Financial reorganization of an insurer: applicability of Solvency I vs. Solvency II legislation and validity of supervisory decision based on liquidity coefficient.

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2019

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 22.04.2016, sub nr. x/2016, reclamanta Societatea de Asigurare - Reasigurare A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, anularea Deciziei nr. 901/18.04.2016 emisă de A.S.F. privind deschiderea procedurii de redresare financiară pe bază de plan de redresare la Societatea de Asigurare-Reasigurare A. S.A. şi obligarea A.S.F. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3329 din 01 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta Societatea de Asigurare Reasigurare A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că toate măsurile dispuse de ASF în sarcina reclamantei prin decizia atacată sunt prevăzute de lege.

Astfel, art. 7 lit. a) din Legea nr. 503/2004 prevede că o societate de asigurare/reasigurare intră în procedura de redresare financiară atunci când există cel puţin una dintre următoarele situaţii:

"a) se constată nerespectarea, în orice mod, a prevederilor art. 6 alin. (2), precum şi a oricăror altor prevederi legale referitoare la activitatea de asigurare/reasigurare, punându-se în pericol onorarea obligaţiilor asumate faţă de creditorii de asigurări", iar art. 6 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 se referă la: a) calculul marjei de solvabilitate disponibile, al marjei de solvabilitate minime şi al fondului de siguranţă; b) indicatorul de lichiditate; c) situaţia rezervelor tehnice brute constituite pe fiecare categorie de rezerve tehnice şi clasa de asigurare practicată; d) activele admise să acopere rezervele tehnice brute constituite."

Or, faţă de datele rezultate în urma controlului inopinat şi faţă de comunicările reclamantei, potrivit cărora valoarea indicatorului de lichiditate este subunitar, rezultă că în cauză erau îndeplinite cerinţele art. 7 lit. a) din Legea nr. 503/2004 pentru a se dispune faţă de reclamantă deschiderea procedurii de redresare financiară pe bază de plan de redresare financiară potrivit art. 8 lit. a) din Legea nr. 503/2004, Decizia nr. 901/18.04.2016 a Autorităţii de Supraveghere Financiară fiind legală, iar criticile formulare de reclamantă apărând ca nefondate.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs reclamanta Societatea de Asigurare Reasigurare A. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. (8) din C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, rejudecând cauza admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În cuprinsul cererii de recurs, a structurat principalele considerente ale instanţei de fond (pe care înţelege să le critice), astfel:

i. critica A. cu privire la faptul că Decizia 901/18.04.2016 nu a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art. 41 din Regulamentul nr. 2/2015 nu a fost primită deoarece textul invocat se refera la dispunerea măsurilor sancţionatorii de către A.S.F.

ii. criticile A. potrivit cărora decizia atacată ar fi nemotivată nu pot fi primite in contextul in care în aceasta sunt arătate in amănunt raţiunile ce au impus concluzia ca A. se afla în imposibilitatea onorării oligaţiilor asumate faţă de creditorii de asigurări.

iii. în privinţa criticii A. potrivit căreia decizia a fost adoptată in baza unor informaţii care au fost comunicate A. ulterior controlului inopinat si ulterior momentului aprobării Deciziei nr. 901/2016, curtea de apel a apreciat că aceste aspecte sunt irelevante.

iv. în privinţa criticii formulate de A. potrivit căreia A.S.F. a emis decizia în temeiul unui act normativ neaplicabil societăţii A., s-a considerat că acestea nu pot fi primite.

v. în privinţa susţinerii A. potrivit căreia măsurile adoptate de A.S.F isi pot găsi efectul doar in regimul Solvabilitate II, s-a constatat că toate măsurile dispuse de A.S.F în sarcina reclamantei prin decizia atacată sunt prevăzute de lege, criticile fiind respinse.

vi. în privinţa argumentelor ample prezentate de reclamantă în sensul că A. nu se afla in situaţia de a fi necesară deschiderea procedurii redresării financiare, curtea de apel a constatat că acestea nu sunt întemeiate.

Recurenta a criticat reţinerile instanţei de la punctele (i) - (iii), susţinând că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material reprezentate de dispoziţiile art. 41 din Regulamentul nr. 2/2015, care prevăd, atât luarea de către A.S.F a măsurilor de prevenire, cât şi aplicarea sancţiunilor. În plus, argumentul A. privind încălcarea dispoziţiilor Regulamentului nr. 2/2015 fusese invocat într-un cadru mai larg, acela al împrejurării că Decizia nr. 901/18.04.2016 nu a fost legal aprobată.

