Proof of Non-Preferential Origin for Anti-Dumping Duties: Insufficiency of Certificates of Origin Contradicted by Container Transit Routes

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu A.N.A.F. - Direcţia Generala a Vămilor - Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Galaţi - Direcţia Regionala Vamala Galaţi - Biroul Vamal de Frontiera Constanta Sud şi Ministerul Finanţelor Publice -A.N.A.F. - Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Iaşi, anularea deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 133/01.07 - 2014 emisa de D.G.R.F.P. Galaţi - D.R.V. Galaţi - B.V.F. Constanta Sud; anularea procesului-verbal de control nr. x/30.06.2014 emis de D.G.V. - D.R.V. Galaţi - B.V.F. Constanta Sud; anularea deciziei nr. DR 7737/29.12.2014 privind soluţionarea contestaţiei înregistrată la D.G.R.V. Galaţi sub nr. x/14.07.2014 şi la D.G.R.F.P. Iaşi sub nr. x/23.07.2014, emisa de D.G.R.F.P. Iaşi; anularea referatului nr. x/16.07.2014 cu propuneri de soluţionare a contestaţiei înregistrată la Biroul Vamal Constanta Sud cu nr. 9623/14.07.2014; şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 131/2016 din 01 iulie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a respins, ca nefondată, acţiunea precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., criticând hotărârea atacată ca nelegală, pentru următoarele considerente:

Principalele motive care au stat la baza pronunţării sentinţei atacate constau în aceea că a nu fost făcută dovada faptului că ţevile de foraj existente în cele trei containere sunt fabricate în Malaezia, deşi în toate actele emise de către intimate se face referire la expedierea din portul Qingdao din China către portul din Malaezia şi de aici mai departe către România.

Contrar celor reţinute în sentinţa atacată, că simpla analizare a rutei containerelor nu poate certifica originea mărfurilor transportate, trebuie reţinut de la bun început faptul că intimatele prezumă ("sigiliile apărând a fi fost aplicate") că mărfurile sunt originare din China, fără a veni în sprijinul susţinerilor făcute cu vreo probă de natură a atesta că bunurile importate de societate provin de fapt din China, şi nu din Malaezia.

Deşi în momentul reverificării organele de control au obţinut de la linia de transport B. S.R.L. informaţii privind ruta containerelor, sigiliile aplicate, portul de încărcare al acestora, date privind încărcătura (coletaj, greutate, descriere), nu a rezultat niciun fel de dovadă în sensul fabricării tuburilor din otel sau al unei transformări substanţiale ale acestora, potrivit dispoziţiilor Regulamentului CEE nr. 2913/1992 invocat de prima instanţa, pe teritoriul chinez, deşi a prezentat, atât ataşat declaraţiilor vamale, dar şi în momentul efectuării controlului (reverificarii operaţiunilor de import) o documentaţie de o forţă probantă incontestabilă raportat la originea malaeziană a produselor importate, referitoare la aceste acte care au fost emise de către instituţiile abilitate malaeziene, în deplina conformitate cu dispoziţiile art. 47 din Regulamentul CE nr. 2454/1993.

Dacă se contesta originea produselor astfel cum aceasta a fost declarată şi cum de altfel rezultă din înscrisurile oficiale emise chiar de către Camera de Comerţ din Malaezia, intimatele ar fi avut îndatorirea, potrivit principiului de drept actori incumbit probatio, să răstoarne prin dovezi de necontestat cele în cauză.

Cu riscul de a ne repeta, aducem la cunoştinţa instanţei de control judiciar faptul ca simpla verificare a rutei containerelor nu poate duce la concluzia certa a originii produselor importate.

Forţa probantă a înscrisurilor OFICIALE prezentate este net superioară supoziţiilor intimatelor, acestea ignorând total şi nejustificat existenţa documentaţiei mai-sus expuse, (a se vedea si Adresa x/2014 (19) emisă la data de 09.07.2014 de Camera de Comerţ din Malaezia).

