VAT liability for continuous real estate sales by private individuals; prescription start date based on tax exigibility and proportionality of accessory sanctions

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2019

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 15 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti (fostă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova), a solicitat: anularea, în parte, a deciziei nr. 118/28.04.2015, emisă de ANAF - Direcţia generală de soluţionare, prin care a fost soluţionată contestaţia sa, respectiv a punctului 2), privind respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată, pentru suma de 5.466.484 RON, reprezentând TVA - 2.319.994 RON, accesorii aferente TVA - 3.146.490 RON; anularea în totalitate a deciziei de impunere nr. x din 02.04.2013, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Prahova, prin care au fost stabilite în sarcina sa obligaţii fiscale cu titlu de taxă pe valoarea adăugată în sumă de 2.760.793 RON, obligaţii fiscale accesorii în suma de 3.330.199 RON, cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere şi de 414.119 RON cu titlu de penalităţi de întârziere; anularea în totalitate a raportului de inspecţie fiscală nr. x din data de 02.04.2013; anularea tuturor actelor ce au stat la baza emiterii acestora si a actelor subsecvente; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1305 din 18 aprilie 2016, Curtea de Apel Bucureşti:

- a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, a anulat, în parte, decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 118/28.04.2015, emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, decizia de impunere nr. x/2.04.2013, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/2.04.2013, respectiv pentru sumele de 799.935 RON, reprezentând TVA stabilită pentru tranzacţiile imobiliare efectuate în anul 2007 şi 1.084.909 RON reprezentând accesorii aferente TVA stabilit[ pentru tranzacţiile imobiliare efectuate în anul 2007;

- a respins, în rest, cererea.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, au formulat recurs toate părţile.

3.1. Prin recursul formulat de reclamanta A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., s-a solicitat casarea, în parte, a sentinţei atacate şi, în rejudecare:

- anularea, în parte, a Deciziei nr. 118/28.04.2015 emisă de ANAF - Direcţia generală de soluţionare, prin care a fost soluţionată contestaţia recurentei, respectiv a punctului 2 al Deciziei;

- anularea, în totalitate, a Deciziei de impunere nr. x din 02.04.2013 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Public a Judeţului Prahova, prin care au fost stabilite în sarcina recurentei-reclamante obligaţii fiscale cu titlu de taxă pe valoarea adăugată în sumă de 2.760.793 RON, precum şi obligaţii fiscale accesorii în sumă de 3.330.199 RON, cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere şi în sumă de 414.119 RON cu titlu de penalităţi de întârziere;

- anularea în totalitate a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din data de 02.04.2013;

- anularea tuturor actelor ce au stat la baza emiterii acestora şi a actelor subsecvente.

Recurenta-reclamantă invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

3.1.1 O primă critică la adresa sentinţei se referă la încălcarea normelor de drept material prin greşita aplicare a dispoziţiilor art. 98 alin. (3) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 referitoare la existenţa unor indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat. Arată că aprecierea instanţei de fond privind aplicabilitatea dispoziţiilor legale amintite este nelegală întrucât organele fiscale nu au dovedit existenţa unor indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate.

Prevederile art. 98 alin. (3) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 trebuiau indicate explicit în avizul de inspecţie fiscală, iar situaţia invocată trebuia probată. În caz contrar, inspecţia fiscală nu se poate realiza decât pentru ultimii trei ani. Lipsa din avizul de inspecţie fiscală a temeiului constituit de art. 98 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 atrage nulitatea raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere, cu privire la obligaţiile fiscale suplimentare stabilite pentru cei doi ani de extindere.

În speţă, nici prin avizul de inspecţie fiscală nr. x/16.10.2012 şi nici prin RIF nu s-a reţinut temeiul derogatoriu de la termenul general de 3 ani, reprezentând perioada supusă inspecţiei fiscale.

Nici instanţa de fond nu a motivat pretinsa aplicabilitate a art. 98 alin. (3) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, reţinând în mod formal acest text legal. În realitate, nu există indicii privind pretinsa diminuare a impozitelor şi taxelor.

Stabilirea de obligaţii fiscale prin extinderea perioadei inspecţiei fiscale fără îndeplinirea condiţiilor cerute de norma de procedură fiscală conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003 referitoare la prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale suplimentare, respectiv a prevederilor art. 98 din acelaşi act normativ, referitoare la perioada supusă inspecţiei fiscale, care nu poate fi mai mare de 3 ani fiscali anteriori anului în care are loc inspecţia.

În consecinţă pentru anii 2007, 2008 şi 2009 a operat decăderea organului fiscal din dreptul de a efectua inspecţia fiscală.

3.1.2. Instanţa a încălcat normele de drept material şi prin greşita aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Constituţie, referitoare la neretroactivitatea legii. Instanţa a apreciat nelegal că, pentru impunere, s-au aplicat dispoziţiile legale în vigoare în perioada efectuării tranzacţiilor. În realitate, anterior modificărilor legislative aduse Codul fiscal în 2009 şi aplicabile începând cu anul 2010, nici acest cod şi nici normele lui de aplicare nu prevedeau explicit că vânzarea de terenuri/imobile efectuate de o persoană fizică este o activitate impozabilă din punct de vedere al TVA. Art. 127 din Codul fiscal nu preciza expres că obţinerea de venituri din vânzarea locuinţelor ar avea caracter de continuitate, iar împrejurarea că dispoziţiile legale erau susceptibile de două interpretări este confirmată şi de atitudinea organelor fiscale de control. Acestea au recunoscut, în repetate rânduri, că anterior anului 2010 nu au avut acţiuni de control care să privească TVA în materie de tranzacţii imobiliare derulate de persoane fizice.

