatea competentă" permite includerea oricărei măsuri necesare, însă obligaţia prevăzută la art. 39 lit. k), de a executa şi finaliza lucrările de refacere a mediului, nu este susceptibilă de a fi completată de autoritatea competentă, prin adăugirea, de exemplu, a termenului de finalizare. Aşa fiind, în opinia recurentei, fapta constatată prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x/24.05.2013 a fost nerespectarea măsurii dispuse în scris de autoritatea competentă (finalizarea lucrărilor de refacere a mediului în termen de 90 de zile de la expirarea permisului de exploatare), prin nerespectarea termenului impus, ceea ce atrage aplicarea unei singure sancţiuni contravenţionale, respectiv cea prevăzută de art. 57 alin. (1). lit. b) din Legea minelor (amenda între 6.000 RON şi 20.000 RON), A.N.R.M. aplicând amenda de 6.000 RON.

Actele dosarului dovedesc cu prisosinţă faptul că prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x/24.05.2013 s-a reţinut săvârşirea de către operatorul economic a două fapte distincte: nefinalizarea lucrărilor de mediu (obligaţie stabilită la art. 39 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 85/2003, sancţionată drept contravenţie în temeiul art. 57 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege) şi neîndeplinirea măsurilor stabilite prin actele de control încheiate (obligaţie stabilită la art. 39 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 85/2003, sancţionată drept contravenţie în temeiul art. 57 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege). Cu toate acestea, amenda contravenţională a fost aplicată pentru o singură faptă, respectiv cea prevăzută la art. 39 alin. (1) lit. j) din lege, rămânând nesancţionată fapta prevăzută la art. 39 alin. (1) lit. k), pentru care legea prevede amenda de la 20.000 RON la 50.000 RON.

Dată fiind starea de fapt de mai sus, în raport de menţiunile explicite ale procesului-verbal, corect a stabilit instanţa de fond că nu poate fi primită interpretarea reclamantei, fiind evident că agentul constatator a reţinut săvârşirea de către operatorul economic respectiv a două fapte contravenţionale.

Cu privire la măsurile dispuse la pct. II.26 din decizia nr. S/207/28.08.2014, pentru înlăturarea abaterilor consemnate la pct. 19 din aceeaşi decizie şi la pct. IV.5.9, pag. 58-61 din procesul-verbal de constatare nr. S/151/31.07.2014, constând în efectuarea de plăţi pentru cheltuieli salariale, fără bază legală:

Curtea de Conturi a reţinut următoarele nereguli în aplicarea dispoziţiilor legale privind salarizarea:

- începând cu anul 2012, A.N.R.M. avea obligaţia, potrivit Legii nr. 238/2011, să includă în salariu nivelul mediu lunar a stimulentelor plătite în anul 2010; prin Ordinul preşedintelui A.N.R.M. nr. 16/14.02.2014 s-a aprobat introducerea în salariile de bază lunare a fondului de stimulente de 228.659 RON/lună, deşi suma ce ar fi trebuit introdusă este de 208.240 RON/lună; procedându-se astfel, a fost depăşit nivelul fondului total de stimulente plătit în anul 2010 (2.498.886 RON, adică 208.240 RON/lună X 12 luni), fiind astfel nerespectată condiţia prevăzută la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 283/2011.

Recurenta susţine că suma stimulentelor efectiv introdusă în salariul de bază nu putea privi decât numărul de posturi aflate efectiv în plată la data de 01.01.2012, întrucât doar în privinţa acestor persoane se punea problema includerii stimulentelor în salariul de bază, fiind fără relevanţă că procedura şi criteriile stabilite prin ordinele interne se refereau la întregul personal al autorităţii.

Contrar acestei opinii, Înalta Curte apeciază că valoarea stimulentelor inclusă în salariul de bază este fixă, fiind vorba despre un cuantum fix maximal al fondului de stimulente, ce se include în salariile de bază al tuturor angajaţilor din schemă (inclusiv posturile vacante, nu doar cele efectiv ocupate), prin urmare, nivelul stimulentelor introduse în salariul de bază în 2012 nu se stabileşte în funcţie de numărul de posturi aflate în plată la 01.01.2012.

