Fine upheld for inaccurate information to Competition Council after company's typo excuse rejected.

Şedinţa publică din data de 3 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 08.04.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, în principal, anularea deciziei nr. 6/16.02.2016, cu consecinţa exonerării de la plata amenzii de 70.150 RON, iar, în subsidiar, reducerea amenzii.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 3165 din 20 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamanta S.C. A. S.R.L., criticând hotărârea atacată ca nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor materiale, motiv de recurs subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

1. Curtea de Apel Bucureşti a interpretat şi aplicat în mod greşit atât prevederile legale care conferă Consiliului Concurenţei dreptul de a solicita informaţii, cât şi jurisprudenţa CJUE în materie.

Contrar considerentelor instanţei de fond, reclamanta nu s-a substituit niciodată echipei de investigaţie şi nu a contestat dreptul Consiliului de a solicita informaţii şi documente societăţii, ori prerogativa acestuia de a aprecia relevanţa informaţiilor şi documentelor astfel obţinute.

Astfel, Legea concurenţei conferă Consiliului o marjă largă de apreciere cu privire la exercitarea puterilor de investigaţie. Una dintre modalităţile aflate la dispoziţia Consiliului Concurenţei pentru investigarea încălcărilor legii concurenţei o reprezintă posibilitatea acesteia de a transmite întreprinderilor solicitări de informaţii, atribuţie prevăzută de art. 34 din Legea concurenţei (anterior republicării), după cum urmează:

A se susţine însă că această marjă de apreciere este nelimitată şi nu poate fi supusă controlului judecătoresc, astfel încât inspectorii de concurenţă ar putea să solicite orice informaţii sau documente pe care le-ar aprecia necesare, fără însă a fi obligaţi să furnizeze o justificare a necesităţii şi proporţionalităţii acestei măsuri, reprezintă o gravă eroare de aplicare a prevederilor legale incidente. În acest context, se impune precizarea că solicitările de informaţii nu pot fi contestate de întreprinderi la momentul transmiterii lor, acestea nefiind acte administrative, ci operaţiuni care pot fi contestate fie odată cu emiterea deciziei finale pe fondul investigaţiei, fie odată cu o decizie precum cea care face obiectul prezentului dosar, prin care întreprinderea este sancţionată, de exemplu, pentru furnizarea de informaţii inexacte (după cum se arată în mod elocvent în literatura de specialitate).

Potrivit Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, aplicabilă în prezenta cauză ca urmare a aplicării de către Consiliul Concurenţei a art. 101 TFUE în cadrul investigaţiei derulate, orice restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte substanţa acestor drepturi şi libertăţi. Prin respectarea principiului proporţionalităţii, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare şi numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesităţii protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

În concret, limitele puterilor de investigaţie ale autorităţilor de concurenţă în materia solicitărilor de informaţii sunt trasate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a cărei aplicabilitate de principiu în dreptul intern nu este contestată de instanţa de fond, dar care este interpretată însă în mod greşit de aceasta prin raportare la circumstanţele prezentei cauze, fiind astfel înlăturată în mod nelegal de la aplicare (jurisprudenţa CJUE este edificatoare faţă de modul în care s-au desfăşurat evenimentele în cazul de faţă).

Astfel, pentru a aplica în mod corect prevederile legale şi jurisprudenţa CJUE, se impunea ca instanţa de fond să supună în concret controlului judecătoresc solicitările repetate ale Consiliului Concurenţei adresate societăţii, în raport cu principiul proporţionalităţii şi cu cerinţa necesităţii.

Instanţa de fond trebuia să aibă în vedere, în ceea ce priveşte principiul proporţionalităţii că, astfel cum rezultă din jurisprudenţa CJUE, obligaţia de cooperare a Societăţii nu putea fi extinsă în legătură cu solicitările autorităţii de concurenţă de a-i fi puse la dispoziţie informaţii şi documente pe care aceasta deja le avea în posesie. Atâta timp cât B. a furnizat încă din data de 11.03.2011 autorităţii de concurenţă Contractul nr. x încheiat cu reclamanta, acesta aflându-se astfel în posesia Consiliului de aproximativ 5 ani, solicitarea aceluiaşi document de la societate este profund disproporţionată în raport cu scopul investigaţiei precum şi lipsită de orice relevanţă. Mai mult, nici solicitarea aceloraşi documente contractuale încheiate cu B. prin 3 solicitări de informaţii diferite, adresate într-o perioadă relativ scurtă de timp, nu poate fi considerată proporţională cu obiectivele şi scopul final al investigaţiei, ci demonstrează incapacitatea Consiliului de a-şi administra investigaţiile în mod corespunzător, aceasta fiind probabil şi explicaţia duratei excesive a Investigaţiei.

Aşadar, este clar faptul că instanţa de fond nu a analizat speţa raportat la limitele de aplicare a principiului proporţionalităţii, o astfel de abordare fiind asimilată unei aplicări eronate a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte cerinţa necesităţii, în măsura în care instanţa de fond ar fi făcut aplicarea corectă a normelor de drept material în privinţa analizării cerinţei necesităţii documentului solicitat de către inspectorii de concurenţă, ar fi trebuit să analizeze în acest sens în mod real care ar fi fost beneficiul pe care Consiliul Concurenţei l-ar fi obţinut ca urmare a furnizării acestui document de către societate. În mod nelegal instanţa de fond a reţinut că scopul solicitării Contractului nr. x de Consiliul Concurenţei ar fi fost de a "se elimina orice dubiu cu privire la existenţa şi conţinutul convenţiei", în condiţiile în care acest scop nu este indicat în cuprinsul solicitării de informaţii transmisă de Consiliu prin Adresa nr. x/17.11.2015, ci reprezintă o apărare a autorităţii formulată în faza judiciară.

Anterior răspunsului sancţionat, Consiliul Concurenţei nu a indicat niciun element din care să rezulte vreun pretins dubiu cu privire la autenticitatea documentului; or, nu se poate folosi răspunsul Societăţii pentru a se justifica scopul Consiliului Concurenţei la solicitarea acestui document, ci scopul trebuie să rezulte din manifestările anterioare ale autorităţii.

