Tax revaluation of fixed assets: admissibility of annulment for material error versus re-examination of substantive legal interpretation

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii. Sentinţa primei instanţe.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. (CNCF CFR SA) a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Finanţe Locale Prahova, anularea Deciziei de impunere nr. x/01.01.2015 şi Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 291/24.06.2015 emise de Serviciul Public de Finanţe Locale Prahova, referitoare la obligaţiile de plată accesorii întocmite de Serviciul Inspecţie Fiscală din cadrul Serviciului Public de Finanţe Locale Prahova.

Prin încheierea de şedinţă din 15 februarie 2016, Curtea a aplicat sancţiunea decăderii reclamantei din proba cu expertiza de specialitate în contabilitate-fiscalitate.

Prin sentinţa civilă nr. 101 din 15 aprilie 2016, Curtea de Apel Ploieşti a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

2. Recursul formulat împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva acestei hotărâri şi împotriva încheierii de şedinţă din 15 februarie 2016 ale Curţii de Apel Ploieşti, a formulat recurs reclamanta CNCF CFR S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

3. Decizia instanţei de recurs

3.1. Prin Decizia nr. 1202 din 6 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul recurentei-reclamante Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., a casat sentinţa civilă nr. 101 din 15 aprilie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

A admis acţiunea precizată formulată de reclamantă, a anulat Decizia de impunere nr. x/01.01.2015 şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 291/24.06.2015 emise de Serviciul Public de Finanţe Locale Prahova.

A respins recursul formulat de recurenta-reclamantă CNCF CFR S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 15 februarie 2016, ca nefundat.

3.2. Pentru a admite recursul reclamante, Înalta Curte a reţinut că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că este justificată aplicarea cotei de impozitare de 30% în temeiul dispoziţiilor art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în considerarea faptului că activele fixe corporale aparţinând societăţii reclamante s-a realizat cu nerespectarea art. 123 alin. (2) din Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 3055/2009.

Contrar opiniei primei instanţe, Înalta Curte, faţă de prevederile art. 11-13 din Legea nr. 82/1999 a contabilităţii, a apreciat că organele fiscale au refuzat fără niciun temei legal să ia în considerare raportul de reevaluare efectuat de reclamantă în luna iunie 2013 şi să aplice cota de impozitare prevăzută de art. 253 alin. (2) Codul fiscal.

A reţinut că recurenta-reclamantă a prezentat organului fiscal un raport de evaluare întocmit de către un evaluator autorizat, precum şi dovada înregistrării în contabilitate a rezultatelor acestor reevaluări, activitate pentru care persoanele care le-au săvârşit îşi asumă răspunderea. Astfel, serviciul fiscal local nu avea posibilitatea să prezume, invocând diverse împrejurări de fapt, că operaţiunea de evaluare sau înregistrarea în contabilitate a activelor nu respectă reglementările contabile. O asemenea concluzie ar fi fost justificată numai în temeiul unui raport de inspecţie fiscală sau a constatării unei contravenţii în legătură activitatea de conducere a contabilităţii, efectuată de către organul de control fiscal competent.

De asemenea, pct. 52 şi următoarele din Normele Metodologice de aplicare a Codul fiscal, cu referire la art. 253, definesc sintagma "valoarea de inventar a clădirii", însă nu atribuie competenţe serviciului fiscal local în verificarea modului de stabilire a acestei valori.

Aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 253 din Codul fiscal impunea ca recurenta-reclamantă să beneficieze de dispoziţiile legale pentru imobilele reevaluate, fără a prezenta relevanţă faptul că aceasta ar putea să deţină clădiri care nu au fost reevaluate şi care urmează să fie impozitate în condiţiile art. 253 alin. (6) Codul fiscal, întrucât fiecare imobil se impozitează individual.

4. Contestaţia în anulare exercitată în cauză

Împotriva Deciziei nr. 1202 din 6 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a formulat contestaţie în anulare intimatul-pârât Serviciul Public de Finanţe Locale Ploieşti, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei atacate şi, în rejudecare, respingerea recursului formulat de Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A..