De altfel, instanţa de fond a reţinut inclusiv că procedura şi criteriile aprobate de ordonatorul principal de credite (Secretariatul General al Guvernului) prin Ordinul nr. 92/07.02.2012 au privit toate cele 104 de posturi aflate în schema A.N.R.M., chiar dacă, la data de 01.01.2012, doar 94 de posturi erau ocupate, 10 fiind vacante.

În ceea ce priveşte apărarea potrivit căreia suma reprezentând stimulente inclusă în salariul de bază în anul 2012 nu a depăşit fondul de stimulente plătite în anul 2010, în anexele 150 şi 151 la procesul-verbal de constatare se arată că, prin ordinul preşedintelui A.N.R.M. nr. 16/14.02.2012, s-a aprobat introducerea în salariile de bază lunare a fondului de stimulente în sumă de 228.659 RON/lună, în condiţiile în care fondul de stimulente plătit în anul 2010 a fost de 2.498.886 RON, ceea ce înseamnă că lunar s-a plătit un fond de 208.240 RON/lună, fiind aşadar corectă constatarea auditorilor publici externi că a fost inclusă în plus suma de 20.419 RON, fiind astfel nesocotite prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 238/2011.

Aşadar, corect s-a reţinut de către instanţa de fond că această diferenţă reprezintă diferenţa dintre valoarea fondului de stimulente aferent unui număr de 104 de posturi (228.695 RON/lună) şi valoarea efectiv introdusă de reclamantă în salariul de bază aferentă unui număr de 94 de posturi ocupate aflate în plată la data de 31.12.2011 (208.240 RON/lună).

- începând cu luna mai 2012, prin Ordinele preşedintelui A.N.R.M. nr. 152/31.05.2012 şi nr. 330/03.12.2012, s-a aprobat majorarea salariilor de bază lunare, în temeiul O.U.G. nr. 19/2012, prin aplicarea unui procent de 8%, începând cu 01.06.2012, şi de 7,4%, începând cu 01.12.2012; prin aplicarea acestor procente, a fost majorat şi fondul de stimulente indus în salariile de bază începând cu ianuarie 2012, ceea ce a condus la majorarea a fondului de stimulente inclus în salarii de la 228.659 RON/lună la 265.226 RON/lună; procentele de 8% şi 7,4% ar fi trebuit aplicate în anul 2012 exclusiv asupra salariului de bază, astfel cum acesta era în anul 2010, urmând ca la suma rezultată din acest calcul să se adauge şi valoarea fondului de stimulente.

Constatările auditorilor publici externi sunt în sensul că valorile procentuale de 8% şi 7,4% ar fi trebuit aplicate doar asupra salariului de bază, nu şi asupra stimulentelor incluse în salariul de bază conform art. 10 din Legea nr. 238/2011, instanţa de fond achiesând acestor susţineri, prin raportare la Nota de fundamentare a O.U.G. nr. 19/2012.

Asfel, măsurile de majorare a salariilor, prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 19/2012, au rolul de a recupera reducerea veniturilor de natură salarială aprobate prin Legea nr. 118/2010, ceea ce presupune readucerea salariilor de care au beneficiat angajaţii din sectorul bugetar la nivelul avut înainte de aplicarea reducerilor prevăzute prin Legea nr. 118/2010, iar nu de a conduce la majorarea acestuia.

Acest raţionament juridic este îmbrăţişat şi de către Înalta Curte, argumentele expuse de către instanţa de fond fiind, şi sub acest aspect, pe deplin acoperitoare.

- în anul 2013, A.N.R.M. a acordat salariaţilor drepturi de natură salarială la nivelul celor acordate pentru luna decembrie 2012, în condiţiile în care, potrivit O.U.G. nr. 84/2012, trebuia să menţină nivelul acordat pentru luna decembrie 2012; în consecinţă, fondul de stimulente inclus în salariile de bază a fost majorat în 2013 cu suma de 391.341 RON.

În aceeaşi logică juridică, nerespectarea prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 283/2011, privind includerea în anul 2012 a fondului de stimulente în salariile de bază, a condus la acordarea de drepturi de natură salarială în mod nelegal şi în anul 2013, deşi, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 84/2013, reclamanta recurentă avea obligaţia să menţină în plată drepturile prevăzute la art. 1 şi art. 3-5 din O.U.G. nr. 19/2012 la nivelul acordat pentru decembrie 2012.