Modalitatea de adresare a solicitării de către Consiliul Concurenţei nu este de natură să servească scopului pretins urmărit. Astfel, Adresa nr. x/17.11.2015 se limitează la a solicita furnizarea Contractului nr. x; or, instanţa de fond nu a observat aspectul că orice posibil răspuns al Societăţii la această solicitare nu ar fi fost de natură să aducă lămuriri suplimentare

2. Instanţa de fond a aplicat în mod eronat dispoziţiile legale aplicabile în materie contravenţională la situaţia de fapt din prezenta cauză.

Instanţa de fond trebuia să pornească de la definiţia contravenţiei prevăzută la art. 1 teza a II-a din O.G. nr. 2/2001, dispoziţii generale care completează dispoziţiile speciale ale Legii nr. 21/1996, trebuind interpretate coroborat cu prevederile art. 51 lit. b) din această lege.

Instanţa trebuia să analizeze dacă fapta pentru care societatea a fost sancţionată a fost în realitate săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, respectiv dacă aceasta a fost săvârşită cu intenţie sau din neglijenţă, deoarece dacă fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, ne aflăm în cazul în care societatea nu poate fi sancţionată pe tărâm contravenţional, însă instanţa de fond a aplicat în mod eronat dispoziţiile legale privitoare la existenţa contravenţiei, atâta timp cât fapta săvârşită de către A. nu a fost săvârşită nici cu intenţie şi nici din neglijenţă.

Fapta nu a fost comisă cu intenţie întrucât, instanţa de fond în mod greşit a reţinut că reclamanta a construit cu bună ştiinţă o întreagă argumentaţie de natură a evidenţia intenţia sa în furnizarea unor informaţii inexacte, în condiţiile în care nu a indicat nicio probă din care să rezulte că societatea a cunoscut caracterul eronat al informaţiilor transmise şi a urmărit transmiterea unor informaţii inexacte Consiliului Concurenţei. Or, în lipsa cunoaşterii de către Societate a caracterului eronat al informaţiilor transmise Consiliului, este evident că nu se poate pune problema existenţei formei de vinovăţie a intenţiei.

Concluzia instanţei că fapta a fost comisă cu intenţie, bazată pe analizarea unui singur motiv, nu este una legală, atâta timp cât instanţa avea obligaţia de a analiza întregul probatoriu administrat în cauză, fiind obligată să îşi întemeieze soluţia analizând faptele în ansamblul lor, fără a exclude de plano ca nerelevante restul motivelor învederate prin cererea de chemare în judecată.

În al doilea rând, din considerentele instanţei de fond şi aspectele mai sus indicate nu se poate trage concluzia că societatea, prin angajaţii săi ar fi avut vreun motiv pentru care să nu furnizeze Contractul nr. x şi să urmărească în mod deliberat inducerea Consiliului Concurenţei în eroare prin furnizarea de informaţii inexacte. Or, în lipsa unui scop al Societăţii în furnizarea unor informaţii care nu corespund realităţii, materializat printr-un beneficiu ce ar fi putut fi obţinut din ascunderea acestui document, nu se poate reţine vinovăţia sub forma intenţiei.

Din Raportul investigaţiei emis chiar de Consiliul Concurenţei rezultă fără putinţă de tăgadă că Societatea, ca manifestare a dreptului său la apărare în cadrul investigaţiei, avea tot interesul să furnizeze Consiliului Concurenţei Contractul de distribuţie nr. 20/PKR/RO încheiat cu B. S.R.L., care atestă încetarea faptei anticoncurenţiale la data de 01.01.2007, intenţia A. cu privire la nefurnizarea acestuia fiind exclusă. Mai mult, în măsura în care Societatea ar fi avut vreun interes să ascundă acest act, aceasta nu ar fi furnizat chiar de la momentul la care i s-au solicitat de către autoritatea de concurenţă actele adiţionale la Contractul nr. x sau alte acte anexe acestuia, aşa cum se reţine şi în Decizie la punctele 3 şi 5.

În al treilea rând, un alt aspect de care instanţa de fond nu a ţinut cont şi care exclude intenţia în ascunderea realităţii cu privire la Contractul nr. x, a fost acela că Societatea a colaborat cu Consiliul Concurenţei prompt şi cu bună-credinţă pe toată durata investigaţiei. Instanţa de fond a considerat că cele 14 răspunsuri trimise Consiliului Concurenţei pe parcursul investigaţiei, precum şi furnizarea documentelor solicitate care au putut fi identificate în arhiva Societăţii în termenele legale, nu constituie o dovadă a bunei credinţe a reclamantei, nici atitudinea onestă, prin care autoritatea de concurenţă a fost informată prompt în legătură cu documentele care nu au putut fi identificate în arhiva subscrisei nu constituie în opinia instanţei o dovadă a colaborării subscrisei cu Consiliul Concurenţei.

În al patrulea rând, a fost considerată nerelevantă de instanţa de fond, imposibilitatea identificării în arhivă a Contractului nr. x (între momentul încheierii contractului - ianuarie 2007- şi momentul la care acesta a fost solicitat de către Consiliul Concurenţei - decembrie 2015- în structura organizatorică a reclamantei s-au produs multiple schimbări, astfel că nu mai exista la momentul solicitării autorităţii de concurenţă nicio persoană care să fi fost implicată în redactarea, negocierea sau semnarea contractului referit încheiat cu B..

Fapta nu a fost săvârşită din neglijenţă, întrucât instanţa de fond în mod nelegal nu a mai analizat argumentele subscrisei, întrucât a considerat de plano că fapta a fost comisă cu intenţie. Astfel, nici art. 51 lit. b) reţinut prin Decizie, nici alte prevederi din Legea nr. 21/1996 nu incriminează împrejurarea că întreprinderea nu identifică în arhiva sa un anume document solicitat de Consiliul Concurenţei şi mai mult, este disproporţionat ca societatea să fie amendată pentru faptul că nu a putut identifica în arhiva sa şi, deci, furniza Consiliului Concurenţei Contractul nr. x, în condiţiile în care au trecut aproximativ 9 ani de la încheierea acestuia. O astfel de sancţiune disproporţionată a fost posibilă inclusiv din cauza aplicării eronate şi mecanice a prevederilor legale de către Consiliul Concurenţei, care nu a ţinut cont de circumstanţele şi particularităţile speţei.

În primul rând, instanţa de fond nu a observat faptul că, deşi nu există prevederi legale care să impună expres un termen de păstrare a contractelor comerciale (cu excepţia cazurilor în care acestea ar constitui prin ele însele documente justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate, ceea ce nu este cazul în speţă), în orice caz trebuie acceptat că modul de păstrare şi arhivare a documentelor Societăţii fac obiectul unei reglementări legale distincte, respectiv Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, autoritatea de concurenţă nefiind competentă în verificarea îndeplinirii acestor obligaţii şi, cu atât mai puţin, în constatarea contravenţiilor aferente şi aplicarea unor sancţiuni în acest sens.