În respectarea principiului de drept in dubio contra fiscum rezultă că neprevederea expresă în cuprinsul legii a obligaţiei de achitare a taxei profită persoanelor fizice care au tranzacţionat imobile proprietate personală.

Lipsa acţiunii din partea organelor fiscale a generat în sarcina persanelor fizice vizate aplicarea unor majorări şi penalităţi de întârziere în sume semnificative, care depăşesc debitul principal.

Abia prin H.G. nr. 1620/2009, care aduce modificări şi completări Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal, modificări care au intrat în vigoare la 01.01.2010, s-au introdus dispoziţii exprese care prevăd aplicarea TVA la acest tip de tranzacţii.

Instanţa de fond nu a amendat conduita culpabilă a organelor fiscale, apreciind în mod greşit că interpretarea dată de acestea dispoziţiilor art. 126 alin. (1), art. 127 alin. (2) şi art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal ar fi corectă, deşi înseşi organele fiscale au interpretat diferit cadrul normativ în perioada efectuării tranzacţiilor, şi anume, în sensul că persoanele fizice nu sunt plătitoare de TVA.

S-a încălcat, astfel, principiul neretroactivităţii legii.

3.1.3. Instanţa a încălcat normele de drept material şi prin greşita aplicare a dispoziţiilor art. 12 Codul de procedură fiscală, referitoare la principiul bunei credinţe. A reţinut în mod eronat că nu este încălcat acest principiu de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în condiţiile în care autoritatea fiscală a avut suficiente informaţii referitoare la tranzacţiile imobiliare derulate de reclamantă (pe baza datelor furnizate de notarii publici) însă s-a sesizat asupra caracterului comercial/taxabil al activităţii abia în anul 2012.

Campania de controale a fost declanşată de ANAF în 2009 şi în cadrul acestor controale, autoritatea fiscală a interpretat Codul fiscal diferit faţă de perioada anterioară. Astfel, a încadrat-o pe reclamantă, în mod abuziv, în categoria comercianţilor, la aproape 5 ani de la efectuarea tranzacţiilor. Instanţa de fond în mod eronat a reţinut că ar fi aplicabil raţionamentul CJUE din cauza Salomie şi Oltean (C-183/2014), fără a efectua verificările necesare pentru a stabili dacă decizia fiscului s-a întemeiat pe reguli clare şi precise. Instanţa nu a verificat practica administraţiei din care rezultă în mod evident că aceasta a creat în percepţia operatorilor economici prudenţi şi avizaţi, precum reclamanta, încrederea rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor astfel de operaţiuni.

3.1.4. Instanţa a încălcat atât normele de drept material cât şi obligaţia de motivare a hotărârii prin greşita aplicare a dispoziţiilor aret. 3 lit. b) din Codul fiscal referitor la principiul certitudinii impunerii, precum şi a deciziei CJUE în cauza C-183/2014.

A preluat în mod identic susţinerile din hotărârea CJUE, fără a motiva aplicabilitatea ei la cauză. Preluarea eliptică a susţinerilor CJUE, fără efectuarea verificărilor necesare stabilirii aplicabilităţii regulilor în cauză echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Actele administrative atacate încalcă principiul certitudinii impunerii întrucât, la vremea tranzacţiilor, singura precizare referitoare la caracterul de continuitate era cuprinsă în pct. 2 alin. (1) de la Titlul VI - TVA al Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal. Conform acesteia, "nu are caracter de continuitate, în sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal, obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală (...)".

Reclamanta a desfăşurat exclusiv operaţiuni de vânzare a unor locuinţe proprietate personală, obţinând venituri prin transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, conform prevederilor art. 771 şi următoarele din Codul fiscal.

Principiul certitudinii impunerii presupune ca tipul şi mărimea impozitelor datorate statului de către fiecare contribuabil să fie certe şi stabilite prin lege, aşa încât nu poate fi primită poziţia organului fiscal potrivit căreia construirea şi valorificarea unui imobil reprezintă activitate economică desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate. O persoană fizică ce înstrăinează bunuri imobile din patrimoniul personal nu poate fi inclusă în categoria comercianţilor.

Instanţa a încălcat principiul certitudinii impunerii când a apreciat că art. 127 din Codul fiscal ar defini în cauză atât persoana impozabilă cât şi activitatea economică.

3.1.5. Instanţa a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 3 lit. d) din Codul fiscal referitoare la principiul eficienţei impunerii, întrucât simpla interpretare tendenţioasă şi nelegală, ulterioară, a dispoziţiilor Codul fiscal cât priveşte activităţi desfăşurate în 2007 şi 2008 încalcă acest principiu de bază al fiscalităţii.

Reclamanta nu a acţionat ca persoană impozabilă întrucât nu a desfăşurat activitate economică în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, iar instanţa a interpretat în mod discreţionar şi retroactiv prevederile art. 126 alin. (1) şi art. 127 Codul fiscal, reţinând că operaţiunile de vânzare de locuinţe ar îndeplini condiţiile cumulative cerute de art. 126 Codul fiscal, pentru a intra în sfera de aplicare a TVA.

