Taxpayer’s appeal against precautionary seizure upheld as valid; attachment on real property remains in force.

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta Samus Construcţii S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Juridică, anularea Deciziei de Instituire a Măsurilor Asigurătorii nr. 12115 din data de 25 octombrie 2016 şi, în consecinţă, ridicarea măsurii sechestrului instituit prin procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x din data de 11 noiembrie 2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3875/2016 din 6 decembrie 2016, a respins cererea formulată de reclamanta S.C. Samus Construcţii S.A. reprezentată convenţional de A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, având ca obiect anulare act administrativ.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta S.C. Samus Construcţii S.A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile art. 213 alin. (2) din Codul de Procedură Fiscală.

Curtea de Apel Bucureşti afirmă că acţiunea SAMUS Construcţii S.A. de a fi inclus în contabilitate facturile în legătură cu B., contract ce constituie obiectul controlului, reprezintă în acelaşi timp şi fapta imputată Societăţii şi situaţia excepţională, a cărei existenţă este cerută expres de lege pentru a se putea dispune măsuri asigurătorii în cazul săvârşirii unei asemenea fapte.

Atunci când se determină existenţa unor obligaţii fiscale în sarcina unui contribuabil, chiar şi anterior emiterii unei decizii de impunere, organul fiscal poate dispune măsuri menite să asigure în viitor îndeplinirea obligaţiilor de către contribuabil, în măsura în care organul fiscal constată şi relevă în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, existenţa unui caz excepţional cu privire la acel contribuabil şi la acel debit specific, iar nu un risc de ordin general ce ar rezulta din evidenţierea eronată a unei operaţiuni.

Rezulta că, pentru dispunerea de măsuri asigurătorii anterior emiterii titlului este necesară identificarea unui caz excepţional - ca element distinct de fapta ce a generat existenţa debitelor fiscale.

Criteriul instituit de legiuitor prin art. 213 alin. (2) din Codul de Procedură Fiscală a fost existenţa unui caz excepţional iar instanţa de fond era chemată să verifice indicarea în mod concret de către ANAF a uneia dintre cele trei situaţii prevăzute de Codul de Procedură Fiscală aplicabilă în speţă.

Instanţa de fond a interpretat în mod eronat prevederile art. 213 alin. (5) din Codul de Procedură Fiscală considerând că simpla descriere de către ANAF a situaţiei de fapt constituie motivare suficientă pentru necesitatea luării măsurilor asigurătorii.

Instanţa de fond a denaturat sensul prevederilor legale, atunci când susţine că simpla statuare a faptei Societăţii în cuprinsul Deciziei de Instituire a Măsurilor Asigurătorii 12115 constituie "o motivare mai mult decât suficientă".

În loc de motivare, Decizia de Instituire a Măsurilor Asigurătorii 12115 reia succint concluziile din Procesul-Verbal de Control nr. 5615/27.09.2016, fără a oferi vreo justificare întemeiată pe elemente de fapt a necesităţii măsurii asigurătorii, limitându-se la a enunţa pericolul sustragerii, fără a indica probele ce justifică o astfel de temere. Decizia de Instituire a Măsurilor Asigurătorii 27266 nu poate avea ca unică motivare prezumţia de fraudă decelată în cuprinsul procesului-verbal de control.

Pe de-o parte, simpla enunţare a faptului că ANAF consideră că ar exista un risc teoretic, fără prezentarea vreunui element obiectiv de natură să susţină asemenea afirmaţii, în mod evident nu constituie o motivare legală.

Pe de alta parte, procesul-verbal de control nu face decât să consemneze constatările inspectorilor antifraudă. Însă pentru ca aceste constatări să devină certitudini, este necesară identificarea şi administrarea de probe. Existenţa reală a faptelor cuprinse în procesul-verbal de control trebuie confirmată prin dovezi, iar până la acel moment, acestea rămân doar supoziţii, presupuneri, simple constatări subiective. De aceea, legiuitorul a prevăzut în art. 213 alin. (5) din Codul de Procedură Fiscală obligativitatea identificării exprese a unor elemente distincte, şi a instituit controlul instanţei de judecată asupra deciziei de instituire a măsurii asigurătorii.

În opinia recurentei, Curtea de Apel Bucureşti a aplicat greşit normele de drept material, raţionamentul instanţei se dovedeşte eronat, întrucât art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală prevede expres necesitatea motivării necesităţii măsurii, mai departe eventuala existenţă a faptei ce a generat eventualul debit fiscal.

Se mai arată că a expirat termenul de 6 luni prevăzut de art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, în urma căruia ANAF are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii.

Decizia de Instituire a Măsurilor Asigurătorii nr. 12115 a fost emisă în data de 25 octombrie 2016. Prin urmare, în data de 25 mai 2017 s-a împlinit termenul de 6 luni, însă ANAF nu a procedat nici la prelungirea termenului de 6 luni dar nici la emiterea deciziei de ridicare a sechestrului asigurător, astfel că măsura asigurătorie dispusă de ANAF nu numai că a fost dispusă în temeiul unui act emis fără respectarea prevederilor legale dar măsura este şi menţinută în mod nelegal de către ANAF.

În susţinerea recursului sunt redate şi indicate texte de lege incidente pricinii.

4. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 12115 emisă la data de 25.10.2016 au fost dispuse, în baza art. 213 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, măsuri asiguratorii constând în instituirea sechestrului asigurator asupra bunului imobil hală hârtie număr inventar x aparţinând recurentei-reclamante în valoare de 11.426.000 RON.

În cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii se arată că din verificările efectuate la societatea Samus Construcţii S.A. organul de control are suspiciuni cu privire la tranzacţiile derulate între societăţile C. S.R.L. în calitate de subcontractant al societăţii Samus Construcţii S.A. şi societăţile D. S.R.L. şi E. S.R.L. motiv pentru care consideră că societatea Samus Construcţii S.R.L. nu avea dreptul să deducă TVA în sumă de 2.255.888 RON şi să diminueze baza de impozitare a impozitului pe profit cu suma de 9.399.534 RON la care impozitul aferent era de 1.503.925 RON pe relaţia societăţilor D. S.R.L. -E. SRL-C. S.R.L. -Samus Constructii S.A..

Reglementările fiscale stabilesc în sarcina contribuabililor obligaţia de înregistrare în contabilitate a operaţiunilor economice doar pe baza unor documente justificative legal întocmite a căror emitere şi completare trebuie să fie conformă dispoziţiilor legale, nu doar sub aspectul formal al existentei şi completării tuturor menţiunilor cuprinse în acestea, ci şi sub aspect substanţial al concordanţei cu realitatea datelor privind operaţiunea economică efectuate.

Înalta Curte constată că, în cauză, în mod corect s-a reţinut că facturile fiscale înlăturate ca documente justificative, cuprind date inexacte, fiind emise de furnizori cu un comportament fiscal inadecvat de tip fantomă, aşa încât nu justifică dreptul la deducerea cheltuielilor din impozitul pe profit sau a TVA.

Practic recurenta susţine că instituirea măsurilor asigurătorii este consecinţa greşitei aplicări a dispoziţiilor legale incidente, respectiv privind principiul de drept al bunei credinţe în materia tranzacţiilor comerciale cu furnizorii şi a nesocotirii înscrisurilor prezentate în susţinerea pretenţiilor .

Recurenta susţine că nu poate fi sancţionată pentru faptul că furnizorii consemnaţi în facturi au un comportament fiscal inadecvat pe de o parte iar pe de altă parte faptul că facturile fiscale incriminate fac dovada tranzacţiilor comerciale, demonstrează buna credinţă ca şi cumpărător.

Măsurile asigurătorii au fost instituite în baza prevederilor art. 213 alin. (3) Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: "Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toata perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii."

Conform art. 278 alin. (1) din Codul de procedură fiscală introducerea contestaţiei nu suspendă executarea actului administrativ fiscal. Acest lucru echivalează cu continuarea procedurilor de executare silită de către organele fiscale împotriva debitorului. În aceste condiţii, pentru a se recupera creanţele fiscale pe care acesta le are la bugetul de stat, legiuitorul a prevăzut ca măsurile asigurătorii să rămână valabile pe toata durata executării silite, ca o garanţie pentru recuperarea creanţei fiscale datorate.

Aceste măsuri sunt menţinute în continuare, constituind-u-se în garanţia executării întru totul de către debitor a obligaţiilor sale fiscale. În caz contrar, ar exista pericolul nerecuperării creanţelor la bugetul de stat şi ar demonstra o lipsă de diligenţă atât a legiuitorului, cât şi a organelor de executare. Or, finalitatea oricărei proceduri de executare silită este recuperarea debitelor datorate, indiferent de creditorul obligaţiei.

Având în vedere constatările preliminare ale organelor fiscale şi existând pericolul ca societatea să-şi înstrăineze patrimoniul, prejudiciind astfel bugetul de stat, s-a procedat, în deplină concordanţă cu prevederile art. 213 alin. (3) Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările si completările ulterioare, la emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii de către organele din cadrul D.R.A 6 Oradea, care au efectuat controlul. Ulterior, acest act a fost transmis organelor de executare competente din cadrul A.F.P. Cluj, care au procedat la instituirea sechestrului asigurător.

În scopul înlesnirii executării silite şi pentru a elimina eventualele posibilităţi de sustragere de la executare, legea, prin reglementarea prevăzută în Codul de procedură fiscală în art. 213 şi următoarele, permite luarea unor astfel de măsuri menite să asigure eficacitatea până la capăt a acţiunii judiciare. Instituţiile juridice prin care se realizează aceste măsuri sunt sechestrul asiguratoriu şi poprirea asiguratorie, ambele măsuri fiind de altfel dispuse în cazul contestatoarei.

Faptele prin care s-au încălcat de către contestatoare dispoziţiile fiscale în materie cu referire directă la obligaţiile stabilite îmbracă pericolul social al unor acţiuni ilegale, pentru care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii, măsuri necesare garantării executării creanţei către bugetul de stat.

Înalta Curte constată că, în cauză, comportamentul fiscal al recurentei care înregistrează in evidenta contabila documente care nu au la baza operaţiuni reale, cuantumul ridicat al prejudiciului evaluat, cat si a faptului ca documentele întocmite vor sta la baza sesizării organelor de urmărire penala pentru existenta sau inexistenta elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale, a determinat dispunerea de masuri asigurătorii in conformitate cu prevederile art. 213 alin. (3) Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură.

În ceea ce priveşte motivul de recurs potrivit căruia decizia nu este motivată Instanţa de control judiciar reţine că un act administrativ este motivat atunci când el enunţă motivele de fapt şi de drept pentru care autorul său îl consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ.

Altfel spus, motivarea este o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

Aşadar, motivarea este o formalitate substanţială a cărei absenţă sau insuficienţă antrenează invaliditatea actului.

Motivarea urmăreşte o dublă finalitate, şi anume: îndeplineşte o funcţie de transparenţă a procedurilor administrative în profitul cetăţenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat şi permite autorităţii judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia.

De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.

Este adevărat că o motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.

Într-o atare situaţie, actul administrativ este lipsit de previzibilitate şi coerenţă, iar vătămarea există.

Însă, Înalta Curte apreciază că, în cauza de faţă, nu ne aflam în această situaţie.

De asemenea, Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Samus Construcţii S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3875/2016 din 6 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 decembrie 2019.