Chiar dacă, ad absurdum, s-ar accepta o eventuală culpă în păstrarea şi arhivarea Contractului nr. x de către societate, potrivit actelor normative care au, într-adevăr, ca obiect reglementarea acestor obligaţii, această împrejurare nicidecum nu poate permite Consiliului să îşi aroge dreptul de a o sancţiona pentru această culpă.

Consiliul Concurenţei poate atrage răspunderea contravenţională a societăţii pentru încălcările normelor din legislaţia aferentă dreptului concurenţei, iar din perspectiva art. 51 lit. b) din Legea nr. 21/1996, reţinut prin Decizie ca fiind incident, imposibilitatea acesteia de a furniza Contractul nr. x a avut o cauză obiectivă, nicidecum neglijenţa reclamantei.

În al doilea rând, ţinând cont de perioada extrem de lungă pe care s-a derulat Investigaţia, la momentul solicitării de informaţii nu exista în cadrul Societăţii nicio persoană care să fi fost implicată în redactarea, negocierea sau semnarea contractului referit încheiat cu B. şi, în acest context, orice referire la o eventuală neglijenţă a Societăţii nu poate fi susţinută, având în vedere că A., în pofida bunei sale credinţe, în mod obiectiv nu a putut furniza Contractul nr. x

Nu în ultimul rând, se poate argumenta că, din contră, neglijenţa în prezenta cauză este imputabilă exclusiv Consiliului care, deşi a deschis Investigaţia la data de 14.09.2011, a formulat solicitarea în sensul furnizării Contractului nr. x la aproape 4 ani distanţă, la data de 17.11.2015 (deşi intrase în posesia documentului cu mult timp înainte, conform propriilor susţineri); or, pasivitatea Consiliului în efectuarea propriilor lucrări nu se poate răsfrânge asupra societăţii, prin aplicarea unei amenzi în mod nelegal şi disproporţionat în sarcina acesteia.

3. Prima instanţă a aplicat în mod greşit în cauză normele referitoare la înlăturarea caracterului contravenţional al faptei reţinând că societatea deţinea suficiente informaţii pentru a-şi da seama că în realitate era vorba de două contracte distincte, respectiv Contractul nr. x şi Contractul nr. x Cu toate acestea, instanţa nu face nicio menţiune referitoare la natura acestor date relevante pe care susţine că societatea le-a deţinut, însă pe care, conform celor reţinute în mod eronat de către instanţă, a decis să le ignore, emiţând supoziţii despre o aşa-zisă eroare materială. Astfel, instanţa a făcut o interpretare restrictivă a sintagmei "necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii", înlăturând de la aplicare o normă legală incidenţă în cauză, fără a motiva această decizie.

Instanţa de fond nu a analizat ansamblul corespondenţei purtate între părţi cu privire la solicitarea de documente în cadrul investigaţiei, începând cu adresa x/28.01.2014 transmisă de Consiliul Concurenţei către societate, aceasta putea observa cu uşurinţă faptul că aceasta a răspuns solicitărilor prompt şi cu bună credinţă. Mai mult, reprezentarea eronată a societăţii asupra existenţei Contractului nr. x a fost determinată de întregul context al derulării faptelor, eroarea de fapt persistând şi chiar perpetuându-se de-a lungul timpului pe măsură ce noi clemente se adăugau situaţiei iniţiale.

Contractul nr. x nu a fost identificat în arhiva Societăţii de către angajaţii existenţi la momentul solicitării de informaţii, în condiţiile în care, la acea dată, nu exista în cadrul Societăţii nicio persoană care să fi fost implicată în redactarea, negocierea sau semnarea contractului referit încheiat cu B., după cum s-a arătat deja.

4. Instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor relative la individualizarea amenzii aplicate de Consiliul Concurenţei, în mod greşit fiind confirmate soluţia şi modul de aplicare a dispoziţiilor legale făcute de Consiliu. Aşadar, în mod eronat şi nelegal şi instanţa de fond a legitimat aplicarea minimului de 0,12% din cifra de afaceri totală a contravenientului prevăzut de Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 50 şi 50 din Legea concurenţei nr. 21/1996, aceste instrucţiuni adăugând nepermis la lege în condiţiile în care art. 51 lit. b) din Legea nr. 21/1996 prevede expres un minim de 0,1%.

De asemenea, în mod eronat instanţa de fond a calificat motivele invocate de societate în susţinerea lipsei caracterului proporţional al amenzii aplicate de către Consiliul Concurenţei. Astfel, în mod nelegal Curtea de Apel Bucureşti a înlăturat de la aplicare principiul proporţionalităţii individualizării prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 21/1996 cât şi de normele generale în materie contravenţională, O.G. nr. 2/2001.

De altfel, deşi chiar Consiliul Concurenţei a reţinut în cuprinsul că s-a comis o faptă de gravitate mică şi de scurtă durată sau cu consumare instantanee, instanţa de fond a menţinut caracterul disproporţionat al amenzii aplicate de autoritatea de concurenţă şi nu a analizat toate aspectele circumstanţiale învederate de recurent; pentru că deşi în cauză existau toate premisele aplicării unei amenzi minime, instanţa de fond a exclus în mod eronat de la aplicare dispoziţiile art. 51 lit. b) din Legea nr. 21/1996 care prevăd că minimul amenzii este de 0,1% din cifra de afaceri totală a societăţii sancţionate.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât sentinţa pronunţată de instanţa de fond cuprinde în motivarea sa considerentele care au condus la concluzia că autoritatea de concurentă a constatat în mod temeinic şi legal incidenţa dispoziţiilor art. 34 alin. (1) lit. a), respectiv art. 51 lit. b) din Legea concurentei.

Susţinerile recurentei privind nelegalitatea solicitărilor de informaţii formulate de autoritatea de concurenta nu sunt întemeiate, întrucât din considerentele sentinţei recurate rezultă că instanţa a verificat, prin raportare la situaţia concretă, caracterul necesar şi proporţional al solicitării adresate recurentei de a furniza contractul nr. x/PKR/RO. Aşadar, instanţa de fond a reţinut în mod corect, în urma unei analize temeinice a cazului concret, faptul că "este şi necesar şi proporţional cu scopurile investigaţiei ca autoritatea de concurenţă să solicite contractele de distribuţie încheiate între părţile investigate şi să utilizeze instrumentele legale pentru a se asigura că informaţiile/documentele pe care le furnizează întreprinderile corespund realităţii".

