CNCD competence to challenge final labor court judgments and uniformly apply collective labor agreement terms

Şedinţa publică din data de 03 decembrie 2019

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. şi X. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării şi Societatea Română de Televiziune, să se constate că pârâtul Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării are competenţa materială, faţă de prevederile O.G. nr. 137/2000 pentru soluţionarea petiţiei înregistrate sub nr. x/25.02.2016 şi pentru obligarea pârâtei SRTV la înlăturarea tratamentului discriminator faţă de reclamanţi, precum şi obligarea pârâtei SRTV la eliminarea consecinţelor faptelor sale discriminatorii prin aplicarea unitară a dispoziţiilor prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă la nivelul anului 2008-2009 faţă de toţi salariaţii săi.

Prin sentinţa civilă nr. 7006/07.12.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1488 din 25 aprilie 2017, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, a anulat Hotărârea nr. 483/13.07.2016 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a obligat pârâtul să soluţioneze în fond petiţia înregistrată sub nr. x/25.02.2016.

Totodată, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea pârâtei Societatea Română de Televiziune la înlăturarea tratamentului discriminator.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin petiţia lor, reclamanţii nu au solicitat ca pârâtul CNCD să interpreteze normele de dreptul muncii, ci au urmărit înlăturarea comportamentului pretins discriminatoriu al angajatorului, constând în faptul că anumite drepturi salariale au fost achitate doar angajaţilor care deţin o hotărâre judecătorească în acest sens.

În atare situaţie, în acord cu prevederile art. 19 alin. (1) lit. c) şi art. 20 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, pârâtul avea obligaţia să exercite acţiunea de investigare, pentru a constata dacă situaţia expusă de reclamanţi se înscrie sau nu în vreuna dintre prevederile art. 7 din aceeaşi ordonanţă şi să dea o soluţie pe fond, în raport cu situaţia de fapt şi prevederile legale aplicabile.

Referitor la capătul de cerere privind constatarea discriminării, a apreciat că acesta este inadmisbil, deoarece instanţa de judecată nu poate păşi ea însăşi la examinarea fondului plângerii, în sensul constatării faptelor de discriminare, singurul remediu ce poate fi aplicat, în raport cu soluţia dată prin Hotărârea nr. 483/13.07.2016, fiind acela al obligării pârâtului să soluţioneze fondul petiţiei.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 1488 din 25 aprilie 2017 a declarat recurs pârâtul Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării, pentru motive ce se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

O primă critică adusă sentinţei de către recurentul pârât este că întâmpinarea sa a fost ignorată, neexistând nicio referire la apărările pe care le-a formulat, acestea nefiind luate în considerare de instanţă. De altfel, motivarea sentinţei este lapidară, aceasta realizându-se în două paragrafe.

A reiterat recurentul faptul că, prin Hotărârea nr. 483/13.07.2016 emisă în dosarul CNCD nr. x/2016, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, pentru motivul că aspectele privind fondul cauzei au format obiectul unui dosar pe rolul instanţelor judecătoreşti, soluţionat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, prin care acţiunea reclamanţilor a fost respinsă ca neîntemeiată asupra compensării salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creştere a preţurilor de consum prevăzute în contractele colective de muncă la nivel de unitate, aferente anilor 2008-2009 şi 2010-2012, deşi alţi salariaţi beneficiază de acest drept, însă în baza unor hotărâri judecătoreşti favorabile.

A invocat recurentul prevederile art. 19 alin. (1) şi art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare

Astfel, aspectele sesizate de către intimaţii reclamanţi, atât prin petiţia înregistrată la CNCD sub nr. x/25.02.2016, cât şi prin cererea de chemare în judecată, cu solicitarea către Consiliu "să aplice măsurile necesare în vederea înlăturării comportamentului discriminatoriu al Societăţii Române de Televiziune faţă de o parte a angajaţilor săi, precum şi obligarea acestei instituţii la eliminarea consecinţelor faptelor sale discriminatorii prin aplicarea unitară a dispoziţiilor prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă", erau de competenţa instanţelor de judecată, CNCD neavând puterea de a acorda despăgubiri, de a restabili situaţia anterioară discriminării sau de a anula situaţia creată prin discriminare, singura măsură pe care o poate lua împotriva faptelor de discriminare este aplicarea amenzilor.