Mai mult decât atât, prezumţia simplă precum că mărfurile importate ar fi originare din China este înlăturată şi de Adresa din 01.07.2014 emisă de furnizorul C. Malaezia, care descrie modalitatea de livrare a tuburilor din oţel în cauză (aceste bunuri trebuiau livrate direct unor societăţi din Ucraina şi Rusia - D. (care este, de altfel si deţinătorul licenţei si mărcii aplicate pe tuburile de otel), respectiv E..

Un alt argument pe care intimatele îl aduc în susţinerea afirmaţiei că bunurile importate ar proveni din China şi pe care instanţa de fond il preia ca atare, se referă la aplicarea etichetelor inscripţionate în limba chineză pe capacele din plastic care au rolul de a proteja capetele tuburilor din plastic.

In primul rând, este important de menţionat faptul că organele de control nu au efectuat o identificare fizică a tuburilor din oţel importate potrivit Declaraţiilor vamale nr. x/04.06.2014 şi nr. x/11.06.2014 (doua din cele trei declaraţii vamale în cauză), astfel că prezumţia că şi aceste din urmă produse aveau aplicate etichete în limba chineză este total neîntemeiată şi se impune a fi înlăturată, intimatele neaducând nicio altă dovadă în acest sens.

In al doilea rând, acele capace din plastic nu formează corp comun cu tuburile din oţel (aşa cum de altfel rezultă şi din planşele foto depuse la dosarul cauzei), ele având rolul exclusiv de a asigura integritatea capetelor produselor pe durata transportului maritim şi a depozitării în porturi (a se vedea corespondenţa purtată cu furnizorul malaezian al bunurilor importate, prin care se comunică motivul pentru care acele capace poartă etichete în limba chineză - naţionalitatea agentului economic care le produce efectiv).

Din catalogul de produse fabricate de societatea din China rezultă că această firmă produce diverse tipuri de protectori filete pentru tubing si casing, precum si alte produse din plastic, aşadar exclusiv accesorii necesare echipamentelor petroliere. Per a contrario, din catalogul de produse fabricate de societatea din Malaezia, reiese că C. produce ţevi din oţel folosite la tubajul şi forajul sondelor de gaz; mai exact, chiar bunurile importate de S.C. A. S.R.L.

In fine, nu in ultimul rând, de reţinut este si faptul ca aplicarea unor etichete, indiferent de limba inscripţionării acestora, nu se traduce perse in conferirea unei origini (alta decât cea dovedita prin documentaţia justificativa prezentata de societatea noastră) produselor importate.

Un alt aspect omis a fi analizat de către instanţa de fond priveşte împrejurarea că ţevile de otel fără sudură au un regim special de circulaţie (standardizate de F.), că prezumtiva societate din China care ar fi produs ţevile nu are standardizare F., însă cea din Malaezia care a vândut ţevile către S.C. A. S.R.L. este standardizata F.

Abordarea intimatelor faţă de situaţia din cauză este în deplină neconcordanţă cu practica C.E.D.O. care statuează că autorităţile naţionale trebuie să asigure aplicarea normelor cu claritate şi coerenţă rezonabile pentru a se evita posibila insecuritate şi incertitudine juridică (art. 82 din Regulamentul CE nr. 450/20082)

Mai mult decât atât, potrivit art. 82 alin. (2) §3 din Codul vamal comunitar, debitorul este considerat a fi de bună-credinţă în cazul în care este în măsură să demonstreze că, pe parcursul perioadei acoperite de operaţiunile comerciale în cauză, a făcut dovada diligentei necesare pentru a garanta că toate condiţiile privind regimul preferenţial au fost întrunite.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că instanţa de fond a analizat în mod corect şi complet toate probele existente la dosar referitor la situaţia de fapt şi de drept în litigiu, pronunţând o hotărâre temeinică şi legală.

II. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 10 decembrie 2019.

III. Soluţia instanţei de recurs

Argumente de fapt şi de drept relevante

Privitor la capacele din plastic a burlanelor de foraj, s-a constatat că reclamanta a depus documente de prezentare a firmei menţionate, conform cărora aceasta produce capace de protecţie pentru ţevi şi alte accesorii din plastic . Firma în cauză poartă denumirea G. şi adresa x, telefon x.