În cauză sunt întrunite elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute la art. 51 lit. b) din Legea concurentei, reclamanta săvârşind fapta cu vinovăţie, sancţiunea prevăzuta de lege subzistând indiferent de rezultatul investigaţiei pârâtei, constatarea contravenţiei prevăzute de de acest text de lege nu presupune existenţa unei întelegeri anticoncurentiale. Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa a examinat împrejurările invocate de recurentă pentru a-si susţine lipsa de vinovăţie verificând dacă, în speţă, este întrunit elementul subiectiv al faptei contravenţionale.

Referitor la afirmaţia recurentei potrivit căreia fapta nu a fost comisa nici din neglijenta, recurenta reiterează argumentele invocate în susţinerea lipsei vinovăţiei în săvârşirea faptei; şi, odată ce a fost constatată vinovăţia reclamantei sub forma intenţiei, în mod corect, o analiză distinctă privind o eventuala lipsa a neglijenţei nu mai este necesară.

În ceea ce priveşte afirmaţia recurentei cu privire Ia eroarea de fapt în care s-ar fi aflat societatea aceasta este contrazisa de realitatea faptică, pentru că, cele două contracte erau identificabile şi distincte; şi totodată, din cronologia corespondentei purtate între părţi, rezultă cu claritate faptul că în speţă nu se poate reţine incidenţa erorii de fapt.

În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii prin prisma prevederilor legale incidente, autoritatea de concurenţă a individualizat în mod corect si legal amenda în cuantum de 70.150 RON; contrar celor susţinute de recurentă, amenda a fost în mod judicios determinată, în conformitate cu prevederile art. 51 lit. b) şi art. 53 din lege, precum şi cu metodologia de individualizare a amenzii detaliată în Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 50 şi 50' din Legea concurentei, pe baza unor criterii obiective si concrete, într-un procent de 0,12% din cifra de afaceri realizată de societate în anul anterior sancţionării.

În ceea ce priveşte colaborarea recurentei în cadrul investigaţiei autorităţii de concurenţă, s-a arătat că aceasta nu trebuie confundată cu obligaţiile legale ce incumbă întreprinderii investigate (de exemplu, de a se supune inspecţiilor inopinate, de a răspunde Ia solicitările de informaţii ale Consiliului Concurenţei) şi prin urmare, colaborarea cu autoritatea de concurenţă, în sensul Instrucţiunilor de individualizare reprezintă o depăşire a simplei obligaţii legale de colaborare, rezultată din dispoziţiile legii, constituind un aport suplimentar pe care întreprinderea în cauză îl aduce în cadrul investigaţiei, condiţie care evident nu este îndeplinită în speţa de faţă, astfel că la stabilirea amenzii aplicate societăţii, a fost respectat pe deplin principiul proportionalitatii.

II. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 24 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 22 octombrie 2019.

III. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Curtea a constatat că acţiunea este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare, pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:

Prin ordinul preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 717/14.09.2011 s-a dispus declanşarea unei investigaţii având ca obiect posibila încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 şi ale art. 101 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene de către reclamantă şi distribuitorii săi, pe piaţa distribuţiei uşilor de interior şi a celor metalice din România. În cadrul acestei investigaţii au fost transmise părţilor implicate mai multe solicitări de date şi informaţii.

În ceea ce o priveşte pe reclamantă, prin adresa nr. x/28.01.2014, Consiliul Concurenţei i-a solicitat să transmită copii ale contractelor (inclusiv anexe şi toate actele adiţionale) încheiate cu societăţile care figurează pe lista distribuitorilor săi în România.

Reclamanta a răspuns prin adresa nr. x/28.02.2014, furnizând Consiliului o serie de documente, printre care şi contractul de distribuţie nr. x, încheiat la 01.01.2006 cu S.C. B. S.R.L., însoţit, printre altele, de actele adiţionale nr. 5-10 la contractul de distribuţie nr. x .

Prin pct. 8 din adresa nr. x/28.10.2015, Consiliul i-a solicitat reclamantei furnizarea tuturor contractelor (inclusiv anexe şi acte adiţionale) încheiate cu mai multe societăţi, printre care şi S.C. B. S.R.L.

Reclamanta a răspuns prin adresa nr. x/13.11.2015, furnizând în anexa 4, pentru relaţia cu S.C. B. S.R.L., documente în care se face trimitere atât la contractul nr. x/PKR/RO, cât şi la contractul nr. x/PKR/RO.

Prin pct. 9 din adresa nr. x/17.11.2015, Consiliul Concurenţei a solicitat reclamantei furnizarea contractului de distribuţie nr. x, încheiat cu S.C. B. S.R.L., la care se face referire în notificarea de reziliere din data de 07.12.2012, precum şi în actele adiţionale nr. x/12.02.2008, nr. y/02.06.2008, nr. z/21.07.2008, nr. w/01.07.2009, nr. t/01.07.2009 şi nr. u/01.07.2009.

Reclamanta a răspuns prin adresa nr. x/02.12.2015, astfel:

"În ce priveşte contractul încheiat cu B. S.R.L., precizăm că nr. acestui contract este x, astfel cum reiese şi din actele adiţionale încheiate până în anul 2007. Menţionăm că, dintr-o eroare materială, constând în inversarea celor două cifre, 0 şi 2, actele adiţionale ce au fost încheiate după anul 2007 fac referire în mod eronat la contractul nr. x/PKR/RO, un contract cu acest număr neexistând în realitate între cele două societăţi. Menţionăm că eroarea a fost perpetuată involuntar în toate actele adiţionale încheiate după anul 2007, inclusiv în cuprinsul adresei prin care se notifică rezilierea contractului. În concluzie, singurul contract încheiat şi care a produs efecte este contractul nr. x/PKR/RO, însoţit de toate celelalte acte adiţionale. Precizăm că nu există o versiune nouă de contract încheiat cu B. S.R.L., dat fiind că, la sfârşitul anului 2011, B. S.R.L. era pe punctul de a închide activităţile în România."

