Dismissal of public official upheld: sick-leave notice missed and reorganization valid under Law 188/1999

Şedinţa publică din data de 03 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2013 reclamantul A., în contradictoriu cu autoritatea pârâtă Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, a solicitat anularea Ordinului nr. 337/04.03.2013 şi a actului administrativ subsecvent Ordinul 3110/09.10.2013, ambele emise de Ministrul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice prin care s-a dispus eliberarea sa din funcţia publică de Director al Direcţiei pentru Dezvoltare Locală; reintegrarea sa în funcţia publică deţinută anterior emiterii actului administrativ contestat sau într-o funcţie publică echivalentă, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti şi obligarea intimatei la plata de despăgubiri în condiţiile art. 106 din Legea 188/1999 egale cu totalitatea drepturilor salariale şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, calculate de la data eliberării din funcţie, până la reintegrarea efectivă în funcţie.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 41 din 27.02.2017 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 41 pronunţata la data de 27.02.2017 de către Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamantul A., criticând hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

I. Sentinţa nu cuprinde motivele care au condus la concluzia legalităţii Ordinului nr. 3110/09.10.2013.

Prin cererea adresată instanţei a solicitat anularea Ordinului de eliberare din funcţie nr. 337/2013 si implicit a actului subsecvent, respectiv Ordinul de încetare a raportului de serviciu nr. 3110/2013, însă instanţa de fond, fără a cerceta, în prealabil, nelegalitatea acestui din urma act, a respins acţiunea ca nefondată, motivarea sentinţei referindu-se exclusiv la legalitatea Ordinului nr. 337/2013 şi nicidecum la legalitatea/nelegalitatea Ordinului nr. 3110/2013 deşi era necesară analizarea şi motivarea legalităţii acestui act subsecvent, în raport de art. 106 din Legea nr. 188/1999.

Soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii, reflectă o analiză superficială şi o înlăturare nemotivată şi fără suport probator a unor apărări formulate, esenţiale pentru dezlegarea raportului juridic litigios, o astfel de atitudine echivalând cu o necercetare judecătorească efectivă a fondului cauzei, aspect de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil.

II. Motivarea contradictorie a hotărârii.

Instanţa de fond, deşi a reţinut că intimatul a acceptat concediul medical depus de recurent, nu l-a contestat sau anulat, l-a încadrat în succesiunea actelor emise, şi totuşi s-a pronunţat în mod greşit în sensul că intimatul nu avea cum să cunoască că existenţa concediului medical, astfel încât cu privire la hotărârea pronunţată nu se poate exercita un control judiciar eficient, prin prisma acestor contradicţii.

III. Sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 36 din Legea nr. 188/1999 prin raportare la art. 81 din Ordinul nr. 60/2006; art. 99 din Legea nr. 188/1999; art. 100 din Legea nr. 188/999

a. Art. 36 din legea nr. 188/1999 nu permite instituţiei publice ca, în ipoteze în care funcţionarul public nu prezintă în termen de 24 de ore certificatul medical, să dispună încetarea raportului de muncă al acestuia, chiar şi în ipoteza în care acesta se afla în concediu medical; ci, dimpotrivă, textul de lege nu suportă nicio derogare, în nicio situaţie nu este permisă încetarea raportului de munca la momentul la care funcţionarul este în concediu medical.

Instituţia public cunoştea că recurentul se afla în concediu medical încă din 04.03.2013, aspect comunicat acesteia imediat ce starea de boala s-a instalat şi nu i-a permis să se deplaseze la serviciu (MDRAP nu a afirmat că în perioada 04.03-13.03.2013 nu ar fi fost bolnav şi, implicit, în concediu medical; mai mult, absenţa sa nu a fost constatată ca fiind o absenţă nejustificată, ci s-a considerat ca fiind in concediu medical).

Art. 81 din Ordinul nr. 60/2006 stabileşte obligativitatea asiguratului de a aduce la cunoştinţa angajatorului certificatul medical de concediu în termen de 24 de ore doar pentru a realiza plata indemnizaţiei aferente şi pentru a anunţa Casa de Asigurări de Sănătate; nu pentru a stopa o eventuala încetare a contractului de muncă.

b. Prin acţiune, s-a arătat că Ordinul nr. 337/2012 a fost emis cu încălcarea art. 99 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, nefiind puse la dispoziţia recurentului funcţii publici vacante corespunzătoare pentru a putea opta cu privire la acestea.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, eliberarea recurentului din funcţie încalcă principiul egalităţii de şanse, întrucât nu i-a fost acordată şansa de a susţine un examen în care să-şi dovedească cunoştinţele profesionale şi să îndeplinească astfel unicul criteriu pentru menţinerea în funcţie, lipsa de şanse nefiindu-i imputabilă.

