Tax Precautionary Seizure Annulled; Fiscal Appeal Unfounded

Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat în contradictoriu cu intimatele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău, contestaţie la executare împotriva actelor de executare efectuate de intimate, solicitând anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii emisă la 19.12.2016 şi a procesului-verbal de instituire sechestru asigurător emis la data de 19.12.2016, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, contestatoarea a arătat că în perioada 22.08.2015-29.11.2016 s-a efectuat un control de către Direcţia Generală Antifraudă Fiscală asupra activităţii desfăşurate la entităţile juridice II B. şi II C.. În data de 29.11.2016, a fost chemat administratorul societăţii contestatoare la sediul intimatei şi i s-a comunicat procesul-verbal nr. x/19.11.2016 prin care agenţii intimatei susţin că activităţile comerciale desfăşurate de contestatoare cu întreprinderile amintite ar fi fost operaţiuni disimulate, aspecte ce nu concordă cu realitatea.

După ce a dispus disjungerea capătului de cerere vizând anularea procesului-verbal de instituire sechestru, prin sentinţa nr. x din data de 28.03.2017, Judecătoria Bacău a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub acelaşi nr. 33/180/2017.

2. Hotărârea primei instanţe.

La termenul din 8.06.2017, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a AJFP Bacău şi a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Prin sentinţa nr. 117 din data de 07.09.2017 Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu intimatele A.N.A.F. - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Suceava şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.12.2016 emisă de A.N.A.F. - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Suceava.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei nr. 117 din data de 07.09.2017 Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta ANAF invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A FSV 14905/15.12.2016, au fost instituite împotriva contestatoarei măsuri asigurătorii pentru suma de 1.039.454 RON, în limita a 150% din prejudiciul estimat, constând în instituirea sechestrului asigurător pentru mobile.

În ceea ce priveşte legalitatea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.12.2016contestate, aceasta întruneşte prevederile art. 213, alin. (2) din Codul de procedură fiscală, societatea A. S.R.L., fiind un caz excepţional, reflectat chiar prin motivul estimării prejudiciului, ca urmare a identificării unor tranzacţii comerciale cu societăţi cu un comportament fiscal inadecvat, de tip "fantomă" aşa cum sunt denumite în literatura de specialitate (reîncadrate de organele de control în temeiul Codului de procedură fiscală), în scopul de a se sustrage îndeplinirii obligaţiilor fiscale prin deducerea TVA şi micşorarea impozitului pe profit. Totodată menţionează faptul că bunurile aflate sub sechestru asigurător, au rămas în custodia societăţii A. S.R.L., aceasta folosind în continuare aceste bunuri.

Întrucât există riscul ca debitorul să se sustragă de la obligaţiile fiscale poate fi permanent şi aproape imposibil să fie depistat şi dovedit, în scopul înlesnirii executării silite şi pentru a elimina eventualele posibilităţi de sustragere de la executare, legea, prin reglementarea anterioară a Codului de procedură fiscală în art. 129 şi următoarele, şi în pct. 2.1 lit. a) din Ordinul nr. 2605/2010, permite luarea unor astfel de măsuri menite să asigure deplina eficacitate a acţiunii judiciare. Precizează că vechile dispoziţii au fost preluate în Noul Codul de procedură fiscală la art. 213 şi Ordinul 2546/2016.

Referitor la afirmaţia petentei potrivit căreia controlul nu a fost finalizat în sensul că până la acest moment nu a fost emis un titlu de creanţă împotriva contestatoarei, menţionează faptul că Direcţia Generală Antifraudă Fiscală nu emite titluri de creanţă, ci estimează prejudicii, întocmind ulterior sesizări penale către instituţiile abilitate.

De asemenea, sustragerea de la plata obligaţiilor către bugetul general consolidat, prin încălcarea prevederilor mai sus invocate, este o suficientă dovadă că se impuneau în cauză luarea unor măsuri asigurătorii care să protejeze creanţa evidenţiată de organele de control.

Prin raportare la dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, organul fiscal, ori de câte ori constată că există pericolul ca contribuabilul supus controlului să se sustragă, să îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul, îngreunând în mod considerabil colectarea creanţelor, are dreptul legal de a dispune de urgenţă măsuri asigurătorii.

În literatura juridică de specialitate s-a afirmat că prin măsuri asigurătorii se înţelege posibilitatea recunoscută de lege creditorului fiscal de efectua/îndeplini măsuri de indisponibilizare şi conservare, de natură să împiedice pe debitorul contribuabil să-şi diminueze activul patrimonial.

Măsurile luate de organul fiscal sunt întemeiate pe prezumţii legale, astfel că, până la stabilirea unei situaţii certe cu privire la activităţi financiare ilicite desfăşurate de contestatoare sau terţe persoane cu care s-a angajat în operaţiuni economice, intimata a dispus măsurile prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală, aceste măsuri fiind temeinice şi legale.

Astfel, desfăşurarea unor relaţii comerciale cu diverşi agenţi economici cu caracter fictiv şi înregistrarea acestora în contabilitate de către A. S.R.L. în calitate de beneficiar a fost un argument suficient pentru a naşte suspiciuni cu privire cu privire la conduita pe viitor a intimatei contestatoare, iar în această etapă, de dispunere a unor măsuri asigurătorii, aceste suspiciuni nu sunt doar necesare, dar şi suficiente pentru a motiva emiterea deciziei contestate.