Astfel, la baza Deciziei nr. 901/18.04.2016 stă Hotărârea Consiliului A.S.F. din 13.04.2016, dar cu toate acestea, decizia conţine informaţii care au fost comunicate de către A. abia la data de 15.04.2016, deci ulterior momentului in care Consiliul ASF a aprobat luarea măsurilor împotriva A..

Or, instanţa a apreciat aceste aspecte ca irelevante, considerând că Decizia ASF a fost luată în baza datelor obţinute in urma controlului inopinat si a Notei nr. SA-DSC 1770/01.04.2016.

Dar aprobarea in mod nelegal a unei act administrativ nu poate fi un aspect irelevant: raportările auditorului extern sunt cele de care trebuie să ţină cont ASF sşi care fac dovadă până la înscrierea in fals, nu concluziile ASF in urma unui control. Mai mult, dacă aceste raportări ar fi fost irelevante, concluziile lor raportări nu ar mai fi fost reţinute in Decizia nr. 901/18.04.2016.

Pe de altă parte, Decizia nr. 901/18.04.2016 nu este motivată, întrucât măsurile impuse A. nu au făcut obiectul controlului şi în cuprinsul Deciziei nu se regăsesc motivele adoptării lor (practic, măsurile exced Deciziei nr. 3397/16.11.2015, care stă la baza Deciziei nr. 901/18.06.2016: limitarea ponderii RCA la 75% din nivelul înregistrat in 2015, interzicerea subscrierii de contracte de asigurare de garanţii clasa B15, obligarea A. la înregistrarea unor ajustări pentru depreciere, deşi creanţele în cauză sunt garantate etc.).

Recurenta a criticat ca nefiind legale si temeinice şi reţinerile instanţei privind norma aplicabilă A. si norma aplicabilă Deciziei nr. 901/18.04.2016 (pct. iv).

Intimata A.S.F. a emis decizia contestată în temeiul unui act normativ neaplicabil societăţii A., respectiv in temeiul normelor aplicabile pe vechiul regim Solvabilitate I, respectiv Legea nr. 503/2004, iar nu în temeiul legii aplicabile regimului Solvabilitate II, respectiv Legea nr. 237/2015 (art. 98-102).

Instanţa de fond nu a reţinut argumentele recurentei şi a invocat art. 2 pct. 5 din Legea nr. 32/2000.

Or, la data de 18.04.2016, Legea nr. 32/2000 reglementa exclusiv activitatea şi supravegherea intermediarilor în asigurări şi reasigurări, ca urmare a modificărilor prevăzute de art. 180 pct. 1 din Partea a III-a din Legea nr. 237/2015, având în vedere conţinutul art. 2 pct. 5 din lege.

Totodată, în art. 2 nu exista nicio definiţie a asigurătorilor şi/sau reasigurătorilor, întrucât - începând din data de 01.01.2016 - sistemul reglementat până în acel moment prin Legea nr. 32/2000 (Solvabilitate I) a fost înlocuit de sistemul reglementat prin Legea nr. 237/2015 (Solvabilitate II).

Mai mult, conform preambulului Deciziei nr. 901/18.04.2016, aceasta a fost adoptată in temeiul art. 5 lit. I) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare si supravegherea asigurărilor, deşi la data de 18.04.2016, legea avea denumirea de Legea nr. 32 din 3 aprilie 2000 privind activitatea şi supravegherea intermediarilor în asigurări şi reasigurări.

De altfel, Legea nr. 503/2004 nu se mai aplica societăţilor reglementate de Solvabilitate II, ci doar societăţilor de asigurare reglementate de regimul naţional (un regim tranzitoriu pentru acele societăţi de asigurare care nu îndeplineau condiţiile art. 2 din Legea nr. 237/2015).

Instanţa de fond reţine - punctul (v) - în privinţa susţinerii A., potrivit căreia măsurile adoptate de A.S.F îşi pot găsi efectul doar in regimul Solvabilitate II, că toate măsurile dispuse de intimată in sarcina recurentei prin decizia atacată sunt prevăzute de lege.

