Precautionary fiscal seizure: failure to meet the "exceptional case" requirement and statutory motivation threshold for risking asset dissipation.

Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la 9.06.2016, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, reclamanta A. S.R.L. a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii emisă la 23.05.2016 de către Direcţia Regională Antifraudă CONSTANŢA, suspendarea executării silite demarate de pârât până la soluţionarea cauzei şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 8180/12.10.2016 Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Regională Antifraudă 2 Constanţa şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

La data de 6.12.2016 cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 2690 din data de 28.06.2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Regională Antifraudă 2 Constanţa şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. A anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii emisă la 23.05.2016, de pârâta D. şi a luat act că reclamanta a renunţat la capătul de cerere privind suspendarea executării silite.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 2690 din data de 28.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta ANAF invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente:

1) În temeiul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, a pct. 16 şi a pct. 28 din Ordinul nr. 2546/05.09.2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât s-a constatat existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, se dispune instituirea de măsuri asigurătorii pentru suma de 1.745.725,30 Iei RON, reprezentând 150% din suma estimată şi s-a emis, în acest sens, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/23.05.2016.

Totodată, potrivit Capitolul III lit. A) din OMFP nr. 2546/2016 privind aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii (procedură care se aplică măsurilor asigurătorii instituite de la 1 ianuarie 2016) organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepţional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situaţii:

a) în urma constatării unor împrejurări privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscaI sau vamal, în cazul cărora creanţele fiscale nu sunt stabilite prin acte administrative fiscale, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare;

c) în timpul desfăşurării acţiunii de control, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, până la stabilirea diferenţelor de impozite, taxe şi contribuţii prin acte administrative fiscale.

Din analiza textelor de lege sus-mentionate rezultă că. pentru a justifica instituirea acestei măsuri, organul de control trebuie să aprecieze că există pericolul ca debitorul să sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul.

Este adevărat că pericolul despre care se face vorbire în art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu este prezumat, ci el trebuie să rezulte din anumite elemente menţionate expres de organul de control, elemente care, în cauza de faţă au fost prezentate detaliat, atât în decizia contestată, cât şi în referatul justificativ, respectiv identificarea unor operaţiuni care nu au un conţinut real şi care au făcut posibilă sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor legale.

2. În ceea ce priveşte reţinerea instanţei de fond cu privire la faptul că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/23.05.2016nu a fost motivată cu privire la pericolul ca aceasta să îşi risipească patrimoniul, precizează următoarele:

În scopul înlesnirii executării silite şi pentru a elimina eventualele posibilităţi de sustragere de la executare, legea, prin reglementarea prevăzută în Codul de procedură fiscală art. 213, permite luarea unor astfel de măsuri menite să asigure eficacitatea până la capăt a acţiunii judiciare. Instituţiile juridice prin care se realizează aceste măsuri sunt sechestrul asiguratoriu şi poprirea asiguratorie.

Potrivit art. 9 din Legea 207/2015 organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză.

Potrivit actelor normative sus invocate, măsurile asigurătorii reprezintă posibilitatea prin care statul îşi asigură recuperarea creanţelor, acestea nefiind executorii la momentul încheierii.

Cu titlu de exemplu recurenta-pârâtă citează din practica judiciară a instanţelor, după cum urmează:

Astfel, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 20977/2015, în dosarul nr. x/2015, în motivarea hotărârii a reţinut: "Deşi în cuprinsul acestora (s.n. decizia de instituire a măsurilor asigurătorii şi referatul justificativ) nu este menţionat în mod explicit, ca şi concluzie a situaţiei de fapt şi de drept expusă de organul de control, în ce constă propriu-zis acest pericol, instanţa apreciază că existenţa acestui pericol se deduce în mod clar din motivarea efectuată, prin urmare contrar susţinerilor contestatoarei, decizia de instituire a măsurii asigurătorii nu este nemotivată şi prin urmare abuzivă.

De altfel, instanţa reţine ca fiind relevant faptul că, din economia dispoziţiilor legale incidente, rezultă că acest pericol nu trebuie dovedit prin probe certe ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, în sensul unei presupuneri rezonabile că, în contextual factual care rezultă ca urmare a controlului, neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea ca şi consecinţă imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanţei bugetare.

Or, contextul factual expus în cele două acte administrative oferă argumentA pertinente în acest sens."