În ceea ce priveşte recursul asupra considerentelor, arată recurenta reclamantă că, deşi instanţa a anulat măsura dispusă la punctul II.23 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, a înlăturat o parte dintre criticile sale.

Sunt criticate astfel considerentele instanţei de la pct. 6.1. şi 6.2 ale sentinţei, potrivit cărora instanţa de fond a reţinut că textul art. 96 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006, în sensul "contractele prezentate trebuie să fie în concordanţă cu oferta", nu poate fi interpretat în maniera indicată de reclamantă, potrivit căreia noţiunea de "concordanţă" între oferta iniţială şi contractele cu subcontractanţii priveşte doar elementele tehnice ale ofertei, nu şi preţul. Aceasta întrucât, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 925/2006, oferta cuprinde obligatoriu două componente: propunerea tehnică şi propunerea financiară. Or, aplicând regula de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să facă distincţie), faţă de împrejurarea că art. 96 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 foloseşte noţiunea generală de "ofertă", fără a face vreo distincţie în funcţie de componente acesteia, Curtea a apreciat că textul de lege trebuie interpretat în sensul că noţiunea de "concordanţă" între oferta iniţială şi contractele cu subcontractanţii priveşte nu doar componenta tehnică a ofertei, ci şi cea financiară, respectiv preţul acordurilor în subcontractare.

Nu are relevanţă în opinia recurentei faptul că în procedura de atribuire s-a optat pentru criteriul "preţul cel mai scăzut". Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006, desemnarea unei oferte ca fiind câştigătoare, în aplicarea acestui criteriu de atribuire, are drept consecinţă încheierea contractului de achiziţie publică la preţul propus prin respectiva ofertă, neavând relevanţă preţurile menţionate de eventualii subcontractanţi, însă o atare împrejurare nu are nicio consecinţă asupra modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 96 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006.

Recurenta susţine că art. 24.1 din contractul de achiziţie publică ("executantul are obligaţia de a încheia contracte cu subcontractanţii desemnaţi, în aceleaşi condiţii în care el a semnat contractul cu achizitorul") se referă doar la elementele tehnice asumate, nu şi la preţul convenit în contractul de achiziţie.

Înalta Curte achiesează la raţionamentul instanţei de fond, sintagma "în aceleaşi condiţii" incluzând nu doar elementele tehnice ale ofertei, ci şi componenta financiară, întrucât subcontractarea nu se poate face la alt preţ decât cel ofertat şi acceptat în procedura de atribuire în acest sens fiind şi clauzele de la art. 24.4 din contractul de achiziţie publică, executantul putând schimba subcontractantul, dacă acesta nu şi-a îndeplinit partea sa din contract sau şi-a îndeplinit-o necorespunzător, însă schimbarea subcontractantului nu poate duce la modificarea preţului contractului de achiziţie.

În ceea ce priveşte recursul pârâtei, instanţa de fond, a reţinut, cu privire la măsurile anulate, următoarele considerente:

- cu privire la măsurile dispuse la pct. II.21 din decizie, acestea sunt nelegale raportat la prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, apreciind că reclamanta a interpretat şi aplicat corect aceste dispoziţii;

- cu privire la măsurile dispuse la pct. II.23 din decizie, ca fiind corecte constatările Curţii de Conturi a României privind încălcarea prevederilor H.G. nr. 925/2006, cât şi a prevederilor contractuale, totuşi constată nelegalitatea măsurilor dispuse întrucât reclamantei nu i se poate imputa efectuarea unor plăţi nedatorate, acestea fiind realizate în calitate de autoritate contractantă în temeiul contractelor de achiziţie publică încheiate;

- cu privire la măsurile dispuse la pct. II.24 din decizie, că se impune stabilirea naturii juridice a cheltuielilor aferente transferului de tehnologie şi pregătirii profesionale, iar nelegalitatea măsurii de recuperare a acestor rezultă tocmai din împrejurarea că sumele în discuţie nu sunt nici venituri proprii ale ANRM, nici venituri bugetare. Pentru acest considerent, în opinia instanţei, soluţia pronunţată nu aduce atingere puterii lucrului judecat a sentinţei civile nr. 6717/26.11.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2012. Mai reţine instanţa că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de evidenţiere a sumelor respective, conform art. 39 alin. (1) lit. q) din Legea minelor nr. 85/2003 şi a înlăturat susţinerile pârâtei privind încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) art. 11 şi art. 18 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 iar în ceea ce priveşte nedeschiderea unui cont la Trezoreria Statului, că reclamanta nu se face vinovată, întrucât conform adresei nr. x/25.06.2012, MFP nu a identificat o modalitate de deschidere a contului;