Or, in primul rând, instanţa nu analizează motivele de nelegalitate invocate pentru fiecare măsură în parte. Din acest punct de vedere, sentinţa nr. 3329/01.11.2016 nu este motivată, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În al doilea rând, prevederile art. 8 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 503/2004, invocate în sentinţă, au in vedere strict măsuri pe care intimata ASF le poate impune in temeiul regimului Solvabilitate I, respectiv, măsuri care privesc indicatorii economici aferenţi regimului menţionat: marja de solvabilitate disponibilă, marja de solvabilitate minimă, fondul de siguranţă, coeficientul de lichiditate, întrucât aceşti indicatori sunt măsuraţi, analizaţi si raportaţi in temeiul Legii nr. 503/2004.

Orice altă concluzie, bazată pe o interpretare mai largă a prevederilor art. 8 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 503/2004, ce acordă ASF o putere discreţionară, atrage neconstituţionalitatea acestor dispoziţii legale şi orice alte măsuri prudenţiale necesare stabilirii situaţiei financiare a societăţii de asigurare/reasigurare in vederea garantării protejării drepturilor si intereselor legitime ale creditorilor de asigurări, având in vedere încălcarea principiului securităţii juridice, al previzibilităţii legii.

Instanţa a respins argumentele A. privind deschiderea procedurii redresării, fără a motiva soluţia şi aplicând greşit normele de drept incidente (punctul vi).

Astfel, chiar daca ASF ar fi putut aplica prevederile Legii nr. 503/2004 in cazul A., judecătorul nu a analizat îndeplinirea condiţiilor impuse de această lege pentru deschiderea procedurii.

Or, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 503/2004, in data de 01.04.2016, intimata ASF a solicitat recurentei A. indicarea marjei de solvabilitate disponibilă, a marjei de solvabilitate minimă şi a nivelului fondului de siguranţă la data de 31.12.2015, împreună cu indicatorul de lichiditate, deşi legea prevede calcularea acestor indicatori pentru luna anterioară datei solicitării. Aceşti indicatori au fost utilizaţi de către A. în calcularea solvabilităţii in temeiul regimului B., dar nu mai există în noul regim aplicabil.

Ulterior corespondenţei societăţii cu A.S.F., intimata pârâtă a decis deschiderea procedurii de redresare financiară pe bază de plan de redresare, în baza art. 7 din Legea nr. 503/2004, deşi condiţiile prevăzute de lege nu erau îndeplinite:

- nu au fost puse in pericol onorarea obligaţiilor asumate faţă de creditorii de asigurări, condiţie prevăzută de art. 7 lit. a) din Legea nr. 503/2004. A. si-a îndeplinit constant obligaţiile asumate fata de deţinătorii de poliţe si a onorat plata riscurilor survenite;

- marja de solvabilitate disponibilă este 88.743.664 RON, fiind peste valoarea marjei de solvabilitate minimă determinată în conformitate cu reglementările în vigoare, care este de 43.992.630 RON, gradul de solvabilitate fiind de 193% (sau 1,93), conform indicatorilor pentru data de 31.12.2015, depuşi la A.S.F in data de 15.04.2016; astfel, condiţia prevăzută de art. 7 lit. b) din Legea nr. 503/2004 nu este îndeplinită;.

- în mod firesc, marja de solvabilitate disponibilă este peste fondul de siguranţă, respectiv, 16.341.790 RON, conform indicatorilor pentru data de 31.12.2015, astfel că nici art. 7 lit. c) din Legea nr. 503/2004 nu este aplicabil in cauză.

A criticat recurenta şi faptul că instanţa nu a analizat criticile privind comportamentul autorităţii de reglementare ASF, care a impus o măsură de redresare - plan de redresare pentru presupusa lipsă de solvabilitate a recurentei A., chiar dacă nu cunoştea cuantumul capitalului necesar, deşi prevederile legale indică modul de calcul al acestuia si ASF, in cadrul numeroaselor controale, a avut acces la toate documentele societăţii.

A susţinut recurenta reclamantă că intimata ASF încearcă să înlăture nelămuririle sale cu privire la necesarul de capital prin impunerea efectuării de către A. a unui audit financiar, după cum afirma chiar preşedintele ASF, C., vorbind despre situaţia A. (a se vedea extrasul anexă la răspunsul la întâmpinare).

Astfel, ASF, care impune A. o măsura de redresare financiară pentru motivul că A. nu ar fi solvabilă, recunoaşte că nu cunoaşte exact cuantumul capitalului necesar, iar instanţa de fond nu ia în considerare aceste aspecte in motivarea sentinţei.

De asemenea, in cuprinsul hotărârii recurate nu este analizată împrejurarea că impunerea planului de redresare de către ASF în temeiul coeficientului de lichiditate nu este legală, întrucât coeficientul are doar valoare statistică.

