Constitutional validity of TV service tax obligation for tourist legal persons under Law 41/1994 and Government Decision 978/2003

Şedinţa publică din data de 5 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 10.01.2017, pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantele S.C. A. S.A. şi Federaţia Patronatelor din Turismul Românesc au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României-Secretariatul General al Guvernului, anularea punctului 5 din Anexa la H.G. nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 159 din 26 iunie 2017, Curtea de Apel Constanţa a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, reclamantele S.C. A. S.A. şi Federaţia Patronatelor din Turismul Românesc au formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, rejudecând, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

După ce au prezentat argumentele din acţiune, recurentele-reclamante au arătat că instanţa de fond nu a motivat respingerea argumentelor referitoare la faptul că în legislaţia societăţilor comerciale nu există, nu este definită, noţiunea de societate turistică, ci doar noţiunea de structură de primire turistică cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică.

Structurile de primire turistică cu funcţiune de cazare şi alimentaţie publică sunt definite în cuprinsul art. 2 lit. b) al Ordinului Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Turism nr. 65/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a licenţelor şi brevetelor de turism.

Potrivit pct. 10 din Anexa nr. 1 la Normele metodologice, dotarea cu televizor cu recepţie canale TV nu este obligatorie pentru hotelurile de 1 stea şi motelurile de 1 şi 2 stele.

Prin Deciziile nr. 2102/09.04.2009, nr. 607/03.02.2011, nr. 3131/31.05.2011, Înalta Curte a tranşat chestiunea obligativităţii plăţii taxei doar de către utilizatorii serviciilor SRTV, însă modalitatea de redactare a pct. 5 din Anexă a permis încasarea taxei de la toţi agenţii economici care prestează servicii turistice, fie ei persoane juridice sau fizice autorizate, întrucât toţi au fost asimilaţi societăţilor turistice.

Au mai susţinut reclamantele că instanţa de fond nu a analizat criticile referitoare la faptul că redactarea pct. 5 din Anexă nu respectă regulile şi normele de tehnică legislativă prevăzute de art. 36, art. 37 şi art. 57 din Legea nr. 24/2000.

Noţiunea "societăţi turistice" apare doar în cuprinsul Anexei, fără a se regăsi sau a fi definită în cuprinsul actului normativ de trimitere, dispoziţiile art. 4 din H.G. nr. 978/2003 făcând trimitere la categoriile de plătitori menţionate în cuprinsul art. 1-art. 3, respectiv persoane fizice, familii şi persoane juridice, niciunde nefăcându-se menţiunea "societăţi turistice", ceea ce este de natură a încălca flagrant prevederile articolelor menţionate din Legea nr. 24/2000.

Conform art. 2 lit. a) din Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Turism nr. 65/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a licenţelor şi brevetelor de turism, prin "operator turistic" care deţine structuri de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică se înţeleg nu doar societăţile comerciale, ci şi persoanele fizice autorizate, întreprinderi individuale sau familiale sau alte persoane juridice, constituite conform legii.

Practic, pct. 5 al Anexei la H.G. nr. 978/2003 instituie criterii discriminatorii, în funcţie de forma de organizare a agentului economic, fiind vizaţi doar operatorii economici organizaţi sub forma de societate (comercială).

Ceilalţi operatori economici, respectiv persoanele fizice autorizate, întreprinderi individuale sau familiale, nu sunt incluşi în sfera plătitorilor taxei.

Conform pct. 5 contestat, toate "societăţile turistice" datorează această taxă, indiferent dacă deţin sau nu receptoare TV în camere şi indiferent dacă sunt beneficiare ale serviciului public de televiziune. Criteriile de clasificare ale structurilor de primire turistice menţionează fără echivoc categoriile de structuri clasificate care au obligaţia dotării cu televizoare.

De asemenea, în cadrul unei structuri de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, nu toate camerele sunt clasificate, o parte dintre acestea fiind destinate uzului personalului de deservire.

3. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului, apreciind că susţinerile recurentelor nu se încadrează în ipotezele enumerate de art. 488 C. proc. civ., prin recurs invocându-se unele aspecte care vizează o situaţie de fapt diferită de cea reţinută de prima instanţă prin hotărârea atacată.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că, în mod temeinic şi legal, prima instanţă a reţinut că pretinsa vătămare a drepturilor şi intereselor legitime invocată de reclamante se datorează, de fapt, modului în care s-a înţeles să se pună în executare prevederile actului administrativ contestat.

4. Decizia instanţei de recurs

4.1. Înalta Curte urmează a respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, apreciind că, din punct de vedere formal, susţinerile expuse în cuprinsul cererii de recurs se pot circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din C. proc. civ.

4.2. Verificând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte nu poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., având în vedere că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut, în final, că se impune respingerea acţiunii.

Contrar criticilor recurentelor-reclamante, motivarea hotărârii recurate permite exercitarea controlului judiciar al instanţei superioare asupra sentinţei pronunţate de prima instanţă, fiind respectate garanţiile procesuale ale imparţialităţii judecătorului şi ale calităţii actului de justiţie, precum şi exigenţele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi cele ale art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la existenţa unui proces echitabil.

Împrejurarea că instanţa de fond nu şi-a însuşit argumentele reclamantelor nu face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că acest text legal are în vedere argumentarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, respectiv de motivele invocate de părţi prin căile procesuale reglementate de lege, iar nu de cele invocate exclusiv de una dintre părţi.

Or, o soluţie sau alta a instanţei de fond presupune preluarea filtrată, totală sau parţială, a argumentelor unei părţi în conflictul judiciar dedus judecăţii,

4.3. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine că prima instanţă ar fi încălcat sau aplicat greşit normele de drept material.