- cu privire la măsurile dispuse la pct. II.25 din decizie, că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. I din O.U.G. nr. 26/2012, contractul fiind încheiat ca urmare a obligaţiei asumate de titularul acordului petrolier de a suporta costurile aferente transferului de tehnologie. Or, atâta timp cât sumele ce se achită în baza acestui contract nu fac parte din fonduri publice, nu se regăseşte raţiunea textului de lege de a solicita aprobarea ordonatorului principal de credite.

Judicios instanţa de fond a apreciat că măsura dispusă la pct. II. 21 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, pentru abaterile consemnate în aceeaşi Decizie - punctul 8 din Contestaţia nr. S/88/16.09.2014 (măsură soluţionată la punctul 8 din încheiere) este nelegală.

Astfel, prin Sentinţa atacată instanţa de fond a reţinut că "elementul proporţional cu timpul efectiv alocat realizării activităţilor pentru fiecare proiect se referă la majorarea acordată (constând în numărul de clase de salarizare suplimentare), iar nu la salariul de bază lunar, cum greşit a interpretat Curtea de Conturi (...) Prin urmare, astfel cum corect a susţinut reclamanta, singurul element care se raportează la conceptul de "timp efectiv alocat realizării activităţilor pentru proiect" este majorarea, constând în numărul de clase de salarizare suplimentare, ce urmează a fi alocate în funcţie de numărul de ore lucrate pentru fiecare proiect".

Aşa cum sesizează şi intimata, prin recursul formulat, Curtea de Conturi nu înţelege să critice raţionamentul instanţei de judecată ori interpretarea dată de aceasta prevederilor legale, ci se limitează să reia apărările invocate prin întâmpinarea depusă în primă instanţă.

Aşadar, fără a aduce o apărare nouă şi fără a încerca să arate motivele pentru care consideră că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile legale, recurenta-intimată arată că majorarea salarială prevăzută de dispoziţiile legale se aplică exclusiv asupra salariului aferent numărului de ore lucrate în cadrul unui proiect şi nu asupra salariul de bază, cu luarea în considerare a clasei corespunzătoare numărului de ore lucrate în proiect.

Unica problemă aflată în discuţie priveşte interpretarea dispoziţiilor legale din perspectiva modului concret în care se aplică aceste clase de salarizare.

Contrar interpretării propuse de Curtea de Conturi şi astfel cum concluzionează şi instanţa de fond, din analiza literală a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 rezultă că:

- majorarea de până la 25 de clase de salarizare suplimentare se aplică "la salariul de baza lunar";

- numărul de clase de salarizare fiind elementul proporţional "cu timpul efectiv alocat realizării activităţilor pentru fiecare proiect".

Prin urmare, singurul element care se raportează la conceptul de "timp efectiv alocat realizării activităţilor pentru proiect" este numărul de clase de salarizare ce vor alocate în funcţie de numărul de ore lucrate.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că măsura dispusă la punctul II.23 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, pentru abaterile consemnate în Decizie - punctul 10 din Contestaţia nr. S/88/16.09.2014 (măsură soluţionată la punctul 10 din încheiere) este nelegală şi netemeinică.

Prin sentinţa recurată, instanţa de fond constată că raţionamentul ce a condus la dispunerea măsurii este greşit. Astfel, Curtea subliniază că nu se poate imputa reclamantei efectuarea unei plăţi nedatorate, cu consecinţa dispunerii măsurii constând în intrarea în legalitate cu privire la "acceptarea angajării şi decontării lucrărilor în subcontractare în concordanţă cu oferta aferentă contractului de bază". Aceasta întrucât plăţile realizate de reclamantă, în calitate de autoritate contractantă, au fost efectuate în temeiul contractului de achiziţie publică, neputând fi considerate nedatorate".