Nivelul coeficientului de lichiditate, începând cu data de 01.01.2016, trebuie raportat către ASF în scop statistic şi de supraveghere potrivit Normei ASF nr. 21/2016.

Sub regimul Solvabilitate I, coeficientul de lichiditate era indicatorul cel mai folosit de A.S.F. pentru analiza societăţilor de asigurări.

Acest indicator a fost reglementat prin Norma ASF din 2011, pusă în aplicare prin Ordinul ASF nr. 9/2011, valabil până la data de 31.12.2015 potrivit normelor aplicabile regimului B..

Potrivit prevederilor art. 8 din Ordinul ASF nr. 9/2011, dacă coeficientul de lichiditate devine subunitar, societatea de asigurare trebuie să prezinte ASF un plan de măsuri care să reechilibreze situaţia.

Astfel, chiar dacă în speţă ar fi aplicabil coeficientul respectiv, nerespectarea acestuia nu duce ex officio la deschiderea unei proceduri de redresare financiară, ci atrage un plan de măsuri pe termen scurt în vederea îndeplinirii obligaţiilor (a se vedea adresa nr. x/18.04.2016 - anexa 8 la acţiunea introductivă).

În motivarea sentinţei nu sunt avute in vedere probele si argumentele privind indicatorii economici ai recurentei A., astfel cum rezulta din documentele sale interne, instanţa rezumându-se doar la a reţine datele rezultate in urma controlului inopinat. Practic, instanţa ia ca atare datele rezultate din controlul inopinat, fără a analiza criticile pe care A. Ie-a adus acestor date. Or, analiza strict a documentelor emise doar de către o parte reprezintă o încălcare a principiului contradictorialităţii si o eludare a principiului aflării adevărului.

Sentinţa nr. 3329/2016 nu este motivată cu privire la toate criticile aduse de către A. deciziei contestate.

Astfel, hotărârea nu conţine nicio menţiune cu privire la următoarele critici: neaplicarea regimului Solvabilitate I, neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 503/2004, încălcarea principiului oportunităţii de către ASF, criticile aduse rezultatelor controlului inopinat reţinute prin procesul-verbal, încălcarea de către ASF a principiului proporţionalităţii, principiului raţionamentului calificat si principiului documentării, criticile privind motivarea cuprinsă în Decizia nr. 901/18.04.2016, lipsa relevanţei coeficientului de lichiditate in regimul Solvabilitate II, criticile privind măsurile impuse de ASF prin art. 5 din decizie etc. Aceste critici erau menţionate în acţiunea introductivă şi în completările aduse acesteia.

Lipsa oricărei menţiuni in sentinţă cu privire la aceste motive de nelegalitate şi netemeinicie a Deciziei nr. 901/2016 determină aplicabilitatea motivului de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, invocând inadmisibilitatea recursului, arătat că prin motivele de recurs se reiau, în mare parte, chestiunile antamate în faţa instanţei de fond, nefiind invocate chestiuni de legalitate a sentinţei atacate, care să se circumscrie motivelor de casare reglementate de art. 488 din C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a soluţiei instanţei de fond.

În opinia sa, prima instanţă a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente, reţinând că erau îndeplinite toate condiţiile legii pentru luarea măsurii prin decizia contestată.

Recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat principalele susţineri din recurs şi acţiunea introductivă.

Prin Rezoluţia din 24 octombrie 2018 a completului învestit cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată a recursului în şedinţă publică la data de 4 decembrie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului în complet de filtru, conform art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea nr. 106 din 20 septembrie 2018 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018 (în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal).

În şedinţa publică din 04 decembrie 2019, reprezentantul intimatei a arătat că nu mai susţine excepţia inadmisibilităţii invocată prin întâmpinare.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta reclamantă a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Decizia nr. 901/18.04.2016 emisă de intimata A.S.F.

Acţiunea sa a fost respinsă, prima instanţă apreciind ca fiind temeinic şi legal actul administrativ contestat.

Analizând criticile aduse hotărârii instanţei de fond, Înalta Curte constată, în ceea ce priveşte invocarea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., că acest motiv de casare nu este incident în cauză, faţă de aspectele dezvoltate de recurenta reclamantă.

Astfel, dispoziţiile legale menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Totodată, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate" de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (hotărârea din 28.04.2005 din Cauza Albina împotriva României, hotărârea din 15.03.2007din Cauza Gheorghe împotriva României).