Prealabil deschiderii investigaţiei, Consiliul Concurenţei a solicitat informaţii mai multor distribuitori ai reclamantei, printre care şi S.C. B. S.R.L. Astfel, prin adresa nr. x/24.02.2011, Direcţia Teritorială-Inspectortul de Concurenţă Cluj a solicitat S.C. B. S.R.L. furnizarea copiilor contractelor încheiate cu reclamanta în perioada 2008-2010, inluciv anexele şi actele adiţionale. S.C. B. S.R.L. a răspuns prin adresa nr. x/11.03.2011, furnizând Consiliului o copie certificată a contractului de distribuţie nr. x, încheiat la data de 01.01.2007 cu societatea reclamantă .

Faţă de această împrejurare şi având în vedere răspunsul dat de reclamantă prin adresa nr. x/02.12.2015, Consiliul Concurenţei, prin adresa nr. x/13.01.2016, a adus la cunoştinţă acesteia faptul că, la nivelul anului 2011, distribuitorul S.C. B. S.R.L. a depus o copie a contractului de distribuţie nr. x/01.01.2007 şi că acesta este modificat, faţă de contractul nr. x/PKR/RO/01.01.2006, în ceea ce priveşte una dintre clauzele ce fac obiectul analizei investigaţiei, referitoare la preţurile de vânzare (şi anume: pct. V.2 din contractul nr. x/PKR/RO/2006 prevede că "distribuitorul este obligat a folosi un preţ uniform în detaliu pentru produsele A.", în timp ce pct. V.2 din contractul nr. x/PKR/RO/2007 prevede că "distribuitorului i se recomandă folosirea unui preţ uniform în detaliu pentru produsele A.").

În consecinţă, prin aceeaşi adresă, după ce a adus la cunoştinţa reclamantei prevederile art. 51 lit. b) din Legea nr. 21/1996, Consiliul Concurenţei a solicitat acesteia, în conformitate cu art. 6 din Regulamentul din 19.08.2011 privind constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor, să transmită în scris, în termen de maxim 5 zile, punctul de vedere cu privire la fapta identificată de Consiliu şi să furnizeze cifra de afaceri totală din balanţa de verificare a lunii decembrie 2015.

Reclamanta a transmis punctul de vedere prin adresa nr. x/20.01.2016, precizând următoarele aspecte relevante: "Dat fiind că angajaţii şi reprezentanţii legali ai societăţii nu au identificat în arhivele societăţii contractul nr. x/PKR/RO şi având în vedere că la acel moment nu a existat nicio persoană în cadrul societăţii care să fi fost implicat în redactarea, negocierea sau semnarea unui contract cu B. care să poarte nr. x, pentru răspunsul către Consiliu s-a procedat la emiterea unei supoziţii, care, la acel moment, părea logică şi evidentă, repectiv supoziţia conform căreia, dintr-o eroare materială petrecută de-a lungul timpului, o parte din actele adiţionale au în mod eronat în titlu un număr care nu corespunde contractului nr. x/PKR/RO. Reiterăm că această explicaţie a fost dată pe motiv că autoritatea de concurenţă ne solicita în mod expres un document pe care societatea nu îl identificase la sediul său. (...) A. nu este în măsură să conteste realitatea sau existenţa contractului nr. x/PKR/RO. Facem însă următoarele menţiuni: a) faptul că primele acte adiţionale identificate de către A. făceau referire l contractul 02 a stat la baza supoziţiei emise de societate, şi anume că s-a strecurat o eroare materială în titlul actelor adiţionale 5-10 (care menţionau în titlu contractul 20); b) contractul x a fost încheiat în 2007, conducerea operaţională a societăţii fiind schimbată în prezent; c) societatea nu avea niciun motiv pentru a nu transmite contractul x, cu atât mai mult cu cât prevederile acestuia fac referire la preţuri de revânzare recomandate, un mecanism de conlucrare verticală permis de legislaţia de dreptul concurenţei; în contextul investigaţiei, prevederile contractului x sunt favorabile atât A., câtşi distribuitorului său şi nu ar fi existat nicio raţiune pentru care A. să fi acţionat cu rea-credinţă faţă de echipa de investigaţie şi să fi sustras în mod voit şi conştient de la investigaţie un document care îi era extrem de favorabil".

Prin decizia nr. 6/16.02.2016, comisia constituită în cadrul Consiliului Concurenţei a sancţionat reclamanta cu amendă în valoare de 70.150 RON (reprezentând 0,12% din cifra de afaceri totală în anul financiar 2015), pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute la art. 51 lit. b) din Legea nr. 21/1996, prin furnizarea de informaţii inexacte, incomplete sau care induc în eroare ori de documente incomplete.

Curtea a constatat că fapta contravenţională este descrisă corect şi complet în cuprinsul deciziei contestate, prin prezentarea împrejurărilor de fapt relevante; autoritatea pârâtă a aplicând sancţiunea pentru fapta prevăzută în prima teză a art. 51 lit. b) din Legea nr. 21/1996, împrejurare ce rezultă nu doar din elementele de fapt prezentate la pct. 1-12, ci şi din menţiunea explicită de la pct. 12 teza a II-a din decizie şi că autoritatea pârâtă a aplicat sancţiunea faţă de răspunsul reclamantei comunicat prin adresa înregistrată sub nr. x/02.12.2015.

Curtea a constatat că reclamanta se substituie nepermis inspectorilor de concurenţă atunci când apreciază că solicitarea contractului nr. x/PKR/RO nu era necesară, echipa de investigaţie fiind singura abilitată a decide care sunt documentele/informaţiile de care are nevoie în analiza sa. În această ordine de idei, se impun a fi reamintite dispoziţiile art. 34 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, în raport de care, Curtea a constatat că solicitarea de furnizare a contractului nr. x/PKR/RO/01.01.2007 a fost necesară în opinia echipei de investigaţie, având în vedere că acest contract a fost înaintat de cealaltă parte contractantă, nu însă şi de către reclamantă, care a depus doar anumite documente în legătură cu respectivul contract (ex. notificarea de reziliere din data de 07.12.2012, precum şi în actele adiţionale nr. x/12.02.2008, nr. y/02.06.2008, nr. z/21.07.2008, nr. w/01.07.2009, nr. t/01.07.2009 şi nr. 10/01.07.2009).

În al doilea rând, este şi necesar şi proporţional cu scopurile investigaţiei desfăşurate ca autoritatea de concurenţă să solicite contractele de distribuţie încheiate între părţile investigate şi să utilizeze instrumentele legale pentru a se asigura că informaţiile/documentele pe care le furnizează întreprinderile corespund realităţii.