După cum a reţinut şi prima instanţă, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 40 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, astfel cum era în vigoare la data formulării acţiunii,

"(1) Veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin, după caz, din:

(...)

b) taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune;

(...)

(3) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.".

De asemenea, conform art. 40 alin. (4) din acelaşi act normativ,

"(4) Cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare şi scutire de la plata acestora, penalităţile de întârziere, precum şi sancţiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declaraţiei de exceptare de la plata taxelor de către deţinătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune şi ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.".

Prin urmare, obligaţia persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de televiziune este o obligaţie legală, fiind prevăzută de art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, în vigoare la data formulării acţiunii.

Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curţii Constituţionale, s-a reţinut că prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligaţia persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare Legii Fundamentale.

De asemenea, prin Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013 a instanţei de contencios constituţional, s-a statuat că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noţiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât şi în interpretarea gramaticală, logică şi sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.

Astfel, obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective, adică a acelor entităţi în folosul cărora se realizează activitatea de informare de către cele două servicii publice.

Legiuitorul a prezumat calitatea de beneficiar al serviciului de radio şi de televiziune a tuturor persoanelor fizice şi juridice cu sediul în România. În acest sens, Înalta Curte reţine că, Legea nr. 41/1994 fiind o lege organică, scutirile sau reducerile de la plata taxei pentru serviciul public de televiziune trebuie să fie prevăzute, în exclusivitate, tot prin lege organică.

Pct. 5 din Anexa la H.G. nr. 978/2003, contestat de reclamante, prevede că taxa pentru serviciul public de televiziune în cazul persoanelor juridice - societăţi turistice este de 77.000 RON/cameră.

Contrar alegaţiilor recurentelor-reclamante, în cuprinsul Legii nr. 41/1994, în forma în vigoare la data formulării acţiunii, la art. 40 alin. (3) citat anterior, existau menţiuni referitoare la categoriile de persoane obligate la plata taxei (persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine). De asemenea, acest articol nu a fost abrogat, ci, prin deciziile Curţii Constituţionale menţionate, s-a constatat că este constituţional în măsura în care taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune se aplică numai persoanelor juridice care beneficiază de aceste servicii.

Argumentul recurentelor-reclamante, în sensul că art. 3 din H.G. nr. 978/2003 a fost abrogat, nu are nicio relevanţă, de vreme ce art. 40 alin. (3) din lege prevede categoriile de persoane obligate la plata taxei şi, în raport cu cele statuate de Curtea Constituţională, condiţiile în care aceste persoane trebuie să achite taxa.

Referitor la cuantumul datorat, Legea nr. 41/1994, la art. 40 alin. (4), prevede că acesta este stabilit prin hotărâre a Guvernului. Prin pct. 5 al H.G. nr. 978/2003 s-a stabilit cuantumul la 77.000 RON pentru fiecare cameră a persoanelor juridice-societăţi turistice. Acestea, în măsura în care sunt beneficiari direcţi ai serviciilor de radiodifuz iunie şi televiziune, se încadrează în categoria prevăzută de lege pentru a plăti taxa de televiziune.

Deci, societăţile turistice au obligaţia plăţii taxei de televiziune, încadrându-se în noţiunea mai largă de persoane juridice prevăzută la art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, dacă beneficiază de serviciul respectiv.

Astfel, nu au relevanţă aprecierile recurentelor, că în legislaţia societăţilor comerciale nu este definită noţiunea de societate turistică, şi nici invocarea prevederilor Ordinului Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Turism nr. 65/2013, cu referire la clasificarea hotelurilor şi motelurilor de 1 stea sau 2 stele, care nu au obligaţia dotării camerelor cu televizor cu recepţie canale TV. Unităţile de cazare care nu au asemenea dotări nu se încadrează în noţiunea de beneficiar direct al serviciului de televiziune.

În raport cu aceste argumente, nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentelor privind încălcarea normelor de tehnică legislativă prin redactarea pct. 5 din Anexa la H.G. nr. 978/2003, pentru că, după cum s-a arătat, noţiunea de societăţi turistice se încadrează în noţiunea mai largă de persoane juridice.

Nu se poate vorbi nici de impunerea unor criterii discriminatorii în funcţie de forma de organizare a agentului economic, pentru că, prin aceeaşi anexă la H.G. nr. 978/2003, la pct. 1-4, sunt enumerate şi alte categorii de plătitori pentru serviciul de televiziune şi cuantumul taxelor achitate de aceste categorii.

De asemenea, Înalta Curte reţine că sunt lipsite de suport alegaţiile recurentelor-reclamante, în sensul că pct. 5 criticat impune ca toate societăţile turistice să achite această taxă, indiferent dacă deţin sau nu receptoare TV şi indiferent dacă sunt beneficiare ale serviciului de televiziune. Niciunde în cuprinsul textului acestui articol nu se prevede această obligativitate în orice condiţii.

După cum s-a argumentat anterior, legea prevede care sunt categoriile de persoane obligate la plata taxei (beneficiarii direcţi) şi faptul că, prin hotărâre de guvern, se stabileşte cuantumul taxei. Deci, nu se poate reţine că pct. 5 din Anexa la H.G. nr. 978/2003 ar dispune plata taxei în sarcina tuturor societăţilor turistice, ci acest articol stabileşte cuantumul taxei pentru persoanele juridice-societăţi turistice care beneficiază de acest serviciu.

4.4. Prin urmare, reţinând că sentinţa de fond este dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului şi va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât Guvernul României.

Respinge recursul, formulat de S.C. A. S.A. Mangalia şi Federaţia Patronatelor din Turismul Românesc împotriva sentinţei nr. 159 din 26 iunie 2017 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 decembrie 2019.