Vânzarea bunurilor imobile proprietate personală nu este faptă de comerţ, ci este exclusă de plano din sfera activităţilor economice, legiuitorul român încadrând acest tip de vânzări exclusiv în sfera operaţiunilor civile. Pentru înţelegerea activităţii economice (comerciale), însuşi Codul fiscal trimite la dispoziţiile Codului comercial, iar vânzarea bunurilor imobile nu se încadrează în categoria faptelor de comerţ, potrivit celei din urmă reglementări.

Instanţa a omis să analizeze pct. 2 alin. (1) al titlului VI din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal care prevedeau expres, la vremea efectuării tranzacţiilor, că art. 127 alin. (2) din Codul fiscal nu se aplică vânzării locuinţelor proprietate personală. În acest context, este lipsită de orice semnificaţie juridică analizarea aspectelor legate de "continuitatea" operaţiunilor realizate de recurentă. Legiuitorul a înţeles că operaţiunea civilă de vânzare nu poate avea caracter continuu, fiind caracterizată prin unicitate. Cu alte cuvinte, înseşi prevederile fiscale citate anterior statuează că vânzarea unor locuinţe proprietate personală se încadrează ca excepţie de la aplicarea art. 126 alin. (1) şi 127 din Codul fiscal.

3.1.6. Instanţa de fond a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 145 alin. (2) din Codul fiscal, referitoare la principiul neutralităţii TVA. Reclamanta nu ar fi putut să anticipeze că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală o va include în categoria plătitorilor de TVA în anul 2013, când a efectuat controlul. Prin urmare, nu ar fi avut un motiv să invoce acordarea dreptului de deducere în timpul inspecţiei fiscale. De asemenea, nefiind înregistrată ca plătitor de TVA, nu avea niciun motiv să păstreze documentele justificative referitoare la achiziţii, fiind depăşit şi termenul de prescripţie, la momentul demarării inspecţiei fiscale.

Astfel, pasivitatea şi incoerenţa organelor statului au pus-o pe reclamantă în imposibilitatea de a exercita dreptul de deducere a TVA aferentă achiziţiilor de bunuri şi servicii necesare construirii locuinţelor, iar neacordarea dreptului de deducere este contrară principiului neutralităţii TVA.

3.1.7. În sfârşit, instanţa a aplicat greşit şi principiul proporţionalităţii în ceea ce priveşte accesoriile aferente TVA. Este eronată aprecierea instanţei potrivit căreia recurenta nu ar fi formulat critici în contestaţia administrativă, prin care să fi invocat aplicarea acestui principiu. În realitate, a contestat cuantumul accesoriilor, excesiv de mare prin raportare la debitul principal.

Pe de altă parte, instanţa a apreciat în mod nelegal că obiectul controlului judecătoresc ar fi doar ceea ce s-a soluţionat prin contestaţia administrativă. Această apreciere încalcă dispoziţiile art. 22 alin. (2), (6) şi (7) C. proc. civ. şi cele reţinute de CJUE în cauza C-183/2014.

3.2. Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În susţinerea recursului, arată că sentinţa a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în ceea ce priveşte constatarea referitoare la intervenirea prescripţiei dreptului de a impune TVA pentru tranzacţiile imobiliare efectuate în anul 2007.

Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, termen care începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală. Pentru luna decembrie 2007, lună în care au avut loc tranzacţiile imobiliare efectuate conform contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2355, 2356, 2358, 2359 şi 2502, pentru care organele de inspecţie fiscală au dispus colectarea TVA, obligaţia de declarare a avut ca termen data de 25.01.2008, dată până la care se depune decontul de TVA-Formularul 300.

Drept urmare, contrar reţinerilor instanţei de fond, obligaţia fiscală s-a născut potrivit legii (art. 1562 alin. (1) din Codul fiscal) la data de 25.01.2008 când reclamanta avea obligaţia să declare prin decontul de TVA (formular 300) baza impozabilă şi TVA aferentă tranzacţiilor efectuate în luna decembrie 2007, iar raportat la dispoziţiile 91 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţiile fiscale anterior arătate a început să curgă de la data de 01.01.2009.

Întrucât inspecţia fiscală a început la data de 21.02.2013, termenul de prescripţie s-a suspendat conform art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, iar decizia de impunere nr. x a fost emisă la 02.04.2013, astfel că stabilirea obligaţiilor bugetare de natura TVA şi a accesoriilor aferente a avut loc în interiorul termenului de prescripţie.

În plus, arată recurenta-pârâtă că înştiinţarea contribuabilului despre începerea inspecţiei fiscale la 12.11.2012 a avut loc conform avizului de inspecţie fiscală nr. x/16.10.2012, primit de contribuabil la 24.10.2012. Inspecţia fiscală nu a putut începe la data indicată fiind necesare informaţii suplimentare în vederea clarificării stării de fapt fiscale. Astfel că reclamanta a fost înştiinţată asupra reprogramării acţiunii de inspecţie fiscală începând cu data de 21.02.2013. Motivele pentru care inspecţia fiscală nu a putut începe la 12.11.2012 sunt imputabile persoanei impozabile, care nu s-a prezentat la DGFP Prahova în urma celor două invitaţii adresate în iunie 2011 şi iunie 2012 în vederea clarificării regimului fiscal al tranzacţiilor derulate. Or, potrivit art. 92 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, termenele de prescripţie se suspendă cât timp contribuabilul se sustrage de la efectuarea inspecţiei fiscale.