Încălcarea art. 99 alin. (3), (5) şi (6) din Legea nr. 188/1999, este justificată de nerespectarea prevederilor care i-ar fi permis ca odată cu stabilirea postului suspus reducerii, să aibă posibilitatea reală de a ocupa un alt post de funcţionar public vacant; sub acest aspect a subliniat că nu trebuia să facă vreo dovadă, ci intimatul trebuia să facă dovada că la data respectivă, chiar dacă ar fi cerut o listă a posturilor vacante în condiţiile art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999, aceasta i-ar fi asigurat posibilitatea ocupării unui alt post, întrucât nu existau posturi vacante corespunzătoare.

c. Potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (3) din lege pentru ipoteza reorganizării şi în cazul în care există mai mulţi funcţionari publici care optează pentru aceeaşi funcţie, se organizează examen de către autoritatea publică, ceea ce în speţă s-a şi întâmplat, fiind relevant jurisprudenţa instanţei supreme (deciziile nr. 4623/2010 şi nr. 1178/2008)

Prin Ordinul nr. 115/31.01.2013 se aprobă noua organigramă şi Statul de funcţii al Ministerului Dezvoltării, menţinându-se numărul de 772 de posturi.

In realitate, aşa numita reorganizare a instituţiei a vizat doar schimbarea unor denumiri ale Direcţiilor din subordinea Ministerului, vechea Direcţie pentru relaţia cu comunităţile locale fiind "botezata" ca urmare a reorganizării Direcţia de Administraţie publica Locala, Direcţie care are in subordine tot un număr de trei Direcţii cum existau si anterior, respectiv Direcţia pentru Descentralizarea administraţiei publice, Direcţia pentru Reforma Administraţiei Publice si Direcţia pentru Politici Fiscale si Bugetare Locale. In concluzie in cadrul acestei noi Direcţii, existau tot trei funcţii de conducere echivalente celor din vechea organigrama.

In aceste condiţii este evident ca postul deţinut de reclamant nu a fost redus, astfel incat paratul trebuia sa facă dovada ca atribuţiile noilor posturi înfiinţate s-au modificat in proporţie de peste 50%, pentru a face dovada ca au fost respectate dispoziţiile art. 100 din Legea 188/1999.

Însă, atât timp cât pârâta nu a făcut dovada că atribuţiile postului deţinut anterior de către reclamant nu sunt în proporţie de mai mult de 50% diferite de atribuţiile noilor funcţii de conducere create prin înfiinţarea Direcţiei de Administraţie Publica, nu a făcut dovada respectării dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 188/1999.

IV. In mod greşit instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra nulităţii absolute a Ordinului nr. 337/3013 de eliberare din funcţia publica şi implicit a Ordinului nr. 3110/2013, de încetare a raportului de serviciu.

a. Chiar dacă în Legea nr. 188/1999 nu se face nicio menţiune cu privire la modul în care trebuie să fie întocmită decizia/ordinul de eliberare din funcţie, în sensul că aceasta/acesta trebuie să fie motivat/ă în fapt şi în drept în practica judiciară (decizia nr. 1580/11.04.2008 a I. C. civ..J), se arată că o decizie de natură a produce efecte privind drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie motivată din perspectiva posibilităţii persoanei şi a societăţii de a aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii, respectiv asupra respectării graniţelor dintre puterea discreţionară şi arbitrară.

În jurisprudenţa comunitară se arată că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte de o manieră clară şi univocă algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor şi de asemenea, să permită curţilor comunitare competenţa să efectueze revizuirea actului".

Instanţa de fond ar fi trebuit să aprecieze că este admisibilă nulitatea absolută a ordinului contestat, deoarece nu poate să exercite un control obiectiv asupra acestui ordin necunoscând motivarea în fapt şi argumentele care au stat la baza emiterii ordinului de eliberare din funcţie, şi neexistând motivarea în fapt, instanţa nu putea să aprecieze asupra măsurii luate şi asupra criteriilor care au stat la baza acestui ordin.