În ceea ce priveşte reţinerea instanţei de fond precum că, "este greu de identificat izvorul suspiciunilor organului fiscal şi de unde ar putea rezulta pericolul de sustragere de la achitare a datoriilor fiscale", apreciază că, din economia dispoziţiilor legale incidente, rezultă că acest pericol nu trebuie dovedit prin probe certe ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, în sensul unei presupuneri rezonabile că, în contextul factual care rezultă ca urmare a controlului, neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea ca şi consecinţă imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanţei bugetare.

Prin motivarea sentinţei civile nr. 13256/2014, pronunţată la data de 09.12.2014, Judecătoria Constanţa a apreciat că "Instanţa nu poate reţine apărările contestatoarei în ceea ce priveşte lipsa unor elemente care indică pericolul ca SC (...) să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea în condiţiile în care, în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, se precizează faptul că necesitatea dispunerii măsurilor asigurătorii a fost stabilită având în vedere cuantumul mare al sumelor estimate şi identificarea unor tranzacţii comerciale cu societăţi cu comportament fiscal neadecvat, reîncadrate de organele de control în temeiul art. 6 din O.G. nr. 92/2003, tranzacţia considerată fictivă sau artificială fiind achiziţia de prestare de servicii de publicitate la (...), dat fiind faptul că, din verificările efectuate la această societate, a reieşit că aceasta nu a prestat serviciile de închiriere spaţiu publicitar. Or, în cauza de faţă, în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, cât şi în referatul justificativ, s-a arătat în mod expres care sunt aceste elemente. în cadrul prezentei contestaţii, instanţa nu analizează dacă tranzacţiile identificate sunt sau nu fictive, aceste constatări ale organelor de control pot face obiectul unei cereri în contencios administrativ la momentul emiterii deciziei de impunere. De asemenea, instanţa are în vedere şi împrejurarea că, prin dispoziţiile legale incidente în cauză, nu sunt enumerate în mod limitativ cazurile în care se pot lua măsuri asigurătorii, ci art. 5.6 din OPANAF nr. 2605/2010 menţionează că, în aprecierea pericolului, se va ţine cont şi de istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanţilor legali şi al asociaţilor/acţionarilor majoritari, aceste situaţii sunt însă enumerate cu titlu exemplifica tiv, organul fiscal, cât şi instanţa de judecată, putând avea în considerare orice alte elemente care indică pericolul sustragerii şi înstrăinării bunurilor."

Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 1208 din 4 decembrie 2014, a reţinut că, "în ceea ce priveşte lipsa motivării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, nu poate primi această apărare a contestatoarei, faţă de starea de fapt reţinută prin actul de control şi expusă chiar în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, instanţa apreciind ca motivarea intimatei este suficientă pentru emiterea actului atacat."

Cu privire la motivarea pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimonial, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, instanţele au reţinut:

Astfel, prin Decizia nr. 140/A/CAA/2016 Tribunalul Timiş, "referitor la susţinerea apelantei, potrivit căreia nu există pericolul de sustragere de la urmărire, tribunalul reţine că societatea contestatoare nu poate proba un astfel de fapt negativ, iar pentru protecţia eventualului său drept creditorul este îndreptăţit să ia măsuri de conservare a patrimoniului debitorului său, în speţă prin luarea unor măsuri asigurătorii; (...) se reţine că nu trebuie ignorat interesul statului de a-şi recupera, prin organele care îl reprezintă, prejudiciile produse prin eventuala săvârşire a unor fapte cu efecte evazioniste, iarpentqj atingerea unui atare scop, acesta îşi poate exercita dreptul prevăzut de lege de a-şi luk/garanţii, prin instituirea măsurilor asigurătorii, pentru recuperarea creanţelor sale, scopul măsurilor asigurătorii fiind acela de a conserva patrimoniul debitorului în vederea asigurării încasării creanţelor fiscale de la data scadenţei."

De asemenea, Tribunalul Harghita prin Decizia nr. 864/03.11.2015 a reţinut că "este suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii, numai să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecinţa îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior; nu există nicio dispoziţie în textul legal ce reglementează măsurile asigurătorii care să prevadă obligativitatea organului de control de a proba sau de a aduce dovezi în sensul că apelanta se sustrage, îşi ascunde sau îşi risipeşte patrimoniul, fiind suficient să se constate doar pericolul;(...) tribunalul este de părere că, organul de control a apreciat, în mod legal, că există un pericol raportat la natura tranzacţiilor comerciale încheiate de contestatoare, precum şi la valoarea considerabilă a prejudiciului estimat".