Prevederile punctului 5 din Contract stabilesc că:

"Preţul convenit pentru îndeplinirea contractului (...) este de 8.205.793,16 Eurofăra TVA" iar dispoziţiile punctului 21 din Contract stabilesc explicit că preţul contractului este ferm şi nu se ajustează.

Rezultă aşadar că decontarea lucrărilor efectuate de subcontractanţi s-a făcut in conformitate cu prevederile contractuale şi a legislaţiei in vigoare, la preţul ofertat de Asocierea I. în propunerea financiară, parte integrantă a contractului de achiziţie publică.

Se invocă, sub acest aspect, de către recurenta pârâtă, efectele puterii lucrului judecat, respectiv sentinţa civilă nr. 1368/05.05.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în litigiul dintre Curtea de Conturi şi Compania Naţională a Uraniului S.A. în dosarul nr. x/2012, definitivă prin Decizia nr. 3623/13.11.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte reţine că atât prezumţia cât şi excepţia lucrului judecat, reprezintă instrumente juridice menite să servească instituţia puterii lucrului judecat, care este cel mai important efect al hotărârilor judecătoreşti şi care are la bază două reguli fundamentale şi anume: o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată; soluţia cuprinsă în hotărâre, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre.

În speţă, chiar recurenta pârâtă indică, cu referire la dosarul x/2012, un alt cadru procesual, sub aspectul părţilor respectiv Compania Naţională a Uraniului vs. Curtea de Conturi. Aşadar, nu se poate vorbi despre o putere de lucru judecat, neexistând identitate de părţi.

În mod corect a apreciat instanţa de fond că măsura dispusă la pct. II 24 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, pentru abaterile consemnate la pct. 16 din aceeaşi Decizie - punctul 11 din Contestaţia nr. S/88/16.09.2014 este nelegală şi netemeinică.

Instanţa de fond a reţinut că "în mod evident, sumele reprezentând cheltuielile aferente transferului de tehnologie şi perfecţionării profesionale nu sunt venituri proprii ale A.N.R.M", constatând că "sumele respective, prevăzute în licenţe, nu sunt venituri cuvenite/realizate de către A.N.R.M, ci doar cuantumuri maxime în limitele cărora titularii de licenţe au obligaţia de a suporta cheltuieli cu destinaţia specială de pregătire profesională şi transfer de tehnologie".

Corect s-a apreciat în sensul că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de evidenţiere a sumelor respective, conform art. 39 alin. (1) lit. q) din Legea minelor în contabilitate. Astfel, în ce priveşte prevederea cuprinsă în art. 39 lit. q) din Legea minelor, în sensul că sumele respective vor fi virate într-un cont separat al autorităţii competente, deschis în acest scop şi vor fi evidenţiate ca atare, nu are semnificaţia acordată de Curtea de Conturi.

Sintagma "vor fi evidenţiate ca atare" nu poate avea semnificaţia înregistrării în contabilitatea ANRM cu titlul de venituri, ci evidenţierea drept sume alocate transferului de tehnologie, în obligaţia titularilor de licenţe de a fi cheltuite.

Totodată, în mod corect a reţinut instanţa de fond că "ANRM nu deţine sume" aferente transferului de tehnologie şi nu a efectuat operaţiuni economice, respectiv încasări şi plăţi care să facă obiectul obligaţiei de înregistrare în contabilitatea ANRM. Aceste operaţiuni sunt efectuate exclusiv de titularii de licenţe. Prin urmare, ANRM nu poate vira la bugetul de stat sumele neutilizate din transferul de tehnologie şi pregătire profesională, deoarece acestea nu reprezintă venituri ale ANRM, în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare în domeniul financiar-contabil.

Curtea de Conturi a schimbat astfel natura juridică a sumelor alocate transferului tehnologic, din sume de cheltuit de către titularii de licenţe, cărora le revine obligaţia de a suporta aceste cheltuieli potrivit art. 39 lit. q) din Legea minelor, în venituri ale reclamantei.

In realitate, titularii de licenţe ce aveau obligaţia suportării cheltuielilor, trebuiau doar să raporteze contravaloarea cheltuielilor aferente transferului de tehnologie şi perfecţionare profesională. Prin urmare, respectivele valori financiare prevăzute prin licenţele de concesiune/acordurile petroliere nu sunt venituri cuvenite/realizate de ANRM, ci doar cuantumuri maxime în limitele cărora titularii de licenţe şi acorduri au obligaţia de a suporta cheltuieli de pregătire profesională şi transfer de tehnologie.