Din această perspectivă, chiar dacă respectivul contract se afla în posesia autorităţii pârâte din anul 2011, Curtea a considerat nu doar rezonabilă, ci necesară solicitarea contractului şi de la cealaltă parte contractantă, pentru a fi eliminat orice dubiu cu privire la existenţa şi conţinutul convenţiei. Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta, în cadrul răspunsului comunicat prin adresa înregistrată sub nr. x/02.12.2015, a negat cât se poate de clar existenţa contractului nr. x/PKR/RO/01.01.2007, arătând că singurul contract încheiat are nr. x/01.01.2006.

Cu alte cuvinte, caracterul necesar şi proporţional al solicitărilor de informaţii din partea autorităţii de concurenţă nu se poate evalua în abstract, ci prin raportare la specificul fiecărei investigaţii. Având în vedere că autoritatea pârâtă nu a solicitat reclamantei să furnizeze date pe care aceasta le-ar fi transmis anterior, doar pe motivul că unele dintre ele ar fi incorecte, Curtea constată că nu au incidenţă în cauză statuările din cauzele T-292/11, T-305/11, T-191/98, T-212/98 până la T-214/98, redate de reclamantă la pct. 19 din acţiune.

În legătură cu conţinutul constitutiv al contravenţiei, reclamanta a susţinut că fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de lege (intenţie sau neglijenţă), însă toate aceste susţineri sunt nerelevante, iar vinovăţia reclamantei sub forma intenţiei este evidentă, fiind astfel întrunit elementul subiectiv al faptei contravenţinale.

Astfel, în ciuda numeroaselor explicaţii şi scuze ulterioare uzitate de reclamantă, Curtea a constatat că, la momentul redactării răspunsului comunicat prin adresa nr. x/02.12.2015, reclamanta a negat cât se poate de clar existenţa contractului nr. x/PKR/RO/01.01.2007, intenţia reclamantei în furnizarea unor informaţii inexacte rezultând cu evidenţă din modalitatea de formulare a acestui răspuns.

Reclamanta nu a comunicat Consiliului faptul că nu a identificat în arhivă un contract având nr. x/01.01.2007 şi nici că nu poate preciza dacă a încheiat sau nu un asemenea contract, întrucât nu mai lucrează în cadrul societăţii nicio persoană care să fi fost implicată în redactarea, negocierea sau semnarea contractului (de altfel, este de notat că actualul reprezentant legal, domnul C., a reprezentat societatea la încheierea actelor adiţionale nr. 6-10 la contractul nr. x/PKR/RO şi a semnat notificarea de reziliere a acestui contract). Astfel de argumente au fost invocate abia prin punctul de vedere solicitat de Consiliu în conformitate cu art. 6 din Regulament, în timp ce, la momentul formulării răspunsului la solicitarea de furnizare a contractului, reclamanta a construit cu bună ştiinţă o întreagă argumentaţie de natură a evidenţia intenţia sa în furnizarea unor informaţii inexacte ("dintr-o eroare materială, constând în inversarea celor două cifre (0 şi 2), actele adiţionale încheiate după anul 2007 fac referire în mod eronat la contractul nr. x/PKR/RO, iar această eroarea a fost perpetuată involuntar în toate actele adiţionale încheiate după anul 2007, inclusiv în cuprinsul adresei prin care se notifică rezilierea contractului"). Procedând de o asemenea manieră, este evident că reclamanta a urmărit producerea rezultatului acţiunii sale sau, cel puţin, l-a prevăzut, transmiţând cu intenţie informaţii inexacte, faptă ce se circumscrie primei ipoteze prevăzute de art. 51 lit. b) din Legea nr. 21/1996.

Constatând că reclamanta a săvârşit fapta cu intenţie, Curtea nu a mai analizat susţinerile acesteia legate de lipsa neglijenţei (pct. 55-65 din acţiune şi pct. 44-47 din răspunsul la întâmpinare)

Reclamanta a invocat eroarea de fapt, drept cauză exoneratoare de răspundere contravenţională, însă Curtea a reţinut că, prin raportare la argumentele învederate de reclamantă, nu se poate reţine incidenţa erorii de fapt, întrucât chiar aceasta recunoaşte că angajaţii săi au avut la dispoziţie anumite informaţii, însă au ales să le interpreteze greşit (potrivit punctului de vedere comunicat prin adresa nr. x/20.01.2016, "s-a procedat la emiterea unei supoziţii, care, la acel moment, părea logică şi evidentă, respectiv că, dintr-o eroare materială petrecută de-a lungul timpului, o parte din actele adiţionale au în mod eronat în titlu un număr care nu corespunde contractului nr. x/PKR/RO"). Reclamanta, prin prepuşii săi, avea la dispoziţie suficiente date care să o conducă la concluzia că este vorba de două contracte distincte, fiind opţiunea sa să emită "supoziţia" că ar fi vorba despre o eroare materială în numerotarea contractelor. Mai mult, după cum s-a arătat deja, actualul reprezentant legal, C., a reprezentat societatea la încheierea actelor adiţionale nr. 6-10 la contractul nr. x/PKR/RO/01.01.2007 şi a semnat notificarea de reziliere a acestui contract din decembrie 2012, astfel că este neadevărată susţinerea reclamantei, potrivit căreia, la momentul solicitării de informaţii din partea Consiliului, nu exista în cadrul societăţii nicio persoană care să fi fost implicată în redactarea, negocierea sau semnarea contractului nr. x//PKR/RO/01.01.2007.

Reclamanta a susţinut că autoritatea de concurenţă a procedat la o greşită individualizare a sancţiunii, însă Curtea a constatat că sancţiunea aplicată a fost legal şi corect individualizată, în conformitate cu prevederile art. 53 din Legea nr. 21/1996, precum şi cu cele ale Instrucţiunilor privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 50 şi 501 din Legea concurenţei, ţinând cont de gravitatea şi durata faptei. Astfel, la pct. 18 din decizie s-a arătat că, în funcţie de gravitate, întrucât documentul solicitat nu are aptitudinea de a avea un impact semnificativ asupra cazului analizat, fapta se încadrează la încălcări de gravitate mică, pentru care Instrucţiunile prevăd 0,12% din cifra de afaceri totală a contravenientului. La pct. 19 din decizie, s-a menţionat că, în funcţie de durată, fapta se încadrează în categoria încălcărilor de scurtă durată sau cu consumare instantanee, întrucât între data solicitării contractului, prin adresa nr. x/17.11.2015, şi data transmiterii răspunsului pe mail (30.11.2015), s-au înregistrat mai puţin de 15 zile. În consecinţă, potrivit pct. 20 din decizie, nivelul de bază al amenzii a fost stabilit la 0,12% din cifra de afaceri totală a contravenientului în anul financiar 2015, nefiind reţinute circumstanţe atenuante sau agravante.