Potrivit dispoziţiilor art. 106 din Legea nr. 188/1999, după anularea ordinului contestat instanţa de fond trebuia să oblige intimatul la despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, precum şi celelalte drepturi de care as fi beneficiat subsemnatul de la data emiterii ordinului anulat şi până la reintegrarea efectivă.

Obligaţia motivării actului administrativ reprezintă o cerinţa de legalitate a acestuia unanim acceptata atât pe plan intern, cat si la nivel comunitar. Motivarea acrului administrativ constituie o garanţie împotriva arbitrariului si se impune cu deosebire in cazul actelor prin care se modifica ori se suprima drepturi sau situaţii juridice individuale si subiective.

Motivarea unui ordin administrativ nu poate fi limitata la considerente legate de competenta emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie sa conţină si elementele de fapt care sa permită, pe de o parte, destinatarilor sa cunoască si sa evalueze temeiurile deciziei, iar pe de alta parte, sa facă posibila exercitarea controlului de legalitate.

b. Prin art. 35 din Legea nr. 188/1999, se instituie un principiu proteguitor pentru funcţionarul public şi anume, interdicţia ca în perioada în care se afla în concediu medical, raporturile de serviciu să înceteze sau să se modifice altfel decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză, pentru protecţia funcţionarului public aflat într-o situaţie specială, datorită stării de sănătate.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la afirmaţia că ordinul de eliberare din funcţie este nul absolut, fiind dat cu încălcarea dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 188/1999, este de observat că recurentul-reclamant nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a transmite înştiinţarea privind apariţia stării de incapacitate temporară de muncă, conform prevederilor art. 81 alin. (1) din Ordinul comun al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 60/32/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, cu modificările şi completările ulterioare (asiguraţii au obligaţia de a înştiinţa plătitorii de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate asupra acordării concediilor medicale în termen de 3 zile de la data acordării, obligaţie ce există în sarcina salariatului chiar dacă el are posibilitatea de a prezenta certificatul de concediu medical până cei târziu la data de 5 a lunii următoare celei pentru care a fost acordat concediul).

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 32 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Intern aprobat prin Ordinul ministrului nr. 2205/08.08.2011 în raport de care recurentul nu a respectat procedura care trebuie îndeplinită în cazul în care intervine starea de incapacitate temporară de muncă.

Referitor la afirmaţiile potrivit cărora reorganizarea instituţiei prin reducerea funcţiei recurentului nu îndeplineşte condiţiile legale şi că au fost încălcate dispoziţiile art. 99 alin. (5) din L. 188/1999", s-a arătat că prin ordinul nr. 337/04.03.2013 i-a fost pusă la dispoziţie, funcţia publică vacantă corespunzătoare la nivel inferior, de consilier evaluare-examinare grad profesional superior la Punctul de informare tehnică în construcţii din cadrul Direcţiei generale tehnică, standarde şi reglementări.

II. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 24 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 25 octombrie 2019.

III. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2013 reclamantul A., în contradictoriu cu autoritatea pârâtă Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, a solicitat anularea Ordinului nr. 337/04.03.2013 şi a actului administrativ subsecvent Ordinul 3110/09.10.2013, emise de Ministrul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice prin care s-a dispus eliberarea sa din funcţia publică de Director al Direcţiei pentru Dezvoltare Locală; reintegrarea sa în funcţia publică deţinută anterior emiterii actului administrativ contestat sau într-o funcţie publică echivalentă, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti şi obligarea intimatei la plata de despăgubiri în condiţiile art. 106 din Legea 188/1999 egale cu totalitatea drepturilor salariale şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, calculate de la data eliberării din funcţie, până la reintegrarea efectivă în funcţie.

Prin întâmpinare, autoritatea pârâtă a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.

Prin sentinţa nr. 151/26.06.2014 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamant.

Prin decizia nr. 234/03.02.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 151/26.06.2014 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, a fost casată sentinţa atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi la data de 13.06.2016, sub nr. x/2013*.

Analizând întreg materialul probator administrat în cauză instanţa reţine următoarele:

Referitor la excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă prin întâmpinare, Curtea reţine că prin sentinţa nr. 151/26.06.2014, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în primul ciclu procesual, această excepţie a fost respinsă ca nefondată, iar pârâta nu a formulat recurs împotriva sentinţei menţionate.

Prin urmare, chiar dacă prin Decizia nr. 234/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost casată integral sentinţa nr. 151/26.06.2014, în raport de prevederile art. 502 C. proc. civ. şi având în vedere şi considerentele deciziei de casare, Curtea de apel reţine că, în rejudecare, instanţa nu poate dispune o altă soluţie asupra excepţiei inadmisibilităţii, motiv pentru care va respinge excepţia ca nefondată.

