Judges’ equal pay claim upheld against Ministry of Justice, ordering salary recalculation and payment of arrears

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 22 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia I civilă, reclamanţii A., B., C., D., E. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Bucureşti, obligarea la: 1) emiterea de ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare lunare pentru fiecare dintre reclamanţi, începând cu data de 09.04.2012 în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia fiecăruia dintre reclamanţi îndeplinită în cadrul instanţei; 2) recalcularea sporurilor şi a altor drepturi aferente diferenţei indemnizaţiei de încadrare lunare pentru fiecare dintre reclamanţi, începând cu data de 09.04.2012 în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei; 3) să li se plătească actualizarea sumelor de plată cu rata inflaţiei, calculată de la data scadenţei fiecărui drept salarial lunar şi până la plata efectivă a acestuia; 4) să li se plătească dobânda legală calculată de la data scadenţei fiecărui drept salarial lunar şi până la plata efectivă a acestuia; 5) obligarea ca la emiterea ordinelor de salarizare să ţină cont în cazul promovărilor în funcţie şi al numirii in funcţii de conducere a judecătorilor,de procentele aferente vechimii în muncă şi in funcţie, avute la data promovării, ce urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31.12.2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Prin sentinţa civilă nr. 449 din 28.04.2016 Tribunalul Galaţi, secţia I-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3758 pronunţată în data de 28 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 09.04.2012 - 22.12.2012 şi a respins în consecinţă acţiunea pentru această perioadă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Bucureşti şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Teleorman şi Curtea de Apel Bucureşti, a obligat pârâtul Ministrul Justiţiei să emită ordine de salarizare în favoarea reclamanţilor, cu o indemnizaţie de încadrare recalculată, începând cu data de 9.04.2015, potrivit art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, ţinând cont de vechimea în profesie şi în muncă, de studii, de gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei şi pârâtul Tribunalul Teleorman să achite reclamanţilor drepturile cuvenite ca urmare a emiterii ordinelor de reîncadrare salarială, actualizate cu indicele de creştere a preţurilor de consum şi cu dobânda legală, începând cu data de 09.04.2015 şi până la plata efectivă a debitelor principale.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea în principal a acţiunii ca inadmisibilă şi în subsidiar ca netemeinică.

Recurentul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivată de nerespectarea prevederilor art. 7 alin. (1) şi alin. (4) din Legea nr. 285/2010 cu referire la procedura prealabilă obligatorie pentru anularea ordinului prin care a fost stabilită indemnizaţia de încadrare.

Pe fondul cauzei a susţinut că prima instanţă a aplicat în mod greşit prevederile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, acest text de lege nefiind aplicabil categoriei profesionale a judecătorilor. În opinia pârâtului, această prevedere este de strictă aplicare şi vizează numai categoriile profesionale indicate, respectiv personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, iar în cazul sistemului justiţiei, se aplică numai categoriei funcţionarilor publici şi personalului contractual.

4. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 31 octombrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 10 decembrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 26 noiembrie 2019, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Intimaţii-reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui ordin de încadrare salarială, conform art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.

În prealabil, în ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 285/2010, Înalta Curte constată că aspectele de inadmisibilitate invocate de pârât prin cererea de recurs nu au corespondent în obiectul şi temeiul de drept al cererii de învestire a instanţei de judecată.

Astfel, prezentul litigiu nu este subsumat prevederilor Legii nr. 285/2010, întrucât reclamanţii nu contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci urmăreşte înlăturarea inegalităţii de tratament, în privinţa indemnizaţiei de încadrare, existentă în raport cu alţi judecători, aflaţi în situaţii identice, dar şi cu alte categorii de personal din sistemul justiţiei, inegalitate determinată de necorelarea dispoziţiilor legale privind salarizarea. Chestiunea de drept dedusă judecăţii priveşte modalitatea de aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015.

Aşadar, reclamanţii nu au obligaţia de a îndeplini procedura plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 285/2010 şi nici nu sunt ţinuţi de dispoziţiile art. 7 alin. (4) din acelaşi act normativ, în ceea ce priveşte termenul de 30 de zile stabilit pentru formularea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constatând că este nefondată, critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a neîndeplinirii de către reclamanţi a procedurii prealabile introducerii acţiunii.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Problema centrală a cauzei, ce face şi obiectul criticilor din recurs, constă în lămurirea înţelesului dispoziţiilor alin. (5)1 al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanţei de urgenţă prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015 şi care prevede următoarele:

"(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Recurentul-pârât a considerat că acest text de lege trebuie interpretat într-o manieră restrictivă, în sensul aplicării sale doar în cazul personalului din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, interpretare pe care prima instanţă a înlăturat-o cu motivarea că sintagma "salarizat la acelaşi nivel" corespunde personalului încadrat în aceeaşi funcţie, clasă de salarizare, gradaţie şi care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi pentru care prevederile alin. (1) şi (2) ale art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 au prevăzut păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului 2004.

Concluzia instanţei de fond este corectă, fiind confirmată de interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, în cuprinsul căreia instanţa supremă a statuat următoarele:

"în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice".

Aceeaşi concluzie se desprinde şi din cuprinsul Raportului comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi, respectiv, al Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (disponibil online la secţiunea http://www.x.ro/comisii/munca/pdf/2015/rp191.pdf.), de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (51) al articolului 1 la O.U.G. nr. 83/2014 a fost propus pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime.

Argumentul recurentului-pârât referitor la extinderea, de către instanţa de fond, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia, nu poate fi reţinut, instanţa de judecată având dreptul, dar şi obligaţia, de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât şi în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanţă cu intenţia legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât şi din celelalte prevederi ale actului normativ, dar şi din expunerea de motive ori din restul actelor normative incidente în domeniul vizat.

Instanţa de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situaţie juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deşi expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenţiei legiuitorului în operaţiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...) dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între personalul din celelalte autorităţi şi instituţii publice şi personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme şi să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime cu alte persoane din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice care au un nivel de remunerare superior. (...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile ori diferenţele salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislaţia internă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

Prin urmare, textul de lege în discuţie se aplică personalului tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice, inclusiv celui din sistemul de justiţie, în cazul în care se constată o salarizare diferită între persoane care sunt încadrate în aceeaşi funcţie şi aceeaşi clasă de salarizare, având aceeaşi vechime în muncă şi care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Din această perspectivă, refuzul recurentului-pârât Ministerul Justiţiei de a recunoaşte că dispoziţiile cuprinse în art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică şi judecătorilor este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme, Înalta Curte apreciind că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 3758 din 28 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2019.