3.3. Pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova nu şi-a întemeiat recursul în drept, solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În susţinerea recursului arată că reclamanta a efectuat în perioada decembrie 2007- aprilie 2012 tranzacţii imobiliare cu locuinţe şi teren intravilan, fără să se înregistreze fiscal din punct de vedere al TVA pentru această activitate. Potrivit prevederilor art. 1251 alin. (1) pct. 18 din Codul fiscal este considerată persoană impozabilă, efectuând 23 de tranzacţii care au intrat în sfera de aplicare a TVA. Prin vânzarea acestor imobile, a obţinut venituri cu caracter de continuitate, fiind fără echivoc intenţia sa de a desfăşura o activitate economică, încă din luna iulie 2004 când a obţinut prima autorizaţie de construire pentru un imobil cu 4 locuinţe unifamiliale în oraşul Buşteni.

Din analiza întregii documentaţii care a stat la baza impunerii rezultă că reclamanta a desfăşurat operaţiuni care intră în sfera de aplicare a TVA, îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 126 alin. (1) din Codul fiscal, în forma în vigoare în perioada în care au fost efectuate livrările.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare faţă de recursul reclamantei A., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că recurenta-reclamantă susţine în mod nefondat că instanţa de fond ar fi aplicat greşit dispoziţiile art. 98 alin. (3) lit. a) din O.G. nr. 92/2003. Potrivit dovezilor administrate, organul de inspecţie fiscală a identificat toate cele trei situaţii prevăzute de actul normativ.

În egală măsură, recurenta-reclamantă se referă greşit la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, întrucât impunerea suplimentară a avut loc în baza unor prevederi legale aplicabile în perioada efectuării operaţiunilor.

Cât priveşte principiul bunei credinţe, reglementat de art. 12 Codul de procedură fiscală, instanţa de fond a reţinut corect că împrejurarea autosesizării organelor abia în anul 2012 nu reprezintă un motiv de nelegalitate a actelor contestate. De altfel, reclamanta nu a dat curs demersurilor procedurale anterioare în vederea clarificării regimului fiscal al tranzacţiilor derulate.

În ceea ce priveşte caracterul de continuitate al activităţii desfăşurate, intenţia de a desfăşura o activitate economică a fost clară încă din 2004, când reclamanta a obţinut prima autorizaţie de construire.

În privinţa trimiterilor la dispoziţiile Codului comercial, care excludeau vânzările de imobile din categoria actelor de comerţ, acestea nu au relevanţă întrucât, din punct de vedere fiscal, TVA aferentă livrării de bunuri imobile este supusă regimului instituit de legea fiscală, indiferent dacă tranzacţiile îndeplinesc sau nu cerinţele altor dispoziţii legale spre a fi calificate drept fapte de comerţ. Deci, independent de calificarea tranzacţiilor, ca fiind acte civile sau comerciale, în materie fiscală determinant este conţinutul economic al tranzacţiilor, iar autorităţile fiscale sunt îndreptăţite să reîncadreze tranzacţiile pentru a reflecta conţinutul economic propriu-zis al acestora, conform art. 11 alin. (1) din Codul fiscal.

De asemenea, plata impozitului pe venit, conform art. 771 din Codul fiscal, nu exclude obligaţia de înregistrare în scopuri de TVA pentru o persoană fizică care efectuează tranzacţii cu bunuri imobile din patrimoniul personal, pe baza cărora obţine venituri cu caracter de continuitate.

În privinţa dreptului de deducere, în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile de exercitate a acestui drept.

4.2.1. Recurenta-reclamanta A. a depus întâmpinare faţă de recursul pârâtei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În privinţa excepţiei nulităţii, a arătat că recursul AJFP Prahova este nemotivat, nefiind indicat niciun caz de casare dintre cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ. şi nefiind prezentată nicio critică efectivă hotărârii recurate. În situaţia în care s-ar trece peste excepţia invocată solicită respingerea recursului, ca nefondat.

4.2.2. Recurenta-reclamanta A. a depus întâmpinare faţă de recursul pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii, a arătat că recursul este nemotivat, motivele invocate fiind în realitate reproduceri ale stării de fapt sau aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, iar nu de nelegalitate.

Pe fondul recursului, arată că nu poate fi reţinută susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia termenul de prescripţie pentru obligaţiile născute în 2007 ar fi început să curgă la data de 01.01.2009. Potrivit art. 23 alin. (1) Codul de procedură fiscală, dreptul de creanţă şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează. Conform art. 1251 alin. (5) din Codul fiscal baza de impozitare este reprezentată de contravaloarea unei livrări de bunuri sau prestări de servicii impozabile. Aplicând dispoziţiile legale enunţate, rezultă că pentru obligaţii aferente anului 2007 termenul de prescripţie a început să curgă la 01.01.2008 şi s-a împlinit la data de 31.12.2012, înainte de începerea inspecţiei fiscale.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte potrivit cărora inspecţia fiscală nu a putut începe, fiind necesare informaţii suplimentare, arată că această împrejurare nu constituie impediment la declanşarea inspecţiei întrucât, potrivit art. 94 alin. (3) lit. d) Codul de procedură fiscală, informaţiile suplimentare pot fi solicitate în cadrul inspecţiei fiscale.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 30 octombrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor în şedinţă publică, la data de 13 noiembrie 2019, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursurilor, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

Recurenta-reclamantă a arătat, la termenul din 13.11.2019, că nu mai susţine excepţia nulităţii recursurilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Analiza recursului declarat de reclamanta A.