Pe fond, instanţa a reţinut că prin Ordinul nr. 337/04.03.2013 emis de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice s-a dispus eliberarea reclamatului din funcţia publică de conducere de director, Direcţia de dezvoltare locală, Direcţia Generală pentru relaţia cu comunităţile locale, în temeiul art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, ca urmare a reorganizării activităţii Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.

Conform preambulului Ordinului menţionat, la emiterea acestui ordin au fost avute în vedere prevederile O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative, Statul de funcţii al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, avizat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi aprobat prin Ordinul Ministrului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice nr. 115/31.01.2013 şi Metodologia privind reorganizarea şi restructurarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice nr. 10225/2013, precum şi prevederile art. 97 lit. c), art. 99 alin. (1) lit. b) şi alin. (2)-(7), art. 103 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) lit. c) şi art. 106 din Legea nr. 188/1999.

Reclamantul s-a aflat în concediu medical în perioada 04.03.2013 - 08.09.2013, iar ulterior expirării termenului de preaviz, a fost emis Ordinul nr. 3110/09.10.2013 prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu al reclamantului, prin eliberarea din funcţia publică, începând cu data de 09.10.2013.

Motivul de nelegalitate invocat de reclamant prin care acesta susţine încălcarea prevederilor art. 36 din Legea nr. 188/1999 este nefondat, pentru că reclamantului i-au fost acordate trei certificate de concediu medical în luna martie 2013, primul dintre acestea fiind emis la data de 04.03.2013, pentru perioada 04.03 - 13.03.2013 şi, conform menţiunii înscrise pe certificatele menţionate, toate cele trei certificate aferente lunii martie au fost depuse de reclamant la instituţia pârâtă la data de 02.04.2013.

Prin urmare, reclamantul nu a adus la cunoştinţa pârâtei faptul că se află în concediu medical, astfel că nu se poate reţine încălcarea de către pârâtă a prevederilor art. 36 din Legea nr. 188/1999, câtă vreme aceasta nu a cunoscut faptul că reclamantul se afla în concediu medical.

În ce priveşte motivul de nelegalitate prin care se invocă încălcarea prevederilor art. 99 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, s-a reţinut că, pârâta avea obligaţia de a pune la dispoziţia reclamantului funcţiile publice vacante corespunzătoare din cadrul autorităţii şi nicidecum toate funcţiile vacante din cadrul ministerului, astfel că se constată că pârâta a respectat prevederile art. 99 alin. (5) din Legea nr. 188/1999.

În ceea ce priveşte reorganizarea instituţiei, aceasta a avut loc ca urmare a prevederilor art. 2 şi 26 din O.U.G. nr. 96/2012; respectiv art. 9 din H.G. nr. 1/2013 şi Ordinul Ministrului afacerilor interne nr. II/7040/15.01.2013.

În cauză se reţine că, în urma preluării activităţii în domeniul administraţiei publice, a structurilor şi a instituţiilor specializate în acest domeniu de la Ministerul Administraţiei şi Internelor şi a adoptării noii structuri organizatorice a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, autoritatea pârâtă avea obligaţia, conform art. 9 alin. (5) din H.G. nr. 1/2013 de a proceda la încadrarea personalului în numărul maxim de posturi aprobat şi în noua structură organizatorică, cu respectarea condiţiilor prevăzute de legislaţia în vigoare pentru fiecare categorie de personal.

Din structura organizatorică şi statul de funcţii al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice rezultă că funcţia publică de conducere de director al Direcţiei pentru Dezvoltare locală din cadrul Direcţiei generale pentru relaţia cu comunităţile locale deţinută de reclamant a fost desfiinţată.

Conform statului de funcţii, în cadrul fiecăreia dintre cele trei direcţii din structura Direcţiei generale administraţie publică, există funcţia publică de conducere de director, iar din înscrisurile depuse la dosar instanţa reţine că aceste funcţii au fost ocupate prin concurs.

Referitor la susţinerile reclamantului în sensul că desfiinţarea postului său nu este justificată întrucât nu erau îndeplinite condiţiile art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 s-au reţinut prevederile art. 18 şi 19 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Direcţiei generale pentru relaţia cu comunităţile locale, aprobat prin Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 252/2010, precum şi ale art. 400, 403, 404 şi 405 din Regulamentul de organizare a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, aprobat prin Ordinul Ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice nr. 2050/05.06.2013.