Pe de altă parte, conform unui alt pliant publicitar listat de pe internet de către reclamantă, apare firma G., H. cu sediul în Beiqi Road, Linzi District Zibo Shandong, având numărul de telefon x, denumirea firmei sugerând că are ca obiect de activitate fabricarea de echipament petrolier.

În aceste condiţii, având în vedere că datele de identificare conduc la concluzia că este vorba de aceeaşi firmă, susţinerea reclamantei că firma menţionată este doar un producător de accesorii din plastic apare ca îndoielnică şi nu poate fi considerată dovedită.

Pe de altă parte, în adresa de relaţii a firmei I./C. (prima fiind firma producător, iar a două firma de comercializare a produselor primei din data de 18.06.2014 se menţionează că firma producătoare a capacelor de la ţevi ar fi J., în legătură cu care urmează a se reţine că aşa cum rezultă din înscrisurile depuse este firma care a încărcat şi expediat marfa din portul Qingdao China, la toate cele trei importuri .

Firma din Malaezia nu menţionează ca producător al capacelor firma G., deşi în raport de datele obiective existente, aceasta pare a fi producătorul capacelor burlanelor de oţel, dar această împrejurare însă, nu poate fi în niciun caz apreciată ca un argument în favoarea susţinerilor reclamantei că producătorul burlanelor ar fi firma din Malaezia, ci constituie un argument în plus a faptului că mărfurile nu au ca provenienţă Malaezia.

Concluziile organului vamal asupra originii produselor a avut în vedere mai multe împrejurări stabilite în mod cert pe bază de documente, respectiv documentaţia vamală, rută transporturi, sigilii aplicate şi marcaje aplicate pe marfă, în raport cu care etichetele respective identificate la cel de-al treilea import au constituit o dovadă suplimentară a originii reale a mărfurilor pentru toate cele trei importuri.

Cât priveşte legătura dintre textul etichetelor scris în limba chineză şi limbile oficiale ale Malaeziei se reţine că limba chineză nu este o limbă oficială a Malaeziei, iar pe de altă parte, limba în care a fost scris textul etichetelor respective deşi nu stabileşte originea, poate constitui o dovadă în plus a faptului că mărfurile nu provin din Malaezia.

În acest context, susţinerile reclamantei că etichetele nu au fost aplicate pe ţevi, nici pe toate capacele ţevilor, că producătorii ţevilor sunt diferiţi de cei ai capacelor din plastic şi că pe o anumită cantitate de ţevi erau aplicate capace produse în Republica Moldova, nu prezintă relevanţă sub aspect faptic.

Reclamanta invocă faptul că simpla investigare a rutei containerelor realizată de Biroul Vamal nu poate anula caracterul certificat al originii mărfurilor probat cu documentele de origine a mărfurilor şi infirmă simpla prezumţie că marfa ar fi fost produsă în China; însă, acest aspect nu este întemeiat.

Condiţia necesară pentru ca un anumit produs să fie considerat originar dintr-o anumită ţară este ca acesta să fie obţinut sau produs în întregime în ţara respectivă, ori acolo să fi fost supus ultima dată unei transformări sau prelucrări substanţiale (Reg CEE 2913/1992 art. 23, 24).

În legătură cu acest aspect, verificările întreprinse de organul vamal au stabilit că la ambele importuri aplicarea sigiliilor s-a făcut în portul de expediţie Qingdao China, că marfa s-a aflat doar în tranzit prin Port Klang Malaezia de unde au fost expediate spre portul Constanţa Sud în care au ajuns cu sigiliile intacte.

În concluzie, faţă de aceste împrejurări de fapt rezultă că burlanele de oţel pentru care s-au întocmit cele două declaraţii vamale nr. x/04.06.2014 şi nr. x/11.06.2014 nu au fost produse în Malaezia şi nici nu au fost supuse vreunei transformări sau prelucrări în statul respectiv, aşa cum se reţine în mod argumentat în procesul-verbal de control nr. x/2014 al Biroului Vamal Constanţa Sud.

Ca atare, investigarea rutei containerelor a dovedit că acestea nu aveau cum să aibă ca origine Malaezia, câtă vreme s-au aflat doar în tranzit prin Port Klang, aşa cum dovedesc documentele transportatorului B. S.R.L..