Totodată, a reţinut Tribunalul Dâmboviţa prin Decizia nr. 331/07.04.2016 "că din actele întocmite de către organele de control, (...) contrar susţinerilor apelantei, tribunalul constată că intimatele nu au motivat pur formal actele contestate, ci prin referire concretă la dispoziţiile legale încălcate de către apelantă. în mod evident că, pentru a putea dovedi în concret operaţiunile efectuate de contestatoare, organele fiscale au operat şi cu prezumţii, dar în astfel de situaţii, de natura celei de faţă, este normal a se apela şi la prezumţii. Apreciază instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, că, în situaţia de faţă, măsurile au fost temeinic justificate, actele contestate fiind legal întocmite, pericolul sustragerii şi risipirii patrimoniului de către apelantă fiind unul real, ce rezultă din ansamblul actelor şi din operaţiunilor derulate de aceasta pe perioada supusă controlului fiscal."

Faţă de aceste aspecte, recurenta-pârâtă consideră că nu este corectă reţinerea primei intanţe în ce priveşte lipsa unor elemente care indică pericolul ca debitoarea să se sutragă, să îşi ascundă, ori să îşi rispească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în condiţiile în care chiar în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii se precizează faptul că necesitatea dispunerii acestor măsuri a fost stabilită având în vedere identificarea unor tranzacţii care nu au un conţinut real şi care pot genera perciolul ca societatea contestatoare să se sutragă, să îşi ascundă, ori să îşi rispească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, fiind prezentat detaliat circuitul comercial nereal menit a crea aparenţa realităţii şi legalităţii tranzacţiilor.

Dispoziţiile Codului de Procedură Fiscală nu impun organului fiscal obligaţia de a constata, în prealabil emiterii deciziei de măsuri asigurătorii, existenţa unor operaţiuni concrete de sustragere sau ascundere a bunurilor de la urmărire, ci numai existenţa unui pericol în acest sens, întrucât instituirea măsurilor asigurătorii are un scop preventiv.

Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii, criteriul de bază îl reprezintă necesitatea aplicării măsurilor în scopul prevenirii unei amentinţări iminente privind producerea unui prejudiciu, în speţă existând posibilitatea ca obligaţiile fiscale stabilite în sarcina societăţii contestatoare să nu mai poată fi recuperate, creând-se astfel un prejudiciu bugetului de stat consolidat.

Aşadar, actul administrativ emis se bucură de prezumţia de legalitate.

Totodată, în ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente prin Decizia nr. 3534/16.10.2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a constat că:

"nu există nicio dovadă din care să rezulte că executarea actelor administrative fiscale ar fi determinat un prejudiciu material viitor şi previzibil. Jurisprudenţa, relevantă în această materie a stabilit că iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, simpla executare a unui act fiscal nu produce prin ea însăşi o pagubă."

Cum legiuitorul nu a definit caracterul excepţional al măsurilor asigurătorii, deşi instanţa de fond a reţinut în considerente că "acele cazuri considerate excepţionale sunt explicite", a rămas la latitudinea fiecărei instanţe să aprecieze şi să interpreteze această sintagmă, practica nefiind unitară în acest sens. Pratica judiciară recentă a reţinut, într-o cauză similară, că faptele prin care s-au încălcat, de către contestatoare, dispoziţiile fiscale în materie, cu referire directă la obligaţiile stabilite, îmbracă forma pericolului social al unor acţiuni ilegale, pentru care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii (necesare garantării executării obligaţiilor către bugetul de stat), măsuri ce constituie o obligaţie pentru organele fiscale şi nu o opţiune, în caz contrar, existând pericolul nerecuperării creanţelor la bugetul de stat. Faţă de reţinerile instanţei de fond, apreciază că aceasta nu a analizat analizat toate probele existente la dosar şi nu şi-a exercitat rolul activ.

Tribunalul Constanta, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 1208 din 4 decembrie 2014, a reţinut că, "în ceea ce priveşte lipsa motivării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, nu poate primi această apărare a contestatoarei, faţă de starea de fapt reţinută prin actul de control si expusă chiar în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, instanţa apreciind că motivarea intimatei este suficientă pentru emiterea actului atacat".

Concluzionând, recurenta-pârâtă apreciază că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii contestată a fost emisă în conformitate cu cerinţele art. 213 din Codul de procedură fiscală, atât în referatul justificativ, cât şi în decizie, arătându-se că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, prin raportare la comportamentul său fiscal, la gravitatea faptelor constatate cu ocazia controlul efectuai precum si la întinderea prejudiului.

Totodată, menţionează că inspectorii antifraudă au efectuat controlul în baza dispoziţiilor prevăzute de art. 136-137 Codul de procedură fiscală care reglementează controlul antifraudă şi în baza O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. În exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii antifraudă nu întocmesc acte de inspecţie fiscală.