În ceea ce priveşte termenul în care poate fi sesizat CNCD, potrivit art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, "persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei", acesta fiind un termen de prescripţie.

Intimaţii reclamanţi aveau cunoştinţă despre fapte de mai bine de trei ani, o dovadă în acest sens fiind faptul că aceştia au mai învestit instanţele de judecată cu soluţionarea unor litigii ce vizau neaplicarea unitară de către SRTV a dispoziţiilor prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă.

În plus, astfel cum în mod corect a apreciat si Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării prin hotărârea contestată, în ceea ce priveşte aspectele sesizate de către petenţi există o hotărâre judecătorească definitivă (decizia civilă nr. 3976/27.10.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti).

Prin urmare, aspectele sesizate nu pot face obiectul unei petiţii întemeiate pe dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, întrucât recurentul CNCD nu are competenţa materială în raport cu prevederile Ordonanţei, petiţia nu a fost depusă în termen şi există o hotărâre judecătorească definitivă şi anume decizia civilă nr. 3976/27.10.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

A doua critică adusă sentinţei se referă la faptul că, atâta vreme cât exista o hotărâre judecătorească definitivă, în baza prevederilor art. 483, art. 503 respectiv art. 509 din C. proc. civ., intimaţii reclamanţi aveau posibilitatea de a ataca Decizia nr. 3976/27.10.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2014 cu recurs, contestaţie în anulare sau revizuire, în situaţia în care erau îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acestor căi extraordinare de atac.

Mai mult decât atât, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată" şi a art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: "Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii", precum şi faptul că, în prezenta cauză, intimaţii reclamanţi atacă Hotărârea nr. 483/13.07.2016 emisă de CNCD, în baza prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ei puteau solicita instanţei de judecată să pronunţe o soluţie în sensul anulării, în tot sau în parte, exclusiv a actului administrativ, al doilea capăt de cerere fiind de competenţa secţiei pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

În ceea ce priveşte aprecierea instanţei de fond potrivit căreia CNCD era obligat să exercite acţiunea de investigare în prezenta cauză, recurentul a precizat că, potrivit art. 41 alin. (1) din Procedura Internă de Soluţionare a petiţiilor din CNCD, titularul de dosar dispune acţiunea de investigare doar dacă este cazul.

Astfel, în anul 2016, deşi a existat un total de aproximativ 800 de dosare constituite la CNCD, s-au dispus acţiuni de investigare în cel mult 30 de dosare, investigaţiile CNCD presupunând deplasarea în orice loc de pe teritoriul României, adunarea de declaraţii, de înscrisuri, precum şi de orice alte probe, însă doar acolo unde situaţia de fapt o impune (ex. lipsa probelor din dosar, o situaţie de fapt neclară etc.).

Caracterul facultativ al acţiunii de investigare este dat de faptul că jurisdicţia exercitată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este o "jurisdicţie administrativă", ce presupune o procedură specială, administrativ-jurisdicţională, procedură care cuprinde citarea părţilor, audieri ale părţilor într-o şedinţă care se bazează pe principiul contradictorialităţii, administrare de probe etc., motiv pentru care, de cele mai multe ori, atât probele depuse la dosar, cât şi şedinţa de audieri sunt de ajuns pentru soluţionarea dosarelor şi emiterea unei hotărâri.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimaţii reclamanţi au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, au reiterat în esenţă susţinerile din acţiunea introductivă şi sesizarea adresată Consiliului, însuşindu-şi, totodată, considerentele instanţei de fond, în sensul că nu au solicitat CNCD să aprecieze asupra unor dispoziţii legale sau să le acorde anumite drepturi băneşti, ci doar să constate că la nivelul SRTv aplicarea prevederilor Contractului Colectiv de Muncă pentru 2008-2012 nu se face unitar, fiind încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000.

Recurentul pârât CNCD a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat principalele susţineri din recurs.

Intimata pârâtă Societatea Română de Televiziune a formulat concluzii scrise, solicitând admiterea recursului.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivului de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Intimaţii reclamanţi au supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Hotărârea nr. 483/13.07.2016, emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Acţiunea lor a fost admisă în parte, prima instanţă apreciind ca fiind netemeinic şi nelegal actul administrativ contestat, motiv pentru care pârâtul a exercitat prezenta cale de atac.