De asemenea, sigilarea containerelor în portul Qingdao China şi caracterul intact al sigiliilor la sosirea în portul Constanţa Sud dovedeşte, în conformitate cu uzanţele transportului maritim, identitatea mărfurilor expediate din China cu cele ajunse în portul de destinaţie din România şi că ţara de expediţie este în realitate China şi nu Malaezia.

În fine, un alt argument relevant, îl constituie verificarea rutei containerelor până la încărcarea în portul Qingdao China (tracking), în legătură cu care a rezultat că acestea au sosit goale în portul respectiv şi acolo au fost încărcate cu marfa care a fost expediată în portul Constanţa Sud via - Port Klang Malaezia.

Reclamanta invocă o serie de înscrisuri pe care le consideră dovada faptului că mărfurile au ca origine Malaezia, respectiv declaraţia de conformitate a I. Malaezia, certificatele de origine ale mărfurilor ce au făcut obiectul celor trei importuri (MCCMA x/25.04.2014, MCCMA x/06.05.2014 şi MCCMA x/20.05.2014, toate emise de Camera de Comerţ Malaezia - dosar) la care se adaugă corespondenţa cu societăţile C. Malaezia şi societatea din Ucraina D..

Certificatele de origine MCCMA x/25.04.2014 şi MCCMA x/06.05.2014 vizând marfa care a făcut obiectul celor două declaraţii vamale din cauză sunt emise de Camera de Comerţ Malaezia. Fiecare din documente conţine în caseta numerotată "10" menţiunea, sub semnătura şi ştampila firmei C., că bunurile menţionate în certificate au fost produse sau prelucrate în Malaezia, iar în caseta "11" a aceloraşi documente este conţinută certificarea instituţiei emitente prin menţiunea că pe baza controlului efectuat declaraţia exportatorului este corectă.

Având în vedere că în cazul ambelor certificate de origine, containerele au fost încărcate şi sigilate în portul Qingdao China, anterior emiterii certificatelor de origine şi că s-au aflat pe teritoriul Malaeziei doar în tranzit, fără a fi desigilate rezultă că în mod cert controlul care ar fi stat la baza certificării nu a putut fi realizat.

La împrejurarea de mai sus se adaugă faptul dovedit că marfa la care se referă cele două certificate de origine nu a avut ca origine teritoriul Malaeziei unde s-a aflat doar în tranzit, ci avea ca provenienţă China.

În aceste condiţii, nu se poate reţine că cele două certificate îndeplinesc cerinţa prevăzută la lit. c) a art. 47 a Regulamentului 2913/1992, care menţionează că "Atunci când originea unei mărfi este sau trebuie dovedită la import prin prezentarea unui certificat de origine, acest certificat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:…c) să certifice fără niciun dubiu că marfa respectivă este originară dintr-o anumită ţară".

Reclamanta susţine că procedura de certificare a originii mărfurilor nu presupune vizualizarea acestora, ci se realizează în baza cererii persoanei interesate care prezintă documente şi informaţii de natură să confirme fără dubiu originea mărfii dintr-o anumită ţară, susţinere care nu poate fi însă primită.

Chiar dacă s-ar reţine ca atare, afirmaţia că certificatul de origine se eliberează în cadrul unei proceduri esenţialmente formale, pe baza documentelor prezentate de solicitant - deşi în textul certificatelor se face vorbire expresă de un control fără alte precizări sau nuanţări (care susţine certificarea instituţiei), este de netăgăduit că în cazul celor două certificate în discuţie menţiunile din cuprinsul lor sunt în contradicţie cu realitatea stabilită pe bază de dovezi în sensul că originea mărfurilor nu era Malaezia, ci China şi că acestea s-au aflat în tranzit prin Malaezia.

Aşa fiind, adresa x/2014 a Camerei de Comerţ din Malaezia care confirmă că certificatele de origine MCCMA x/25.04.2014, MCCMA x/06.05.2014 sunt autentice nu i se poate acorda o forţă probantă mai mare decât a certificatelor.