Referitor la scopul urmărit de organele de inspecţie fiscală şi la controlul antifraudă, precizează următoarele aspecte:

Potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. (1) Codul de procedură fiscală, inspecţia fiscală reprezintă activitatea ce are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor în legătură cu stabilirea obligaţiilor fiscale de către contribuabil/plătitor, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impozitare şi a situaţiilor de fapt aferente, stabilirea diferenţelor de obligaţii fiscale principale.

Potrivit O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, Direcţia generală antifraudă fiscală, structura fără personalitate juridică, are atribuţii de prevenire şi combatere a actelor şi faptelor de evaziune fiscală şi fraudă fiscală şi vamală.

O.U.G. nr. 74/2013 stabileşte în mod clar şi fără echivoc atribuţiile ce revin inspectorilor antifraudă din cadrul Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală.

Din punct de vedere al actelor normative cu caracter general, prin raportare la art. 136-137 din Noul Codul de procedură fiscală, Direcţia generală antifraudă fiscală efectuează control antifraudă, ale cărui caracteristici sunt următoarele:

- se realizează operativ şi inopinat;

- are la bază obiective concrete şi determinate, clare şi raportate la existenţa unor date sau indicii temeinice, rezultate inclusiv din analiza de rîsc efectuată la nivel intern;

- vizează prevenirea evaziunii fiscale în domenii de activitate pe care Direcţia generală antifraudă Fiscală le controlează;

- la finalizarea controlului antifraudă se încheie procese-verbale de control, în condiţiile legii.

Din punct de vedere normativ intern, actele de control se întocmesc de inspectorii antifraudă din cadrul direcţiilor de specialitate din structura centrală sau direcţiile regionale-antifraudă fiscală potrivit Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 3838/2015 privind aprobarea modelului şi conţinutului formularelor şi documentelor utilizate în activitatea de control a Direcţiei generale antifraudă fiscală.

Controlul efectuat de inspectorii antifraudă s-a efectuat în baza dispoziţiilor prevăzute de art. 136-137 Codul de procedură fiscală care reglementează controlul antifraudă şi în baza O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Referitor la faptul că s-au dispus măsurile asigurătorii deoarece s-au identificat tranzacţii comerciale cu societăţi care au un comportament fiscal neadecvat, precizează că se impune înlăturarea susţinerilor contestatoarei în ce priveşte lipsa unor elemente care indică pericolul ca aceasta să se sutragă, să îşi ascundă, ori să îşi rispească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în condiţiile în care chiar în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii se precizează faptul că necesitatea dispunerii acestor măsuri a fost stabilită având în vedere identificarea unor tranzacţii care nu au un conţinut real şi care pot genera perciolul ca societatea contestatoare să se sutragă, să îşi ascundă, ori să îşi rispească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, fiind prezentat detaliat circuitul comercial nereal menit a crea aparenţa realităţii şi legalităţii tranzacţiilor.

Astfel, desfăşurarea unor relaţii comerciale cu diverşi agenţi economici cu caracter fictiv şi înregistrarea acestora în contabilitate de către S.C. A. S.R.L. în calitate de beneficiar a fost un argument suficient pentru a naşte suspiciuni cu privire cu privire la conduita pe viitor a intimatei contestatoare, iar în această etapă, de dispunere a unor măsuri asigurătorii, aceste suspiciuni nu sunt doar necesare, dar şi suficiente pentru a motiva emiterea deciziei contestate.

Drept urmare, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este motivată atât în fapt cât şi în drept, atât cu privire la cauzele care au determinat luarea măsurii, cât şi cu privire la bănuiala că intimata ar putea avea în viitor o conduită de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale.

Măsurile luate de organul fiscal sunt întemeiate pe prezumţii legale, astfel că, până la stabilirea unei situaţii certe cu privire la activităţi financiare ilicite desfăşurate de contestatoare sau terţe persoane cu care s-a angajat în operaţiuni economice, intimatele au dispus măsurile prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală, aceste măsuri fiind temeinice si legale.

Faţă de aceste motive, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii şi în rejudecare modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii contestaţiei ca neîntemeiată, cu consecinţa menţinerii ca legale şi temeinice a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii atacate.

4. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 27 noiembrie 2019.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, a apărărilor intimatei-reclamante invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Intimata-reclamantă reclamanta A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii emisă la 23.05.2016 de către Direcţia Regională Antifraudă CONSTANŢA şi suspendarea executării silite demarate de pârât până la soluţionarea cauzei.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii, a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii emisă la 23.05.2016, de pârâta D. şi a luat act că reclamanta a renunţat la capătul de cerere privind suspendarea executării silite.