Deşi reclamantul susţine că a avut loc doar o schimbare de denumire a structurilor mai sus menţionate, acesta nu identifică în mod clar care este structura din cadrul M.D.R.A.P. care consideră că îndeplineşte în proporţie de peste 50% atribuţiile fostei Direcţii pentru Dezvoltare locală.

2. Analiza motivelor de casare

I. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în susţinerea căruia reclamantul recurent a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele care au condus la concluzia legalităţii Ordinului nr. 3110/9.10.2013 şi că motivarea contradictorie a sentinţei recurate este determinată de un raţionament logico-juridic eronat, Înalta Curte apreciază că acesta este neîntemeiat, întrucât sentinţa atacată cuprinde suficiente argumente în considerente care să permită exercitarea controlului judiciar şi, mai mult, exprimarea soluţiei primei instanţe este neechivocă.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde:,,...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Se desprinde, aşadar, din textul de lege precitat, necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Mai mult, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele. În ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în actul de sesizare.

De altfel, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentului precum că nu ar fi fost analizată legalitatea Ordinului nr. 3110/2013, întrucât din modul în care sunt structurate considerentele sentinţei atacate, rezultă că instanţa de fond a cercetat legalitatea celor două acte administrative atacate - ambele ordine, nr. 337/2013 şi, respectiv 3110/2013 - printr-o abordare unitară, în raport de motivele de nulitate invocate de recurent prin acţiunea introductivă şi reiterate prin cererea de recurs - art. 36, art. 99 alin. (5) şi art. 100 din Legea nr. 188/1999.

De altfel, cu privire la ordinul nr. 3310/2013 instanţa a analizat legalitatea încetării raportului de serviciu al reclamantului cu pârâta, prin examinarea făcută asupra modului de reorganizare al pârâtei şi al cercetării opţiunilor oferite reclamantului, în urma reorganizării instituţiei, în raport de prevederile art. 99 şi 100 din Legea nr. 188/1999.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că acest motiv de nelegalitate al sentinţei atacate - art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - nu este întemeiat, urmând a fi respins ca atare.

II. În ceea ce priveşte celălalt motiv de casare invocat - art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - prin raportare la textele legale despre care se susţine că ar fi fost aplicate greşit, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Cu privire la aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 36 din Legea nr. 188/1999, este de remarcat că reclamantului recurent i-a fost comunicat personal Ordinul nr. 337/4.03.2013, la data de 5.03.2013 şi că certificatul medical al acestuia, aferent perioadei 4.03.2013-13.03.2013, a fost depus la instituţia pârâtă la data de 2.04.2013.

De altfel recurentul nu face dovada că instituţia pârâtă ar fi luat la cunoştinţă despre starea de boală a acestuia încă de la data de 4.03.2013, potrivit susţinerilor acestuia, deşi această obligaţie de probaţiune îi revenea, potrivit art. 249 C. proc. civ.

Pe de altă parte, dacă reclamantul ar fi fost la serviciu, la data de 5.03.2013, avea posibilitatea să ia la cunoştinţă despre procedura de ocupare a posturilor urmare a reorganizării, însă, nu şi-a exprimat opţiunea în acest sens, pentru participarea la examen.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi instanţa supremă, statuând că "Întrucât a avut loc o reorganizare efectivă a autorităţii pârâte (…), împrejurarea că reclamantul se afla în concediu medical, nu putea determina încetarea procedurii de restructurare şi reorganizare a APIA, astfel că în mod corect instanţa de fond a reţinut că după data comunicării deciziei contestate, în perioada de preaviz, autoritatea pârâtă nu mai deţinea funcţii publice vacante, pentru a le pune la dispoziţia reclamantului". (Decizia nr. 5.473 din 17 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal).

Relativ la inaplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 81 alin. (1) din Ordinul nr. 60/2006, Înalta Curte apreciază că această susţinere a recurentei nu poate fi împărtăşită ca legală, relevante fiind considerentele unei decizii de speţă, care stabilesc următoarele: "În ceea ce priveşte obligaţia salariatul de a aduce la cunoştinţa angajatorului starea de incapacitate, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 81 din Ordinul nr. 60/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, în forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă al intimatei, ce statuează că asiguraţii au obligaţia de a înştiinţa plătitorii de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate asupra acordării concediilor medicale în termen de 3 zile de la data acordării (în cauză, 24 ore, conform Ordinului nr. 430/470 din 11 mai 2010, în vigoare din 12.05.2010, subl. ns.), obligaţie ce există în sarcina salariatului chiar dacă, separat de aceasta, el are posibilitatea de a prezenta certificatul de concediu medical până cel mai târziu la data de 5 a lunii următoare celei pentru care a fost acordat concediul, astfel cum se stipulează în art. 67 din acelaşi Ordin, precum şi în art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 158/2005." (Decizia nr. 650 din 21 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale).