În ceea ce priveşte corespondenţa reclamantei cu firma C. în legătură cu etichetele identificate pe capacele tuburilor şi marcajul prin vopsire pe unele tuburi cu numărul "1354", firma în cauză a răspuns cu adresa din 18.06.2014 că aceste capace ar fi fost furnizate de firma specializată J., afirmaţie care urmează apreciată ca nerelevantă având în vedere lipsa detaliilor şi probabilitatea ca respectivele accesorii să fie produse de firma G. China. Referitor la inscripţionarea 1354, firma în cauză menţionează că ar fi un marcaj personalizat, încărcarea făcându-se în transportul destinat reclamantei din eroare.

Reclamanta s-a adresat cu o cerere de relaţii firmei D., care a confirmat printr-o adresă din 19.06.2014 că achiziţionează ţevi de foraj de la I. Malaezia şi C. şi pentru unele ţevi solicită aplicarea acestui marcaj de producător .

Printr-o adresă ulterioară din 01.07.2014 I. Malaezia/C. menţionează că burlanele livrate cu ocazia celor trei importuri fuseseră iniţial destinate firmei D. şi firmei E., conform contractului nr. x/06.02.2014 şi că livrarea în baza contractului urma să aibă loc prin depozitare şi tranzit în portul Qingdao China, însă contractul s-a modificat şi au fost redirecţionate către reclamantă.

Se constată că documentele menţionate sunt insuficiente şi nerelevante prin ele însele pentru a dovedi împrejurările susţinute şi cu atât mai puţin originea mărfurilor ca fiind Malaezia.

Reclamanta nu a făcut nicio probă care să dovedească transportul iniţial al mărfurilor din Port Klang, Malaezia, în portul Qingdao, China.

Mai mult decât atât, din documentele de tracking ale containerelor prezentate de B. S.R.L. şi K. S.R.L., la solicitarea organului vamal, rezultă că la toate cele trei importuri containerele au ajuns în portul Qingdao China goale, fiind încărcate şi expediate către Port Klang Malaezia de aceeaşi firmă J. .

Reclamanta susţine că portalul de unde au fost extrase datele de tracking poate avea erori sau inexactităţi, aspect care va fi înlăturat întrucât datele în cauză se coroborează cu celelalte probe administrate.

Reclamanta menţionează, în legătură cu ruta containerelor şi sigiliile aplicate, că aspectul esenţial ar consta în faptul că ţevile respective au fost fabricate cu 2-3 ani în urmă şi în această perioadă ar fi putut urma un traseu de transport maritim, însă nu a făcut nicio dovadă sub acest aspect.

În concluzie, dovada caracterului de origine a mărfurilor nu are un caracter exclusiv şi absolut. Reglementările existente menţionează cerinţa ca originea mărfurilor să fie dovedită printr-un document (art. 26 Reg CEE 2913/1992), iar originea nepreferenţială printr-o dovadă de origine care să certifice fără niciun dubiu că marfa este originară dintr-o anumită ţară (art. 47 lit. c) Reg CEE 2454/1993).

În situaţia în care organele vamale au îndoieli serioase asupra originii mărfii pot pretinde dovezi suplimentare pentru a verifica realitatea indicaţiei de origine (art. 26 alin. (2) Reg CEE 2913/1992).

În speţă, formalităţile de vămuire iniţiale s-au făcut pe baza documentelor prezentate de reclamantă şi anexate la cele două declaraţii vamale, conform cărora mărfurile erau originare din Malaezia. Ulterior, când organele vamale au efectuat controlul de reverificare (în temeiul art. 100 din Legea 86/2006 şi art. 36 din Anexa Ordinului ANAF nr. 7521/2005), au constatat pe baza probelor administrate că originea mărfurilor nu este cea menţionată în documentele de origine.

2. Analiza motivelor de casare

În primul rând, este de remarcat că recurenta-reclamantă invocă în susţinerea recursului incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de pct. 6 al textului de lege precitat, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru cele ce urmează.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate în litigii (hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului Van de Hurk c. Olandei, şi hot. Perez c. Franţei).

Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii, se constată că judecătorul fondului a făcut o analiză amplă a susţinerilor ambelor părţi şi a răspuns argumentelor acestora; criticile recurentei, cu privire fie la omisiunea pronunţării instanţei de fond asupra unor mijloace de probă, fie la modul de interpretare al acestora, sunt relevante strict din prespectiva motivului de casare prevăzut de pct. 8, pentru că în raport de acesta poate fi cercetată nelegalitatea sentinţei.