Prin motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă susţine că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/23.05.2016 este motivată cu privire la pericolul ca intimata-reclamantă să îşi risipească patrimoniul, deoarece inspectorii antifraudă au reţinut desfăşurarea unor relaţii comerciale cu diverşi agenţi economici cu caracter fictiv şi înregistrarea acestora în contabilitate de către S.C. A. S.R.L., în calitate de beneficiar, a fost un argument suficient pentru a naşte suspiciuni cu privire cu privire la conduita pe viitor a intimatei contestatoare, iar în această etapă, aceste suspiciuni nu sunt doar necesare, dar şi suficiente pentru a motiva emiterea deciziei contestate. Drept urmare, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este motivată atât în fapt cât şi în drept, atât cu privire la cauzele care au determinat luarea măsurii, cât şi cu privire la bănuiala că intimata ar putea avea în viitor o conduită de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale.

Înalta Curte constată că referitor la poprire şi sechestrul asigurător dispoziţiile art. 213 din Codul de procedură fiscală prevăd următoarele:

(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.

(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile.

(3) Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent.

Din conţinutul acestor dispoziţii legale rezultă cu claritate că, măsurile asigurătorii sub forma sechestrului asigurător pot fi dispuse în cazuri excepţionale şi impune două condiţii:

- existenţa unui pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea,

- decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată.

Cu privire la prima condiţie, în mod corect a reţinut prima instanţă starea de insolvenţă a intimatei-reclamante şi imposibilitatea acesteia de a se sustrage, ascunde ori de a-şi risipi patrimoniul deoarece, activitatea sa este supusă controlului judecătorului sindic, al creditorilor şi al administratorului judiciar.

Cu privire la cea de-a doua condiţie, Înalta Curte constată că în cuprinsul Deciziei de instituire a sechestrului asigurător intimata-pârâtă nu a prezentat niciun motiv concret din care să rezulte pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, nu a redat faptele săvârşite de intimata-reclamantă şi nu a motivat temeinicia acestui act administrativ, iar suspiciunile invocate şi redarea unor fragmente din practica judiciară a instanţelor nu pot constitui un caz excepţional care să conducă la luarea măsurii de sechestru asigurător.

Totodată, Înalta Curte reţine că situaţiile analizate de alte instanţe de judecată cu privire la această categorie de speţe (sechestru asigurător) nu pot influenţa soluţia ce urmează a se pronunţa în cauza de faţă şi nu pot suplini lipsa existenţei unui caz excepţional care să conducă la luarea măsurii de sechestru asigurător, având în vedere că fiecare litigiu are particularităţile sale, iar instanţa de judecată învestită este datoare să le analizeze.

În mod corect instanţa de fond a reţinut nelegalitatea deciziei contestate pentru nerespectarea cerinţei motivării acesteia, obligaţia motivării actului administrativ reprezentând o cerinţă de legalitate a acestuia unanim acceptată atât pe plan intern, cât şi la nivel comunitar.

Motivarea actului administrativ constituie o garanţie împotriva arbitrariului şi se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale şi subiective.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de anumite suspiciuni ale organului fiscal, ci trebuie să conţină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarului să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Împrejurarea că, reclamanta nu ar fi depus situaţiile financiare pentru anul 2015 la ONRC şi că au fost identificate tranzacţii comerciale cu societăţi cu comportament fiscal inadecvat (E. SRL), nu pot constitui motive suficiente pentru instituirea sechestrului asigurător şi nici că exista pericolul că reclamanta încearcă să se sustragă de la o eventuală executare a obligaţiilor stabilite, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, ori că ar periclita ori îngreuna colectarea creanţelor fiscale ce vor fi stabilite, deoarece suspiciunile inspectorilor fiscali nu pot constitui elemente care să justifice dispunerea de măsuri restrictive asupra patrimoniului unor societăţi comerciale, chiar dacă acestea ar fi provizorii.

Relevante sunt şi dispoziţiile art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală potrivit cărora:

"În situaţia în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă acestea încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepţionale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanţia".

Or, în cazul de faţă, recurenta-pârâtă nu a depus niciun act din care să rezulte că titlul de creanţă a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii de către Direcţia Regională Antifraudă Constanţa prin Decizia nr. A FCT 12913 emisă la 23.05.2016, aspect în raport de care, chiar dacă s-ar fi menţinut măsura sechestrului asigurător de prima instanţă, acesta ar fi încetat în lipsa emiterii titlului de creanţă.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, reţinând că sentinţa de fond este dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei nr. 2690 din 28 iunie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 noiembrie 2019.