1.1 Un prim motiv de recurs invocat de reclamantă se referă la greşita aplicare de către instanţa de fond a prevederilor art. 98 alin. (3) Codul de procedură fiscală.

Nu pot fi primite argumentele părţii, potrivit cărora nemenţionarea în avizul de inspecţie fiscală a cazului de extindere a perioadei supuse inspecţiei fiscale incident- dintre cele prevăzute la alin. (3) lit. a)- c) - ar conduce la decăderea organului fiscal din dreptul de a efectua inspecţia fiscală pentru perioada extinsă, respectiv ar constitui o cauză de nelegalitate a actelor administrative fiscale de impunere.

Câtă vreme avizul de inspecţie fiscală nr. x/16.10.2012 a indicat perioada extinsă supusă inspecţiei, iar în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 98 alin. (3) pentru extinderea perioadei supuse inspecţiei fiscale, instanţa de fond a stabilit, printr-o corectă aplicare a prevederilor Codului de procedură fiscală, că actele de impunere sunt legal emise.

Recurenta-reclamantă se referă şi la împrejurarea că organul fiscal nu a motivat asupra cazului de extindere incident. În decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, argumente similare au fost înlăturate, cu motivarea că din conţinutul documentaţiei administrative rezultă că organul fiscal a identificat în cauză toate cele trei situaţii de extindere prevăzute de art. 98 alin. (3) Codul de procedură fiscală.

Situaţia reţinută în cadrul controlului fiscal, a neînregistrării recurentei-reclamante ca persoană impozabilă în materie de TVA, a nedeclarării/necolectării TVA şi a neîndeplinirii obligaţiilor succesive de plată a acestei taxe către bugetul general consolidat corespunde în mod clar situaţiilor de excepţie prevăzute de art. 98 alin. (3), care permit extinderea, cu respectarea termenului de prescripţie, a perioadei supuse controlului fiscal.

1.2 Criticile formulate de recurenta-reclamantă referitor la încălcarea principiului neretroactivităţii legii statuat în art. 15 din Constituţie, a principiului bunei-credinţe reglementat de art. 12 din Codul de procedură fiscală, precum şi a principiilor certitudinii impunerii şi eficienţei impunerii, reglementate de art. 3 lit. b) şi d) din Codul fiscal, se impun a fi analizate împreună, ele referindu-se deopotrivă la cadrul normativ aplicabil în perioada derulării tranzacţiilor imobiliare şi la pretinsa neîncadrare a recurentei-reclamante în categoria persoanelor impozabile în materie de TVA, respectiv a operaţiunilor identificate în categoria operaţiunilor impozabile în materie de TVA.

Recurenta susţine, în esenţă, că legislaţia fiscală, în forma în vigoare până la data de 01.01.2010, nu ar permite încadrarea sa ca persoană impozabilă în materie de TVA şi nici încadrarea operaţiunilor derulate până la data menţionată, ca taxabile. Aceste susţineri sunt nefondate.

În conformitate cu prevederile art. 127 alin. (1) şi (2) din Codul fiscal, în forma în vigoare înainte de 01.01.2010, (1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.

(2) În sensul prezentului titlu, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.

În conformitate cu art. 126 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal, (d)in punct de vedere al taxei sunt operaţiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:(…) d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2).

Prin urmare, activitatea economică de exploatare a bunurilor corporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate întreprinsă de reclamantă, constând în vânzări de imobile, a fost în mod corect calificată de prima instanţă ca reprezentând operaţiuni impozabile, reclamanta având calitatea de persoană impozabilă, ca titulară a acestei activităţi economice.

În concordanţă cu hotărârea CJUE din 9 iunie 2015, pronunţată în cauza C-183/14, Salomie şi Oltean împotriva DGFP Cluj, definiţia persoanei impozabile conform art. 127 din Codul fiscal, care transpune în dreptul naţional dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Directiva 2006/112, trimite la orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestor activităţi, inclusiv exploatarea bunurilor corporale, în sensul vânzării acestora în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.

La pct. 3 alin. (1) din Titlul VI - Taxa pe valoarea adăugată din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în forma în vigoare înainte de 01.01.2010, se stipulează următoarele: (î)n sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal, obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepţia situaţiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal.

Aceste dispoziţii din dreptul naţional stabilesc în mod suficient de clar şi precis că livrările de imobile sunt supuse TVA, dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 127 alin. (2) teza finală din Codul fiscal.