Criticile formulate în recurs de recurentul pârât se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

În ceea ce priveşte criticile de nemotivare/motivare sumară a sentinţei, Înalta Curte constată, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., că acestea nu pot fi reţinute.

Astfel, dispoziţiile legale menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Totodată, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate" de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (hotărârea din 28.04.2005 din Cauza Albina c. României, hotărârea din 15.03.2007 din Cauza Gheorghe c. României).

Tot în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 par. 1 din Convenţie, Curtea a statuat că, în general, instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate in litigii (hotărârea din Cauza Van de Hurk împotriva Olandei, hotărârea din Cauza Perez împotriva Franţei).

Or, Înalta Curte constată că sentinţa recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea sunt în parte similare cu susţinerile părţii adverse sau îl nemulţumesc pe recurent, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să lămurească dacă recurentul pârât are sau nu atribuţii prevăzute de lege care să-i permită să soluţioneze cererea formulată de intimaţii reclamanţi, prin raportare, atât la dispoziţiile art. 19 şi 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, cât şi prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 997/2008.

Intimaţii reclamanţi au sesizat pârâtul CNCD cu o petiţie prin care au solicitat Consiliului aplicarea măsurilor necesare în vederea înlăturării comportamentului discriminatoriu al Societăţii Române de Televiziune faţă de o parte a angajaţilor săi, precum şi obligarea acestei instituţii la eliminarea consecinţelor faptelor sale discriminatorii, prin aplicarea unitară a dispozitiilor prevăzute in Contractul Colectiv de Muncă.

În cuprinsul petiţiei au arătat că o parte a salariaţilor din SRTV primesc salarii majorate cu sume prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă, dar acordate în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, solicitând înlăturarea discriminării.

Prin Hotărârea nr. 483/13.07.2016, recurentul pârât CNCD a admis excepţia necompetenţei sale materiale, cu motivarea că excede competenţelor acestei instituţii să soluţioneze cererea reclamanţilor, apreciindu-se că interpretarea legii este atributul suveran al instanţelor judecătoreşti, iar controlul acestei interpretări se realizează prin exercitarea căilor de atac ordinare sau extraordinare, după caz.

Contrar celor reţinute prin sentinţa recurată şi susţinute de intimaţii reclamanţi în întâmpinare, Înalta Curte constată că hotărârea emisă de recurentul pârât este legală.

Astfel, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 19 din O.G. nr. 139/2000 care stabilesc atributiile Consiliului: "În vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îşi exercită atribuţiile în următoarele domenii: a) prevenirea faptelor de discriminare; b) medierea faptelor de discriminare; c) investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare; d) monitorizarea cazurilor de discriminare; e) acordarea de asistenţă de specialitate victimelor discriminării; (…)", în speţă fiind incidente şi dispoziţiile art. 20 alin. (3) din acelaşi act normativ, care prevăd: "Prin cererea introdusă potrivit alin. (1), persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării."

Textele menţionate anterior reglementează competenţa autorităţii administrative, care - în exercitarea atribuţiilor sale - se conformează principiului legalităţii, ceea ce înseamnă că CNCD este înfiinţat printr-o ordonanţă de guvern, funcţionează şi îşi exercită competenţele în conformitate cu O.G. nr. 137/2000, dar şi cu respectarea actelor normative de rang superior care reglementează competenţele altor instituţii, cum ar fi instanţele de judecată sau Curtea Constituţională.

Instituţia recurentă poate, prin urmare, să constate existenţa unei discriminări în temeiul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, numai în situaţia în care se invocă de către petenţi restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice în baza oricărui criteriu care ar duce la discriminare.

Aşadar, premisa de la care se porneşte în analizarea de către CNCD a unui caz de discriminare este aceea a existenţei unui drept recunoscut de lege în favoarea persoanei care pretinde că a fost discriminată, excluzând ipoteza în care s-ar invoca o discriminare ce izvorăşte dintr-un act normativ cu putere de lege.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 997/2008, publicată În Monitorul Oficial al României nr. 774 din 18.11.2008 prin care s-a statuat:

"(...) constată că dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării competenţa ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."