Tot în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 par. 1 din Convenţie, Curtea a statuat că, în general, instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate in litigii (hotărârea din Cauza Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, hotărârea din Cauza Perez împotriva Franţei).

Or, în speţă, sentinţa recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea sunt în parte similare cu susţinerile părţii adverse sau o nemulţumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Pe de altă parte, împrejurarea că instanţa de fond nu s-ar fi referit expres la criticile de nelegalitate "în raport cu fiecare măsură în parte" nu poate constitui o lipsă a motivării sentinţei în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi a jurisprudenţei curţii europene, neputându-se cenzura sau imputa judecătorului opţiunea pentru analizarea grupată a criticilor şi argumentelor prezentate exhaustiv de recurenta reclamantă.

În acest context, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat cauza sub toate aspectele relevante, atât în privinţa îndeplinirii condiţiilor legale extrinseci de valabilitate a actului administrativ contestat (pct. II.a. din acţiunea introductivă), cât şi a condiţiilor intrinseci (pct. II.b. din acţiune), iar neînsuşirea de către instanţa de judecată a argumentelor unei părţi nu echivalează cu o motivare contradictorie, nici cu una străină de natura cauzei.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), Înalta Curte reaminteşte, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmăreşte, aşa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară şi devolutivă, întrucât dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conţin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Aşa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanţa de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod şi nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

În speţă, ansamblul criticilor subsumate de recurentă motivului de casare menţionat reprezintă în cea mai mare parte o reluare in integrum a celor invocate prin cererea de chemare în judecată, prin raportare chiar la actul administrativ contestat, fără a fi prezentate aspecte concludente care să susţină ipoteza interpretării sau aplicării greşite a dispoziţiilor legale incidente de către instanţa de fond, de natură să atragă nelegalitatea hotărârii pronunţate, recurenta tinzând la înlocuirea considerentelor instanţei cu propria argumentare şi interpretare a legii.

În plus, ea solicită practic instanţei de recurs să interfereze cu atribuţiile de control şi apreciere specializată a ASF şi să reţină, în contra concluziilor controlului şi a înscrisurilor care vizează o perioadă anterioară emiterii actului administrativ, că "este solvabilă, neaflându-se în situaţia de a fi necesară deschiderea unui plan de redresare" şi că nu s-a pus în pericol onorarea obligaţiilor asumate faţă de creditorii de asigurări.

În ceea ce priveşte critica adusă considerentelor instanţei arătate la punctele (i) - (iii) din acţiune, referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material reprezentate de dispoziţiile art. 41 din Regulamentul nr. 2/2015, Înalta Curte reţine că, potrivit acestui articol:

"(1) Pe baza concluziilor rezultate în urma activităţii de control, Consiliul A.S.F. poate aplica sancţiuni potrivit legislaţiei aplicabile sectoarelor de supraveghere financiară şi/sau poate dispune măsuri în scopul prevenirii unor situaţii similare ori remedierii deficienţelor constatate cu prilejul desfăşurării controlului şi poate sesiza alte instituţii ale statului, potrivit competenţelor acestora.

(2) Netransmiterea la termen a stadiului adoptării măsurilor dispuse de către A.S.F. ca urmare a constatărilor echipei de control se sancţionează în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

(3) Nerespectarea măsurilor dispuse de către A.S.F. ca urmare a constatărilor echipei de control se sancţionează conform prevederilor legale în vigoare.

(4) Dispunerea sancţiunilor şi/sau a măsurilor se face în baza hotărârii Consiliului A.S.F., prin decizie semnată de preşedintele A.S.F., şi se comunică entităţii/persoanei sancţionate."

Recurenta a susţinut că Decizia nr 901/18.04.2016 ASF nu a fost legal aprobată, întrucât este motivată şi prin prisma unor informaţii (referinţe la raportarea rectificativă din 31.12.2015) pe care recurenta A. Ie-a transmis către intimată abia în data de 15.04.2016, ulterior controlului inopinat (finalizat la data de 25.02.2016).

De asemenea, Consiliul ASF a aprobat emiterea deciziei în şedinţa din 13.04.2016, fără a cunoaşte toate informaţiile pe baza cărora a fost motivată decizia, respectiv fără a cunoaşte situaţia exactă ce a fost finalizată de recurentă doar la 15.04.2016 (în temeiul raportului auditorului extern) şi declaraţia privind coeficientul de lichiditate nr. x/15.04.2016.

Aceste critici nu sunt întemeiate, fiind corect respinse de judecătorul fondului.