În Cauza C-183/14, CJUE a statuat că (p)rincipiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime nu se opun, în împrejurări precum cele din litigiul principal (n.a., similare cu cele din litigiul de faţă), ca o administraţie fiscală naţională să decidă, în urma unui control fiscal, să supună anumite operaţiuni taxei pe valoarea adăugată şi să impună plata unor majorări, cu condiţia ca această decizie să se întemeieze pe reguli clare şi precise, iar practica acestei administraţii să nu fi fost de natură să creeze în percepţia unui operator economic prudent şi avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor astfel de operaţiuni, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere.

Împrejurarea că autorităţile fiscale naţionale nu au supus în mod sistematic taxei pe valoare adăugată operaţiunile imobiliare precum cele în speţă, până în anul 2010, nu este suficientă, aşa cum a reţinut CJUE în cauza menţionată, pentru a crea în percepţia unui operator economic normal de prudent şi de avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor astfel de operaţiuni, ţinând seama de claritatea şi previzibilitatea dreptului naţional aplicabil.

În speţă, recurenta-reclamantă nu a demonstrat că ar fi primit asigurări precise cu privire la neaplicarea TVA pentru operaţiunile imobiliare pe care le-a derulat anterior anului 2010.

În concluzie, prima instanţă a stabilit, cu aplicarea corectă a Codul fiscal şi a Normelor metodologice de aplicare a acestuia, în forma în vigoare la vremea efectuării tranzacţiilor şi în concordanţă cu dreptul Uniunii Europene, transpus prin textele din dreptul naţional anterior citate, că recurenta-reclamantă a avut calitatea de persoană impozabilă, iar livrările de bunuri imobile pe care le-a efectuat intră în categoria operaţiunilor impozabile din punct de vedere al TVA.

Prin urmare, nu poate fi reţinută încălcarea principiilor certitudinii impunerii şi eficienţei impunerii, în condiţiile reţinerii clarităţii şi previzibilităţii cadrului legal aplicabil.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut, cu aplicarea corectă a legii, că aplicarea dispoziţiilor de principiu din art. 12 Codul de procedură fiscală, potrivit cărora relaţia dintre contribuabil şi organul fiscal trebuie să se fundamenteze pe bună-credinţă, nu poate conduce la constatarea nelegalităţii actelor de impunere pentru argumentul declanşării inspecţiei fiscale abia în anul 2012.

Recurenta-reclamantă afirmă fără temei că instanţa de fond ar fi preluat eliptic susţinerile din hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-183/2014, întrucât în această cauză, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că practica administraţiei de a nu exercita controale fiscale şi de a nu impune în materie de TVA tranzacţiile imobiliare în anii 2007-2008 nu a fost de natură a conferi contribuabililor vizaţi percepţia neaplicării TVA pentru operaţiuni care au caracterul unor activităţi economice în scopul obţinerii de venituri constante/continue.

Se reţine din circumstanţele cauzei că, astfel cum erau edictate normele fiscale ce încadrau persoana fizică în sfera contribuabililor impozabili prin raportare la operaţiunile imobiliare, numărul mare de tranzacţii derulate de reclamantă creează percepţia firească a caracterului de continuitate al acestor activităţi, în scopul obţinerii de venituri, ceea ce depăşeşte simpla intenţie de valorificare a unor bunuri folosite în scopuri personale.

Recurenta-reclamantă citează greşit în sprijinul poziţiei sale dispoziţiile pct. 2 alin. (1) din Titlul VI -TVA al Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal. În realitate, prevederile din Norme care se referă la interpretarea şi aplicarea art. 127 alin. (2) din Codul fiscal sunt cele cuprinse la pct. 3 alin. (1) din Titlul VI şi ele au conţinutul citat anterior în cuprinsul prezentelor considerente. Aceste dispoziţii nu sunt în sensul exceptării vânzărilor de imobile din categoria operaţiunilor impozabile în materie de TVA, în orice condiţii, ci dimpotrivă, norma prevede expres că o astfel de activitate desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, în sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal, intră în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată.

Cât priveşte caracterul de acte civile iar nu fapte de comerţ al vânzărilor de locuinţe, susţinerile recurentei-reclamante sunt nefondate întrucât, pentru aplicarea TVA, relevantă nu este calificarea tranzacţiilor ca fiind acte civile sau fapte de comerţ, ci încadrarea lor în sfera activităţilor economice, respectiv în sfera tipurilor de operaţiuni prevăzute de art. 127 alin. (2) din Codul fiscal.

1.3 Referitor la încălcarea principiului neutralităţii TVA prin neacordarea dreptului de deducere, criticile recurentei-reclamante sunt nefondate.

În conformitate cu dreptul unional interpretat printr-o jurisprudenţă bogată a CJUE (a se vedea în acest sens, în special, Hotărârea Gabalfrisa şi alţii, C-110/98-C-147/98, EU:C:2000:145, punctul 43, precum şi Hotărârea Idexx Laboratories Italie, C-590/13, EU:C:2014:2429, punctele 30 şi 31), principiul fundamental al neutralităţii TVA impune ca dreptul de deducere a taxei aplicate operaţiunilor efectuate în amonte să fie acordat dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe de formă au fost omise de persoanele impozabile.

În cauză, însă, recurenta-reclamantă nu îndeplineşte o cerinţă de formă esenţială pentru acordarea dreptului de deducere, şi anume îi lipsesc documentele justificative relative la achiziţii.