A apreciat contestatorul că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, având în vedere că intimata CNCF CFR S.A. a efectuat, în data de 12.06.2013, un raport de evaluare, raport care nu respectă prevederile OMFP nr. 3055/2009 pentru a putea fi considerat raport de reevaluare şi pentru a produce efecte juridice şi contabile necesare pentru a se încadra în cerinţele art. 253 alin. (5) Codul fiscal, conform cărora, pentru a beneficia de cota redusă de impozit, o construcţie trebuie să fie supusă unei reevaluări conform normelor contabile.

Astfel, raportul de evaluare din 12.06.2013 nu este un raport de reevaluare, pentru că nu respectă dispoziţiile pct. 123 alin. (2) din Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 3055/2009.

În lipsa acestei erori materiale, prin care un raport de evaluare a fost asimilat unui raport de reevaluare, instanţa ar fi ajuns la concluzia că nicio clădire deţinută de Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. nu a fost reevaluată în condiţiile legii speciale care reglementează materia reevaluări imobilizărilor corporale.

Mai mult, instanţa de recurs nu a ţinut cont de tot probatoriul depus la dosar, în sensul că a ignorat faptul că raportul de evaluare, pe care din eroare l-a considerat raport de reevaluare, a fost definitiv stabilit prin decizia civilă nr. 1323/27.03.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2014.

Reanalizarea întregului probatoriu aflat la dosarul cauzei şi raportarea şi interpretarea dispoziţiilor legale din materie nu poate fi efectuată decât în cadrul contestaţiei în anulare, cu consecinţa rejudecării.

A mai arătat contestatorul că, în anul 2017, a avut loc o nouă inspecţie fiscală la sediul CNCF CFR S.A. în care organele de control au verificat modul de reevaluare şi amortizare, stabilindu-se că evaluarea efectuată în anul 2013 nu este conformă cu normele contabile.

5. Apărările formulate de intimată

Intimata Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca netemeinică şi nelegală.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Examinând contestaţia în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este inadmisibilă calea de atac formulată, pentru următoarele considerente.

1. Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Contestatorul Serviciul Public de Finanţe Locale Ploieşti a invocat art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care reglementează contestaţia în anulare specială.

Potrivit acestor dispoziţii legale,

"Art. 503 - (2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când:

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale

(…)."

2. Prin susţinerile sale, expuse la pct. I.4. al prezentei decizii, contestatorul apreciază că instanţa de recurs a interpretat greşit raportul de evaluare depus la dosar, apreciindu-l ca raport de reevaluare, deşi acesta nu respecta dispoziţiile Codul fiscal.

Eroarea materială ar fi avut ca şi consecinţă aplicarea greşită a legii în cauză, pentru că instanţa ar fi ajuns la concluzia că nicio clădire deţinută de Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. nu a fost reevaluată în condiţiile legii speciale care reglementează materia reevaluări imobilizărilor corporale.

3. Înalta Curte reţine că prin eroare materială se înţelege orice eroare evidentă pe care o săvârşeşte instanţa, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului şi care este determinantă pentru soluţia pronunţată.

Această eroare se referă la menţiuni greşite referitoare la incidente procedurale, pronunţarea asupra altei hotărâri decât cea recurată, elemente pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor şi care au determinat soluţia pronunţată, iar nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.

Pentru a putea fi întemeiată o contestaţie în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunţate de o instanţă de recurs, este necesar ca eroarea materială invocată de o parte să privească greşeli comise prin confundarea unor date materiale esenţiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecăţii în recurs.

4. De asemenea, contrar alegaţiilor contestatorului, în cadrul acestei căi extraordinare de atac nu este permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate sau a textelor de lege invocate în motivarea hotărârii.

În realitate, contestatorul tinde la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reţinute şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

Prin urmare, aspectele invocate de contestator reprezintă critici de legalitate, vizând pretinse erori de judecată, care nu pot fi analizate pe calea contestaţiei în anulare. Dispoziţiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicare şi trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide calea unui veritabil recurs la recurs.

5. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru aceste considerente, întrucât aspectele deduse judecăţii prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac nu se circumscriu dispoziţiilor art. 503 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de Serviciul Public de Finanţe Locale Ploieşti împotriva Deciziei nr. 1202 din 6 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţate în dosarul nr. x/2015, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2020.