Sub un ultim aspect, instanţa de fond în mod corect a reţinut că "această abatere nu este imputabilă reclamantei, întrucât a întreprins demersurile necesare dar nu a primit aprobarea Ministerului Finanţelor Publice pentru deschiderea unui asemenea cont".

În acest sens, este important de subliniat că Direcţia Economico-Financiară, Resurse Umane şi Administrativ a evidenţiat în contabilitate sumele puse la dispoziţie de către Direcţia Generală Gestionare, Evaluare, Concesionare, Resurse/Rezerve Minerale, Integrare Europeană într-un cont în afara bilanţului cu nr. x -alte valori în afara bilanţului. Totodată, cu Adresa nr. x/21.05.2012, ANRM a solicitat Ministerului Finanţelor Publice deschiderea unui cont la trezoreria statului, astfel cum prevede legislaţia in vigoare. Cu toate acestea, MFP nu a identificat nici o modalitate de a pune de acord prevederile din cele două legi, Legea Minelor si Legea finanţelor publice (respectiv încadrarea transferului de tehnologie şi perfecţionării profesionale în categoria venituri) si nu a fost prevăzut buget de venituri si cheltuieli pentru ANRM, care ar fi schimbat modul de finanţare a acesteia.

În mod corect a apreciat instanţa de fond că măsura dispusă la pct. II 25 din Decizia nr. S/207/28.08.2014, pentru abaterile consemnate în Decizie - punctul 12 din Contestaţia nr. S/88/16.09.2014 este netemeinică şi nelegală.

Astfel cum rezultă din cuprinsul actelor administrative contestate, ceea ce pretinde Curtea de Conturi este că ANRM nu a respectat prevederile legale privind achiziţia de servicii juridice, respectiv faptul că ANRM, fără aprobarea ordonatorului principal de credite - Secretariatul General al Guvernului - a aprobat în mod nelegal achiziţia de servicii juridice de consultanţă în vederea aprofundării impactului legislaţiei româneşti şi europene asupra sectorului de petrol şi gaze.

Curtea de Conturi nu contestă sursele din care s-a efectuat plata serviciilor de consultanţă juridică, respectiv că aceste sume sunt aferente transferului de tehnologie şi perfecţionării profesionale constituit în temeiul Legii petrolului nr. 238/2004, că plăţile efectuate în baza contractului de asistenţă juridică nu au fost făcute din fonduri publice, că sumele ce au fost achitate nu au făcut niciodată parte din patrimoniul ANRM.

Prin urmare, aşa cum sesizează intimata reclamantă, unica problemă aflată în discuţie priveşte sfera de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 26/2012, respectiv dacă acest act normativ vizează achiziţionarea/contractarea de servicii juridice şi din alte surse decât din fondurile publice.

În speţă, serviciile de consultanţă au fost achitate din fonduri proprii de K. S.A. ce avea calitatea de plătitor, fiind fără putinţă de tăgadă că nu se poate considera că reclamanta a achiziţionat aceste servicii, ci doar a participat la încheierea contractului în calitatea de beneficiar exclusiv al serviciilor juridice, nenăscându-se în sarcina ANRM obligaţia de achita vreo sumă de bani.

Consecinţa firească a drepturilor şi obligaţiilor dobândite în baza contractului încheiat este că nu s-a produs nicio diminuare a patrimoniului reclamantei prin înregistrarea unui element pasiv.

Aşadar, în mod greşit, Curtea de Conturi a apreciat că prevederile O.U.G. nr. 26/2012 sunt aplicabile chiar şi în situaţia în care plăţile nu au fost efectuate din fonduri publice, fiind evident că sfera de aplicare a acestui act normativ vizează exclusiv cheltuirea fondurilor publice.

Corect arată intimata reclamantă că rolul ordonatorului principal de credite este exclusiv acela de a aproba cheltuieli realizate din fondurile publice, nu de a cenzura încheierea unor contracte care nu diminuează patrimoniul instituţiei şi care chiar beneficiază acesteia din urmă.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei nr. 352 din 08 februarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2014, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei nr. 352 din 08 februarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2014, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2019.