Or, CJUE a statuat prin hotărârea din 21 noiembrie 2018, în cauza C-664/2016 Vădan, în împrejurări asemănătoare celor din litigiul de faţă, că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolul 167, articolul 168, articolul 178 litera (a) şi articolul 179 din aceasta, precum şi principiile neutralităţii taxei pe valoarea adăugată (TVA) şi proporţionalităţii trebuie interpretate în sensul că, o persoană impozabilă care nu este în măsură să furnizeze proba cuantumului TVA-ului pe care l-a achitat în amonte prin prezentarea unor facturi sau a oricăror alte documente nu poate beneficia de un drept de deducere a TVA-ului exclusiv pe baza unei estimări (fie ea chiar rezultată dintr-o expertiză dispusă de o instanţă naţională).

Aceasta întrucât revine persoanei impozabile care solicită deducerea TVA sarcina de a dovedi că îndeplineşte condiţiile prevăzute pentru a beneficia de aceasta, sens în care are obligaţia de a prezenta probe obiective că i-au fost efectiv furnizate în amonte bunuri şi servicii de către persoane impozabile, în scopul propriilor operaţiuni supuse TVA şi pentru care a achitat efectiv TVA.

1.4 Cât priveşte aplicarea principiului proporţionalităţii asupra obligaţiei de plată a accesoriilor datorate pentru întârzierea la plata obligaţiei principale referitoare la TVA, Înalta Curte constată că atât penalităţile, cât şi majorările de întârziere (în realitate, dobânzi penalizatoare datorate conform prevederilor din Codul de procedură fiscală invocate de organul fiscal) au profilul unor sancţiuni fiscale, impuse pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiei principale.

Instanţa de fond, deşi a stabilit că principiul proporţionalităţii este aplicabil accesoriilor aferente TVA, nu a analizat cuantumul acestor accesorii prin prisma principiului invocat de reclamantă, pe motiv că prin contestaţia administrativă nu s-au formulat critici cu privire la încălcarea principiului menţionat.

Motivele de recurs referitoare la această soluţie sunt fondate întrucât, raportat la cele statuate de CJUE prin hotărârea pronunţată în cauza C-183/2014, argumentele invocate prin cererea introductivă referitoare la cuantumul disproporţionat al accesoriilor stabilite, care depăşesc valoarea debitului principal, trebuiau analizate.

Conturând jurisprudenţial sfera de aplicare a principiului proporţionalităţii, CJUE a arătat în hotărârile sale că sarcina stabilirii sancţiunilor adecvate pentru nerespectarea regimului de impunere fiscală revine fiecărui stat membru, care însă trebuie să asigure compatibilitatea acestor măsuri cu dreptul Uniunii şi principiile sale generale, printre care şi principiul proporţionalităţii (§ 50, cauza C-183/14) .

În definirea acestui principiu al proporţionalităţii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat constant (C-210/91, C-286/82 şi 26/83, C-68/88, C-203/80) că "măsurile administrative şi penalităţile nu trebuie să treacă dincolo de ce este strict necesar, în aşa fel încât procedurile de control să nu fie făcute astfel încât să îngrădească libertăţile pe care le cere Tratatul şi nu trebuie să fie însoţite de o penalitate disproporţionată cu gravitatea încălcării, în aşa fel încât să devină un obstacol în exercitarea acelei libertăţi."

Pe de altă parte, orice sancţiune aplicată unei persoane, fie că e de natură pecuniară sau de alt fel, implică ideea de culpă a celui sancţionat, pentru a fi considerată o măsură legitimă de realizare a unui obiectiv legal.

Astfel cum a statuat CJUE în cauza Salomie şi Oltean/DGFP Cluj (§51,52, C-183/14), "revine instanţei naţionale sarcina de a verifica dacă cuantumul sancţiunii nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor care constau în asigurarea colectării în mod corect a taxei şi prevenirea evaziunii, având în vedere împrejurările speţei şi în special suma impusă în mod concret şi eventuala existenţă a unei evaziuni sau a unei eludări a legislaţiei aplicabile imputabile persoanei impozabile a cărei neînregistrare este sancţionată.

Aceleaşi principii sunt valabile în cazul majorărilor, care, dacă au caracter de sancţiuni fiscale, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere, nu trebuie să fie excesive în raport cu gravitatea încălcării de către persoana impozabilă a obligaţiilor sale."

Conform deciziei nr. 86/10.12.2018 a ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, în privinţa majorărilor de întârziere reglementate în perioada 2007-1 iulie 2010 se poate aplica principiul proporţionalităţii, astfel cum Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în Hotărârea din 9 iulie 2015, pronunţată în Cauza C-183/14 Salomie şi Oltean.

Drept urmare, în aplicarea principiului proporţionalităţii, Înalta Curte constată, în primul rând, că sancţiunile aplicate nu sunt urmare a unei evaziuni fiscale. Datele factuale ale speţei nu furnizează elemente care să acrediteze ideea de fraudă la bugetul de stat.

Apoi, încălcarea legislaţiei în materie de TVA, aplicabilă şi persoanei fizice care a desfăşurat o activitate economică de exploatare a bunurilor imobiliare în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, din perspectiva producerii consecinţei plăţii cu întârziere a TVA către stat, se datorează şi practicii regretabile a administraţiei fiscale care nu a efectuat controale fiscale la timp în vederea înregistrării în sfera plătitorilor de TVA a persoanelor fizice care desfăşurau o astfel de activitate economică, în sensul prevederilor art. 126 şi art. 127 Codul fiscal.