Drept urmare, solicită să se constate că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este motivată atât în fapt cât şi în drept, atât cu privire la cauzele care au determinat luarea măsurii, cât şi cu privire la bănuiala că intimata ar putea avea în viitor o conduită de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale.

4. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 27 noiembrie 2019.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, a apărărilor intimatei-reclamante invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Intimata-reclamantă reclamanta A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FSV 14905 din data de 15.12.2016, emisă de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 1 Suceava şi a procesului-verbal de instituire sechestru asigurător emis la data de 19.12.2016.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii, a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. A-FSV 14905 din data de 15.12.2016, emisă de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 1 Suceava, reţinând că, de fapt, constatările ce au stat la baza instituirii măsurilor asiguratorii sunt contrazise de aspectele reţinute de organele de inspecţie fiscală în raportul nr. x-BC 185/13.07.2017, prin care s-a stabilit că pentru achiziţiile de deşeuri lemnoase de la II B. şi II C., în perioadele în care aceste entităţi nu era înregistrate în scopuri de TVA, dar emiteau facturi cu TVA către S.C. A. S.R.L., iar contestatoarea datorează doar suma de 116.280 RON, reprezentând TVA nedeductibilă.

Pe de altă parte, baza impozabilă stabilită suplimentar prin decizia nr. F-BC 240/13.07.2017 nu are nici o legătură cu achiziţiile ce au făcut obiectul controlului anti-fraudă, fiind doar rezultatul înregistrării eronate în 2015 şi 2016 a pierderii fiscale din anii anteriori. În plus, instanţa de fond a apreciat că, dată fiind valoarea redusă a debitului şi faptul că însuşi organul fiscal a încuviinţat plata eşalonată a acestuia, nu se poate vorbi despre un pericol de imposibilitate/îngreunare a colectării lui şi nu se justifică impunerea măsurilor asiguratorii, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Prin motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă susţine că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FSV 14905 din data de 15.12.2016, emisă de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 1 Suceava este motivată cu privire la pericolul ca intimata-reclamantă să îşi risipească patrimoniul, deoarece inspectorii antifraudă au identificat unele tranzacţii comerciale cu societăţi cu un comportament fiscal inadecvat, de tip "fantomă" aşa cum sunt denumite în literatura de specialitate, în scopul de a se sustrage îndeplinirii obligaţiilor fiscale prin deducerea TVA şi micşorarea impozitului pe profit.

Acest argument a fost suficient pentru a naşte suspiciuni cu privire cu privire la conduita pe viitor a intimatei contestatoare, iar în această etapă, aceste suspiciuni nu sunt doar necesare, dar şi suficiente pentru a motiva emiterea deciziei contestate.

Drept urmare, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este motivată atât în fapt cât şi în drept, atât cu privire la cauzele care au determinat luarea măsurii, cât şi cu privire la bănuiala că intimata ar putea avea în viitor o conduită de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale.

Înalta Curte constată că referitor la poprire şi sechestrul asigurător dispoziţiile art. 213 din Codul de procedură fiscală prevăd următoarele:

(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.

(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile.

(3) Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent.

Din conţinutul acestor dispoziţii legale rezultă cu claritate că, măsurile asigurătorii sub forma sechestrului asigurător pot fi dispuse în cazuri excepţionale şi impune două condiţii:

- existenţa unui pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea,

- decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată.

Însă, înainte de a trece la verificarea îndeplinirii celor două condiţii impuse de textul de lege, Înalta Curte, constată că în mod corect prima instanţă a reţinut nelegalitatea constatărilor de fapt ce au stat la baza instituirii măsurilor asiguratorii, acestea fiind contrazise de aspectele reţinute de organele de inspecţie fiscală în raportul nr. x-BC 185/13.07.2017, prin care s-a stabilit că:

"pentru achiziţiile de deşeuri lemnoase de la II B. şi II C., în perioadele în care aceste entităţi nu era înregistrate în scopuri de TVA, dar emiteau facturi cu TVA către S.C. A. S.R.L., contestatoarea datorează doar suma de 116.280 RON, reprezentând TVA nedeductibilă", iar prin actul contestat au fost estimate greşit obligaţiile fiscale ale societăţii contestatoare, acestea fiind în realitate în cuantum considerabil diminuat.

De asemenea, Înalta Curte constată că pentru suma de 116.280 RON, AIFP Bacău a admis cererea de eşalonare la plată, intimata-reclamantă având posibilitatea achitării în mai multe rate, dovada achitării primei rate, în cuantum de 2537 RON fiind depusă la dosar.

Aşa fiind, având în vedere valoarea redusă a debitului şi faptul că însuşi organul fiscal a încuviinţat plata eşalonată a acestuia, nu se poate vorbi despre un pericol de imposibilitate/îngreunare a colectării lui, aspect faţă de care nu se justifică impunerea măsurilor asiguratorii, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentei-pârâte sunt neîntemeiate şi vor fi respinse.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, reţinând că sentinţa de fond este dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei nr. 117 din 07 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 noiembrie 2019.