Prin adresa nr. x/18.04.2016, invocată de recurentă se face referire la o adresă anterioară (nr. 2312/15.04.2016), prin care s-a comunicat, la cererea x din 1.04.2016, coeficientul de lichiditate subunitar de la data de 31.12.2015, autoritatea având la îndemână până la acel moment datele din situaţiile financiare încărcate în sistemul electronic de evidenţă.

De altfel, situaţiile rectificative şi celelalte înscrisuri de care se prevalează recurenta constituie mai curând o punere în aplicare a măsurilor dispuse prin decizie şi cu privire la care fusese deja atenţionată.

Se constată că, în recurs, se reiterează şi susţinerile în sensul că actul administrativ cu caracter individual contestat a fost emis în temeiul unui act normativ care nu era aplicabil acesteia (pct. iv) şi că instanţa de fond a reţinut în mod eronat, atât conţinutul art. 2 din Legea nr. 32/2000, cât şi obiectul de reglementare al acestei legi, cu consecinţa constatării greşite a normelor ce ar fi aplicabile A..

Înalta Curte reţine, în acest context, că principalele constatări care au stat la baza motivării în fapt a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 901/18.04.2016 ca intrând în domeniul de aplicabilitate al regimului Solvabilitate I se confirmă şi au fost corect menţinute de instanţa de fond şi din perspectiva aplicării regimului Solvabilitate II.

Astfel, societăţile de asigurare sunt înfiinţate şi îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile legislaţiei privind societăţile (în principal, Legea-cadru nr. 31/1990), însă, datorită specificului activităţii desfăşurate - activitate de asigurare, definită de art. 2 lit. A) pct. l din Legea nr. 32/2000 (B., până la data de 31.12.2015) şi art. 1 alin. (2) pct. 1-6 din Legea nr. 237/2015 (B. II, de la data de 01.01.2016) - prin acte normative speciale fiind reglementate condiţii specifice de organizare şi funcţionare ale societăţilor de asigurare.

De altfel, în speţă, esenţial este faptul că temeiul legal al măsurii administrative dispuse îl constituie, sub ambele regimuri de supraveghere, Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări.

Aceasta prevede, la art. 1: "(1) Procedurile privind redresarea financiară şi falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare instituite prin prezenta lege se aplică asigurătorilor şi/sau reasigurătorilor, astfel cum aceştia sunt definiţi la art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv sucursalelor acestora cu sediul în străinătate, precum şi sucursalelor şi filialelor societăţilor de asigurare/reasigurare din state terţe, care au sediul în România; procedurile privind redresarea financiară şi falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare nu se aplică sucursalei unei societăţi de asigurare/reasigurare sau a unei societăţi mutuale dintr-un stat membru, care a primit o autorizaţie de la autoritatea competentă a statului membru de origine.

(2) Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică intermediarilor în asigurări, astfel cum sunt definiţi prin Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, aceştia fiind supuşi reglementărilor dreptului comun în materie de reorganizare judiciară şi de faliment cuprinse în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia dizolvării şi lichidării voluntare prevăzute în cap. III secţiunea a 4-a."

De asemenea, la art. 2 se stipulează: "(1) Prezenta lege reglementează procedura redresării financiare a asigurătorului/reasigurătorului, procedura falimentului acestuia, precum şi dizolvarea şi lichidarea voluntară a asigurătorilor/reasigurătorilor şi brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare", iar art. 86 prevede: "Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Legii nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, (…)."

Astfel, măsura administrativă (iar nu sancţionatorie) dispusă prin actul administrativ contestat, aceea a redresării financiare pe bază de plan de redresare este reglementată, atât în privinţa regimului instituit sub imperiul Legii nr. 32/2000, cât şi a celui reglementat de Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, în condiţiile în care chiar art. 181- "Adaptare legislativă" din acest din urmă act normativ prevede expres că "Ori de câte ori prin legi şi prin alte acte normative se face trimitere la prevederile referitoare la asigurători şi reasigurători din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, abrogate prin prezenta lege, trimiterea se consideră a fi făcută la prezenta lege".

Deci reglementarea din Legea nr. 32/2000 se completează ori, după caz, este considerată înlocuită prin prevederile Legii nr. 237/2015.