Împrejurările invocate de reclamantă în susţinerea greşitei individualizări a amenzii reprezintă în fapt motive de nelegalitate a deciziei, pe care Curtea le-a înlăturat deja ca nefondate.

Reclamanta a învederat şi că autoritatea de concurenţă a aplicat minimul de 0,12%, prevăzut de Instrucţiuni, în condiţiile în care art. 51 lit. b) din Legea nr. 21/19965 prevede un minim de 0,1%. Această împrejurare nu este însă de natură a conduce la reţinerea greşitei individualizări a sancţiunii, întrucât autoritatea pârâtă a aplicat amenda cu respectarea limitelor prevăzute de art. 51 lit. b) din Legea nr. 21/1996 (între 0,1% şi 1%), astfel cum sunt acestea particularizate prin Instrucţiuni (între 0,12% şi 0,3% pentru încălcări de gravitate mică), Curtea subliniind că Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 50 şi 501 din Legea concurenţei reprezintă un act administrativ normativ în vigoare, astfel că incumbă autorităţii pârâte aplicarea întocmai a acestuia.

2. Analiza motivelor de casare

1. Un prim motiv de nelegalitate al hotărârii atacate îl reprezintă, în opinia recurentei, aplicarea greşită de către prima instanţă a prevederilor legale care conferă Consiliului Concurenţei dreptul de a solicita informaţii, şi a jurisprudenţei CJUE în materie, prin încălcarea principiului proporţionalităţii şi a cerinţei necesităţii.

Analiza unei eventuale încălcări a principiului proporţionalităţii şi a cerinţei necesităţii se impune a fi făcută din perspectiva corespondenţei purtate de recurenta reclamantă cu pârâtul Consiliul Concurenţei, pentru că în acest mod este posibilă o evaluare a conduitei autorităţii pârâte şi a reclamantei investigate.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, fără a contesta împrejurarea că înscrisul în cauză a fost deţinut de pârâtă, prin intermediul societăţii B. S. R.L., nu poate fi contestată atitudinea de negare a reclamantei cu privire la însăşi existenţa acestui contract - nr. x/PKP/RO din 1.01.2007 - conduită care a conferit Consiliului legitimitatea de a solicita atât contractul cât şi informaţii suplimentare despre acesta.

Această îndreptăţire este justificată de omisiunea reclamantei care în adresa nr. x/28.02.2014, urmare a solicitărilor Consiliului din adresa nr. x/28.01.2014, comunică existenţa doar a contractului nr. x/PKP/RO din 1.01.2006; pentru ca ulterior să facă referire în informaţiile comunicate Consiliului (adresa nr. x/12.11.2015 - filele x şi urm., dosar fond) şi la contractul de distribuţie nr. 20/PKP/RO din 12.02.2008 .

Mai mult, la solicitarea expresă a Consiliului de a furniza, între altele, şi informaţii cu privire la acest contract (adresa nr. x/17.11.2015 - dosar fond) - 20/PKP/RO din 12.02.2008 - reclamanta a negat existenţa, acestuia justificând-o printr-o eroare materială; pentru ca ulterior, printr-o altă adresă de răspuns (adresa nr. x/20.01.2016, dosar fond), la solicitarea Consiliului (adresa nr. x/13.01.2016, dosar fond) să recunoască existenţa acestuia şi să ofere explicaţii asupra conduitei anterioare de negare.

Aşadar, în acest context se impune a fi analizată pretinsa încălcare a principiului proporţionalităţii şi a cerinţei necesităţii, prin raportare la prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 21/1996.

În aceeaşi măsură, nu se susţine, cu suficient temei, o conduită abuzivă în sarcina Consiliului, prin raportare la jurisprudenţa comunitară - Cauza Cemex SAB şi alţii vs. Comisia Europeană, T-292/11, paragraful nr. 69 - invocată de recurentă: "În cazul în care societăţile au obligaţia de a coopera în mod activ, ceea ce implică faptul că acestea pun la dispoziţia Comisiei toate informaţiile referitoare la obiectul anchetei [...], această obligaţie de cooperare activă nu se poate extinde la informaţiile aflate deja în posesia Comisiei". Aceasta întrucât, obligaţia de cooperare activă a recurentei-reclamante subzista în speţă, întrucât singura informaţie deţinută de Consiliu viza existenţa contractului nr. x/PKP/RO din 12.02.2008, iar prin corespondenţa purtată cu reclamanta erau solicitate informaţii suplimentare relative la acest contract şi actele adiţionale.

Pe de altă parte, solicitările Consiliului sunt apreciate de către Înalta Curte ca justificate de necesităţile investigaţiei, tocmai prin caracterul de noutate - din perspectiva Consiliului - al informaţiilor solicitate, fără a fi fost impus în sarcina recurentei o sarcină disproporţionată cu necesităţile investigaţiei, contrar jurisprudenţei comunitare indicate de recurentă (Cauza Italmobiliare vs. Comisia Europeană, T-305/11, paragrafele nr. 110,111). Un argument suplimentar în sprijinul necesităţii obţinerii informaţiilor solicitate este explicitat de către Consiliu în cuprinsul adresei nr. x/13.01.2016, ca urmare a conţinutului diferit al celor două contracte x din 1.01.2006 şi, respectiv, nr. 20/PKP/RO din 12.02.2008, în ceea ce priveşte una dintre clauzele care fac obiectul analizei investigaţiei, şi anume, preţurile de vânzare ale produselor A..

Şi nu în ultimul rând, referitor la beneficiul pe care Consiliul l-ar fi obţinut ca urmare a furnizării documentelor solicitate, nu doar a contractului în cauză, este cert că informaţiile cuprinse în conţinutul acestora conduceau la o concluzie obiectivă a cotei reale de piaţă a recurentei.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că aceste argumente invocate în susţinerea motivului de casare invocat de reclamantă - art. 488 pct. 4 C. proc. civ. - nu sunt întemeiate.