Rezultă aşadar, că recurenta avea această obligaţie de încunoştiinţare a angajatorului, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile Ordinului nr. 2205/2011, care aprobă Regulamentul intern al pârâtei, stabilesc aceeaşi obligaţie în sarcina acestuia, potrivit art. 32 alin. (1) şi (2).

2. Cu privire la aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 99 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, Înalta Curte reţine următoarele:

Art. 99 alin. (1) din Lege prevede că "Persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune eliberarea din funcţia publică prin act administrativ, care se comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, în următoarele cazuri: (…) b) autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării activităţii, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public", iar alin. (5) al aceluiaşi articol, stabileşte că: "În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), şi e), în perioada de preaviz, dacă în cadrul autorităţii sau instituţiei publice există funcţii publice vacante corespunzătoare, aceasta are obligaţia de a le pune la dispoziţie funcţionarilor publici.".

Deşi reclamantul susţine că în mod nelegal nu i-au fost puse la dispoziţie funcţii publice corespunzătoare, este de reţinut că reorganizarea structurilor din cadrul instituţiei pârâte este reală, iar reducerea postului deţinut este efectivă, astfel încât numirea sa într-o funcţie de execuţie s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor art. 99 alin. (5) şi (7) şi art. 100 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

Pe de altă parte, nu era posibilă oferirea unei funcţii publice de natura celei deţinute de recurent, întrucât aceasta a fost desfiinţată, după cum rezultă din Statul de funcţii al M.D.R.A.P., aşa cum a fost avizat de A.N.F.P. prin avizul nr. x/2013 şi aprobat prin Ordinul M.D.R.A.P. nr. 115/31.01.2013.

În îndeplinirea obligaţiilor impuse de art. 99 alin. (5) şi (7) din lege pârâtul i-a pus la dispoziţie recurentului o funcţie publică vacantă inferioară, pentru care acesta avea posibilitatea să opteze. Această funcţie publică era corespunzătoare pregătirii profesionale a recurentului, neputându-se susţine că dreptul de opţiune era limitat ca urmare a oferirii unei singure funcţii publice, în condiţiile în care aceasta era unica. În aceeaşi măsură, nu putea fi oferită recurentului o funcţie publică de conducere, întrucât cele trei funcţii nu erau vacante, fiind ocupate prin concurs. Având în vedere că recurentul a luat la cunoştinţă de Ordinul nr. 337/2013 - şi, implicit despre procedura de reorganizare a instituţiei - la data de 5.03.2013, nimic nu îl împiedica pe acesta să se înscrie la concursul organizat pentru ocuparea celor trei funcţii publice.

3. Cu privire la aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 100 din Legea nr. 188/1999, este de remarcat că alin. (4) din lege prevede că "Reducerea unui post este justificată dacă atribuţiile aferente acestuia se modifică în proporţie de peste 50% sau dacă sunt modificate condiţiile specifice de ocupare a postului respectiv, referitoare la studii."; însă, după cum a reţinut instanţa de fond, prin analiza comparativă a atribuţiilor fostei Direcţii pentru Dezvoltare Locală cu cele ale Direcţiei pentru descentralizarea administraţiei publice şi ale Direcţiei pentru reforma administraţiei publice, acestea nu se pot regăsi între atribuţiile noilor direcţii în proporţie de peste 50%.

Pe de altă parte, chiar dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, care constituie şi temeiul juridic al deciziei contestate, conferă instituţiei cadrul legal pentru a dispune eliberarea din funcţie a funcţionarului public atunci când intervin măsuri de reorganizare administrativă a instituţiei.

Mai mult, reorganizarea constituie o măsură managerială luată de Guvern prin art. 2 din O.U.G. nr. 96/2012, trebuind a fi recunoscut dreptul de apreciere al executivului, în privinţa organizării propriei activităţi.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, păstrând ca legală şi temeinică hotărârea atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 41 din 27 februarie 2017 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 decembrie 2019.