Totodată, menţiunea din preambulul deciziei, referitoare la art. 5 lit. I) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare si supravegherea asigurărilor, "deşi la data de 18.04.2016, legea avea denumirea de Legea nr. 32 din 3 aprilie 2000 privind activitatea şi supravegherea intermediarilor în asigurări şi reasigurări", este în acord cu considerentele deciziei care vizează perioada de până la 31 decembrie 2015, denumirea actului normativ şi conţinutul normei legale incidente până la acel moment ("A.S.F. are următoarele atribuţii principale: (...) l) aplică măsurile prevăzute de lege privind redresarea financiară, reorganizarea sau, după caz, falimentul asigurătorilor şi reasigurătorilor, precum şi a/al sucursalelor şi filialelor acestora").

Pe de altă parte, prevederile Legii nr. 32/2000 nu au constituit unicul temei legal al emiterii actului administrativ pentru ca eventuala lipsă de incidenţă a acestora să fie aptă a atrage prin ea însăşi nelegalitatea/nulitatea deciziei.

Referitor la critica privind greşita aplicare de către instanţă a prevederilor art. 8 din Legea nr. 503/2004, Înalta Curte reţine, cu prioritate, că - potrivit art. 7 şi art. 8 din lege - A.S.F. poate dispune, prin decizie motivată, deschiderea procedurii de redresare financiară (pe bază de plan de redresare financiară sau prin administrare specială), atunci când constată încălcarea unor prevederi legale referitoare la activitatea de asigurare/reasigurare, punându-se în pericol onorarea obligaţiilor asumate faţă de creditorii de asigurări.

Or, prin Procesul-verbal de control din 31.07.2014 şi Decizia nr. 2308/29.12.2014 aferentă, întocmite în urma controlului derulat în anul 2014, s-a constatat că, la data de 31.12.2012, societatea recurentă înregistra o subadecvare a rezervei de primă şi a rezervei pentru riscuri neexpirate la data de privind asigurările auto facultative CASCO (clasa B3) şi o subadecvare a rezervelor de daună avizate şi neavizate privind asigurările de răspundere civilă auto (clasa B10), iar valoarea totală a activelor admise să acopere rezervele tehnice nu era cel puţin egală cu valoarea rezervelor tehnice.

S-a mai constatat că recurenta a subscris poliţe RCA prin aplicarea unor reduceri mai mari comparativ cu cele menţionate la capitolul reduceri comerciale din tariful pentru anul 2014 notificat la A.S.F. şi s-au dispus măsuri în vederea remedierii aspectelor constatate în timpul controlului.

Prin Decizia nr. 3397/16.11.2015 s-a dispus efectuarea unui control având ca obiect verificarea modului de aducere la îndeplinire a măsurilor stabilite în sarcina societăţii prin Decizia A.S.F. nr. 2308/29.12.2014, dar şi - în limitele competenţei sale - a unor aspecte suplimentare specifice activităţii societăţii, neputând fi primită critica de nelegalitate formulată de recurentă în sensul că "măsurile exced Deciziei nr. 3397/16.11.2015, care stă la baza Deciziei nr. 901/18.06.2016".

Prin Procesul-verbal de control întocmit la 25.02.2016 (la care societatea a formulat obiecţiuni) şi prin Nota privind controlul inopinat nr. VPA/618/01.04.2016, s-a constatat că:

- menţinerea unui nivel subadecvat al rezervei de daună, respectiv constituirea rezervei de daună sub nivelul minim prevăzut de lege determină denaturarea coeficientului de lichiditate raportat la societate;

- subadecvarea rezervelor tehnice, care semnifică faptul că fondul creat prin constituirea rezervelor nu este suficient pentru acoperirea plăţii daunelor;

- înregistrarea unei valori subunitare a coeficientului de lichiditate, care semnifică faptul că, pe termen scurt, este periclitată tocmai onorarea obligaţiilor asumate faţă de creditorii de asigurări (persoane asigurate, titulari de poliţe de asigurare, beneficiari ai contractelor de asigurare, precum şi oricare alte terţe persoane prejudiciate prin nerespectarea condiţiilor de asigurare ale contractelor) ale căror creanţe nu pot fi, în fapt, plătite de societatea de asigurare/reasigurare.

Or, obiectivele reglementării şi supravegherii activităţii de asigurare şi reasigurare sunt protejarea corespunzătoare a deţinătorilor de poliţe de asigurare si a beneficiarilor, stabilitatea financiară, echitatea şi stabilitatea pieţelor.