2. S-a susţinut, de asemenea, nelegalitatea sentinţei atacate, pentru motivul că instanţa de fond ar aplicat în mod eronat dispoziţiile legale incidente, în materie contravenţională, la situaţia de fapt din prezenta cauză.

Recurenta a susţinut lipsa elementului voliţional care să permită calificarea conduitei sale ca reprezentând o contravenţie, în sensul art. 1 teza a II-a din O.G. nr. 2/2001; însă Înalta Curte apreciază, prin prisma considerentelor anterior expuse, că în cauză a fost dovedită vinovăţia sa în săvârşirea faptelor cu privire la care s-a invocat. Raportat la modul de formulare a textului legal al art. 51 lit. b) din Legea nr. 21/1996 - "fapte, săvârşite cu intenţie sau din neglijenţă" - este cert că activitatea concertată a recurentei de a furniza de informaţii inexacte, poate îmbrăca oricare dintre cele două forme ale vinovăţiei.

Pe de altă parte, obligaţia de a coopera activ, la care a făcut referire recurenta (Cauza Cemex SAB şi alţii vs. Comisia Europeană, T-292/11, paragraful nr. 69), nu a fost îndeplinită de către aceasta, pentru că întreaga corespondenţă purtată cu pârâtul a fost circumscrisă inducerii acesteia în eroare cu privire la activitatea acesteia pe piaţa relevantă. Pentru această concluzie pledează şi atitudinea oscilantă a recurentei, aşa cum rezultă din punctele de vedere comunicate Consiliului la solicitarea acestuia, prin adresele nr. x/2.12.2015 şi nr. y/20.01.2016. În acelaşi sens, nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentei potrivit cărora societatea nu ar cunoscut caracterul eronat al informaţiilor transmise sau că aceasta nu ar fi urmărit transmiterea unor informaţii inexacte; şi, cu atât mai puţin, aceste informaţii nu au putut fi "rezultatul unei supoziţii logice şi rezonabile făcute în baza datelor pe care angajaţii A. le aveau la acel moment".

Şi, nu în ultimul rând, nimic nu împiedica recurenta să revină, din proprie iniţiativă asupra informaţiilor eronate, prin comunicarea către Consiliu a unei rectificări prin care să furnizeze cele solicitate.

Înalta Curte apreciază necesar a sublinia că răspunsurile recurentei se încadrează într-o acţiune concertată a acesteia de furnizare, în mod voit, deliberat, a informaţiilor inexacte; pentru că, după ce, iniţial, a refuzat să transmită aceste informaţii solicitate, ulterior, să justifice această atitudine prin argumente legate de propria organizare a activităţii interne (schimbarea personalului şi a conducerii), omiţând însă faptul că răspunderea pentru conţinutul oricărei comunicări îi aparţine.

Pe de altă parte, textul legal aplicabil - art. 51 lit. b) din Legea nr. 21/1996 - într-adevăr, nu incriminează faptul că societatea nu a identificat în arhivele proprii un document solicitat de Consiliu (aşa cum a susţinut recurenta); ci conduita sa, materializată prin atitudinea nesinceră, oscilantă, prin care a urmărit eludarea furnizării informaţiilor solicitate, nefiind relevant că documentul nu a putut fi găsit în arhiva sa pentru motive imputabile acesteia.

3. De asemenea, recurenta a susţinut aplicarea greşită, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, relative la înlăturarea caracterului contravenţional al faptei în cazul erorii de fapt, însă, în opinia Înaltei Curţi, nici acest argument nu este de natură a conduce la concluzia nelegalităţii hotărârii atacate. Aceasta întrucât, chiar şi o eventuală eroare asupra numărului celor două contracte - 02 şi 20 - nu poate conduce la înlăturarea răspunderii, atâta timp cât conţinutul adresei nr. x/2.12.2015, exprimă clar poziţia recurentei, în sensul inexistenţei unui asemenea contract, fiind oferite şi explicaţii asupra referirii la contractul nr. x, respectiv că cifrele au fost inversate dintr-o eroare materială, pentru ca ulterior să susţină opinia că nu este în măsură să conteste realitatea sau existenţa contractului (prin adresa nr. x/20.02.2016).

Această pretinsă eroare materială nu poate conduce, însă la înlăturarea caracterului contravenţional al faptei, pentru că reprezentarea greşită a recurentei asupra realităţii, la momentul săvârşirii delictului, este determinată de necunoaşterea/cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii, datorată exclusiv de conduita societăţii (fie că a uitat, fie nu că a fost atentă).

Această concluzie se impune pentru că nerelevanţa erorii invocate este cauzată tocmai de scopul urmărit de recurentă (necomunicarea exactă a informaţiilor solicitate), fiind generată de fapta proprie de a nu coopera în mod activ la furnizarea de informaţii.

4. Şi, în fine, s-a susţinut că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor referitoare la individualizarea amenzii aplicate, pentru că ar fi apreciat legal nivelul de 0,12% din cifra de afaceri totală a reclamantei cu încălcarea principiului proporţionalităţii amenzii, prevăzut de Legea nr. 21/1996.

Înalta Curte apreciază însă că acest cuantum al amenzii de 70.150 RON, aplicat recurentei, este justificat de gravitatea redusă a faptei, avută în vedere, de altfel, şi de Consiliu, pentru că impactul faptei recurentei nu are un efect hotărâtor asupra investigaţiei; şi mai mult, deşi s-a susţinut încălcarea principiului proporţionalităţii, cuantumul amenzii a fost stabilit la 0,12%, cu respectarea limitelor prevăzute de art. 51 lit. b) din Legea nr. 21/1996 (între 0,1% şi 1%), şi a celor stabilite prin Instrucţiuni (între 0,12% şi 0,3% pentru încălcări de gravitate mică). Nimic nu împiedica, aşadar, Consiliul să stabilească această amendă, pentru că, după cum este prevăzut de art. 51 lit. b) din Lege, se prevede amenda de la 0,1% la 1% din cifra de afaceri totală din anul financiar anterior sancţionării, fiind, astfel, evident că amenda a fost orientată spre minimul prevăzut pentru asemenea contravenţii.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de aceste considerente, nefiind întrunite criticile invocate prin motivul de recurs, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat, iar hotărârea atacată va fi păstrată ca legală şi temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 3165 din 20 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 decembrie 2019.