Pentru toate aceste motive, luând în considerare că prin decizia de impunere supusă controlului judiciar, astfel cum a fost modificată prin decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, s-au impus, pentru o obligaţie principală constând în TVA în sumă de 2.319.994 RON, accesorii aferente în sumă de 3.146.490 RON (cuprinzând majorări de întârziere, dobânzi şi penalităţi de întârziere, fără ca decizia de soluţionare a contestaţiei să detalieze cuantumul fiecărui tip de creanţă accesorie), Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, în aplicarea principiului proporţionalităţii, anularea în parte a actelor administrative fiscale, în privinţa obligaţiilor fiscale accesorii care depăşesc valoarea debitului principal.

2. Analiza recursului declarat de pârâta ANAF

Prin recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este criticată sentinţa pronunţată în fond din perspectiva greşitei aplicări a normelor de drept material pe baza cărora s-a constatat intervenirea prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţiile fiscale aferente tranzacţiilor imobiliare efectuate în anul 2007.

Instanţa de fond a stabilit că a intervenit prescripţia, luând în considerare că baza de impozitare pentru TVA s-a născut la data efectuării tranzacţiilor (adică în decembrie 2007), iar termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 91 Codul de procedură fiscală a început să curgă la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.

Înalta Curte constată că această soluţie este pronunţată cu aplicarea greşită a legii întrucât, în materia TVA, potrivit art. 134 din Codul fiscal, faptul generator este acela prin care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei, iar taxa este exigibilă la data la care autoritatea fiscală devine îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata de la persoanele obligate. Potrivit alin. (3) al art. 134, taxa este exigibilă la data la care persoana are obligaţia de a o plăti la bugetul statului, conform prevederilor art. 157 alin. (1) din Codul fiscal.

Potrivit art. 157 alin. (1) din Codul fiscal, orice persoană trebuie să achite taxa până la data la care are obligaţia depunerii unuia dintre deconturile sau declaraţiile prevăzute la art. 1562 şi 1563 Codul fiscal.

Potrivit art. 1562 alin. (1), persoanele înregistrate conform art. 153 trebuie să depună la organele fiscale competente, pentru fiecare perioadă fiscală, un decont de taxă, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se încheie perioada fiscală respectivă.

Aplicând aceste dispoziţii referitoare la data exigibilităţii TVA la cauza supusă judecăţii rezultă că este fondată poziţia recurentei-pârâte, care a arătat că, pentru tranzacţiile derulate în luna decembrie 2007 (supuse impozitării prin actele administrative fiscale), data exigibilităţii taxei este 25.01.2008, dată până la care reclamanta ar fi trebuit să depună decontul de TVA pentru luna decembrie 2007.

Prin urmare, exigibilitatea taxei fiind stabilită în ianuarie 2008, termenul de prescripţie, conform art. 91 alin. (2) Codul de procedură fiscală, a început să curgă la 1 ianuarie 2009, iar nu la 1 ianuarie 2008, aşa cum a reţinut instanţa de fond.

Începerea inspecţiei fiscale la 21.02.2013 a suspendat curgerea termenului de prescripţie, în conformitate cu art. 92 alin. (2) lit. b) Codul de procedură fiscală.

Recurenta-reclamantă s-a apărat faţă de recursul ANAF, invocând dispoziţiile art. 23 alin. (1) Codul de procedură fiscală şi arătând că, în raport de aceste dispoziţii, dreptul de creanţă şi obligaţia fiscală corelativă s-au născut la data constituirii bazei de impunere, bază de impunere care, potrivit art. 1251 alin. (5) din Codul fiscal, este reprezentată de contravaloarea livrării de bunuri.

Aceste susţineri nu pot fi primite întrucât dispoziţiile art. 23 alin. (1) Codul de procedură fiscală reglementează, ca regula generală, data naşterii naşterii creanţelor şi obligaţiilor fiscale, textul începând cu formula "dacă legea nu prevede altfel (...)". Or, în materia TVA, data exigibilităţii obligaţiei de plată de stabileşte în raport de dispoziţiile Codul fiscal anterior invocate.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi va casa sentinţa atacată, iar în rejudecare, va înlătura dispoziţia de anulare a actelor administrative fiscale pentru TVA şi accesorii, aferente tranzacţiilor imobiliare efectuate în anul 2007.

3. Analiza recursului declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova

Prin recursul declarat de această pârâtă se face trimitere la caracterul impozabil al tranzacţiilor derulate de reclamantă, caracter impozabil care, de altfel, este recunoscut prin hotărârea pronunţată în fond. Recursul acestei pârâte nu cuprinde nicio critică concretă la adresa sentinţei recurate.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., instanţa va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 1305 din 18 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, în rejudecare, admite, în parte, cererea de chemare în judecată.

Anulează, în parte, decizia nr. 118/28.04.2015 a ANAF - DGSC, decizia de impunere nr. x/2.04.2013 a DGFP a Judeţului Prahova şi RIF nr. x/2.04.2013, în privinţa obligaţiilor fiscale accesorii care depăşesc valoarea debitului principal.

Respinge, în rest, cererea de chemare în judecată.

Respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2019.