În plus, potrivit pct. 5.1 din procesul-verbal, un aspect esenţial constatat în timpul controlului este acela că recurenta are în realitate capitaluri proprii negative, motiv pentru care s-a calculat un necesar de capital minim de 97 mii RON la data de 30.06.2015, determinat prin ajustarea marjei de solvabilitate disponibile doar cu valoarea creanţelor de aproximativ 24 milioane EUR faţă de Societatea D. (ce are ca acţionar Societatea E.) şi Societatea A. S.R.L.. (societăţi fără angajaţi şi fără cifră de afaceri în ultimele două exerciţii financiare), creanţe cu grad redus de recuperabilitate, pentru care societatea refuza efectuarea ajustărilor de depreciere, ceea ce denaturează imaginea reală a situaţiilor financiare, inducând în eroare utilizatorii acestora (în principal, A.S.F.).

Înalta Curte constată că, în mod temeinic şi legal, prima instanţă a ţinut seama de împrejurarea că, în cauză, intimata pârâtă a avut în vedere circumstanţele concrete şi activitatea asigurătorului, fiind - în calitate de autoritate naţională de reglementare şi supraveghere în domeniu - unica instituţie competentă să stabilească oportunitatea, să realizeze evaluarea şi analiza calitativă care justifică măsura dispusă (conform art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 93/2012).

Prin Decizia A.S.F. nr. 901/18.04.2016 fost aplicată măsura redresării financiare pe bază de plan de redresare, care - potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 503/2004 - reprezintă totalitatea modalităţilor şi a măsurilor cu caracter administrativ dispuse de A.S.F., prin decizie, care sunt destinate să restabilească situaţia financiară a unei societăţi de asigurare/reasigurare.

Astfel, s-au dispus următoarele măsuri:

- deschiderea procedurii de redresare pe bază de plan de redresare financiară la Societatea de Asigurare-Reasigurare A. S.A.;

- desemnarea, de către societate, în termen de cel mult 20 de zile, a unui auditor financiar, persoană juridică, pentru efectuarea unei evaluări corecte, prudente şi realiste a activelor, datoriilor şi capitalurilor sale proprii;

- obligarea Consiliului de administraţie al societăţii recurente să întocmească şi să depună la A.S.F. un plan de redresare financiară, în termen de cel mult 20 de zile.

Necesitatea unora dintre aceste măsuri era cunoscută recurentei reclamante încă din cursul anului 2014, aceasta nedându-le însă curs în mod voluntar.

Cu privire la susţinerea recurentei privind o eventuală neconstituţionalitate a prevederilor legii, în măsura în care ar fi interpretate mult prea larg, Înalta Curte arată că atributul interpretării lege aparţine în final instanţei de judecată, iar în speţă, faţă de prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 93/2012 care se coroborează cu cele ale actelor normative speciale incidente, se constată că intimata a acţionat în limitele atribuţiilor sale de supraveghere şi control ale societăţilor de asigurare şi reasigurare şi în realizarea scopurilor prevăzute expres de Directivele implementate prin legile interne.

De altfel, din susţinerile recurentei nu rezultă în ce a constat acea "interpretare mai largă a prevederilor art. 8 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 503/2004, ce acordă ASF o putere discreţionară".

În schimb, din actele cauzei, reiese că în mod corect s-a reţinut că recurenta nu a respectat întocmai dispoziţiile legale aplicabile în perioada de referinţă, menţinând un nivel subadecvat al rezervei de daună aferentă clasei B.10 RCA, înregistrând un coeficient de lichiditate subunitar, în lipsa implementării unor măsuri de redresare eficiente, aflându-se în imposibilitatea de a-şi onora obligaţiile către creditorii în asigurări.

În sfârşit, în ceea ce priveşte solicitarea prin cererea de recurs a probei cu expertiză specialitatea asigurări, Înalta Curte arată că aceasta este inadmisibilă în faza recursului, faţă de prevederile exprese ale art. 492 din C. proc. civ.

În plus, se constată că instanţa de fond a procedat potrivit dispoziţiilor art. 255 şi art. 258 alin. (1), (2) din C. proc. civ., punând în dezbaterea contradictorie a părţilor la termenul de judecată din 27 septembrie 2016 probele solicitate, apărătorul reclamantei precizând că "nu mai insistă în solicitarea probei cu expertiză", cu referire evidentă la "proba cu expertiză tehnică contabilă - expert specialitatea Asigurare" solicitată prin completarea contestaţiei .

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat şi care nu releva nelegalitatea actului administrativ contestat sau emiterea acestuia cu exces de putere, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta Societatea de Asigurare Reasigurare A. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Societatea de Asigurare Reasigurare A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3329 din 1 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2019.