În considerentele deciziei pronunţate de instanţa de contencios constituţional s-a arătat că: "Astfel, dacă s-ar admite că, pe calea controlului jurisdicţional întemeiat pe art. 20 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării poate să constate existenţa unor situaţii discriminatorii ce îşi au izvorul direct în conţinutul unor norme legale, hotărârea Consiliului ar putea avea ca efect încetarea aplicabilităţii acestor dispoziţii şi chiar aplicarea prin analogie a unor alte texte de lege, care nu se referă la persoana sau grupul social discriminate. Într-o atare împrejurare, se pune în discuţie legitimitatea acestui organ de a interfera în competenţele legislativului, prin înlăturarea aplicabilităţii unor acte normative şi instituirea aplicabilităţii altora, dar şi în competenţele Curţii Constituţionale, care îndeplineşte rolul de legislator negativ atunci când constată lipsa de conformitate dintre prevederile unei legi sau ordonanţe şi dispoziţiile constituţionale, sub aspectul art. 16 referitor la principiul nediscriminării."

În acest context, Înalta Curte constată că recurentul pârât nu are competenţa să constate existenţa unei discriminări ce izvorăşte direct din lege sau chiar dintr-o practică neunitară a instanţelor de judecată, pentru că ar încălca separaţia puterilor în stat şi ar interfera cu competenţele legislativului, ale puterii judecătoreşti şi ale Curţii Constituţionale.

În condiţiile existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care instanţa de judecată a statuat cu privire la pretenţiile intimaţilor reclamanţi şi având cunoştinţă de împrejurarea relevată de aceştia ca fiind "discriminatorie", Consiliul nu ar putea aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti.

Pe de altă parte, şi în ceea ce priveşte competenţa materială a instanţei de judecată, trebuie menţionată Decizia CCR nr. 1325/2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 872 din 23 decembrie 2008, în dispozitivul căreia s-a statuat: "(...) constată că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."

Aşadar, soluţia adoptată în speţă de recurentul CNCD este corectă din punct de vedere juridic, prin raportare la obiectul cererii formulate de reclamanţi, fiind pronunţată în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, precum şi în acord cu Decizia CCR nr. 997/2008.

În acest sens, Înalta Curte reţine, din cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar rezultă că aceştia din urmă au formulat anterior sesizării CNCD acţiune în justiţie pentru recunoaşterea drepturilor salariale pretinse în raport cu intimata SRTv, acţiunea fiind însă soluţionată nefavorabil, dar definitiv prin hotărâre judecătorească, care a fost şi depusă la dosarul de fond şi prin care instanţa de judecată a statuat că nu li se cuvin respectivele drepturi salariale.

Prin sesizarea formulată la C.N.C.D., intimaţii reclamanţi au reiterat practic aceeaşi solicitare, obligarea SRTv la înlăturarea pretinsului tratament discriminatoriu prin stabilirea şi pentru ei a beneficiului aceloraşi drepturi salariale, solicitare care fusese deja soluţionată definitiv de instanţele de judecată.

Ei nu au evocat o situaţie de discriminare, a cărei constatare să fie în competenţa autorităţii recurente pârâte potrivit dispoziţiilor Ordonanţei, ceea ce se solicită acesteia fiind să interpreteze şi să impună pe cale jurisdicţională aplicarea dispoziţiilor contractului colectiv de muncă, cu înfrângerea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi a dispoziţiilor legale incidente avute în vedere prin aceasta.

Or, nu i se poate impune autorităţii publice CNCD, în raport cu cele solicitate şi împrejurările de fapt şi de drept expuse, să stabilească o pretinsă situaţie de discriminare, în caz contrar s-ar ajunge la încălcarea competenţelor constituţionale care revin autorităţii legiuitoare, de a institui, modifica şi abroga norme juridice, şi instanţelor judecătoreşti, de a aplica legea şi de a soluţiona litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.

Aceasta din urmă, întrucât, chiar în condiţiile în care recunoaşterea unor drepturi salariale mai largi decât cele deja acordate este justificată exclusiv pe argumente de discriminare, raportul litigios dintre intimaţii reclamanţi şi SRTv îşi păstrează natura proprie, a conflictului de muncă, deoarece principiul nediscriminării şi egalităţii de şanse este unul de ordin constituţional, valabil şi general aplicabil, prin urmare în orice domeniu al vieţii sociale, indiferent de raportul de drept analizat, fără a schimba natura juridică a acestuia.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea sentinţei recurate.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Consiliul Naţional de Combatere, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării împotriva sentinţei civile nr. 1488 din 25 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată.

Respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 decembrie 2019.