Mai exact, nemulţumirea recurentei vizează modul de aplicare al normelor de drept material la starea de fapt, apreciată ca incomplet/greşit reţinută, prin interpretarea dată unor mijloace de probă, cu nesocotirea altora.

În aceste condiţii, Înalta Curte se va pronunţa asupra motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reţinând în acest sens următoarele:

1. Chestiunea dedusă judecăţii este circumscrisă stabilirii provenienţei mărfurilor ce au făcut obiectul celor trei importuri efectuate de reclamantă, asceasta din urmă susţinând, în primul rând, nerelevanţa rutei containerelor, în condiţiile în care originea mărfurilor este data, în principal, de documentele justificative.

Sub acest aspect, reclamanta-recurentă solicită a fi acordată prevalenţă certificatelor de origine a mărfurilor emise de Camera de Comerţ din Malaezia, Declaraţiei de conformitate din 9.05.2014, emisă de producătorul tuburilor din oţel - I. Malaezia şi corespondenţei purtate cu furnizorul mărfurilor - C. Malaezia, apreciind ca nerelevantă ruta mărfurilor.

Relativ la forţa probantă a certificatelor de origine a mărfurilor emise de Camera de Comerţ din Malaezia, Înalta Curte apreciază că aceasta este similară oricărui mijloc de probă, putând, prin coroborare să conducă la o concluzie pe care judecătorul cauzei să îşi întemeieze soluţia; şi, în mod analog, justificarea traseului containerelor pe ruta China-Malaezia-România se impune a fi coroborată cu alte mijloace de probă.

Pe de altă parte, relativ la forţa probantă a oricărui mijloc de probă, sunt relevante prevederile art. 26 alin. (2) din Regulamentul CCE nr. 2913/1992, care prevăd că "Fără a aduce atingere prezentării documentului respectiv, autorităţile vamale pot solicita, în cazul unor îndoieli serioase, orice dovadă suplimentară pentru a se asigura că indicaţia privind originea este în conformitate cu legislaţia comunitară în materie".

Împrejurarea că instanţa de fond a justificat existenţa rutei de mai sus, este relevantă în probarea originii produselor, în raport de prevederile art. 23 alin. (1) şi alin. (2) lit. j) din Regulamentul CEE nr. 2913/1992, care prevăd că,,1. Mărfurile originare dintr-o ţară sunt acele mărfuri obţinute sau produse integral în acea ţară. 2. Expresia "mărfuri obţinute în întregime într-o ţară" reprezintă:…(j) mărfuri care sunt produse în locul respectiv, exclusiv din mărfuri menţionate la punctele (a) - (i) sau din derivatele lor, în oricare stadiu al producţiei".

Referitor la Certificatele de origine, din perspectiva forţei probante de care se bucură, nu poate fi omisă suspiciunea care se naşte din faptul că acestea au fost emise ulterior sigilării containerelor cu sigilii în Port Qingdao China, pentru ca ulterior tranzitării prin Port Klang Malaezia să ajungă în portul Constanţa Sud.

După cum a reţinut şi prima instanţă, este relevantă împrejurarea că prin verificarea rutei containerelor, până la încărcarea în portul Qingdao-China, acestea au sosit goale în Port Qingdao China, pentru a fi încărcate cu destinaţia Constanţa Sud.

În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 47, 49 şi 50 din Regulamentul nr. 2454/1993, Înalta Curte reţine că acestea nu sunt aplicabile în speţă, întrucât acestea se referă, potrivit art. 48 alin. (1) din acelaşi regulament, certificatelor de origine eliberate de autorităţile competente sau organismele abilitate ale statelor membre.

2. Referitor la documentele care atestă că bunurile trebuiau livrate, în baza unui contract, către doi parteneri din Ucraina şi Rusia - D., respectiv E. - şi care justifică faptul că produsele au fost transportate iniţial din Malaezia în China şi de acolo, în urma redirecţionării, în portul Constanţa Sud, Înalta Curte apreciază că aceste înscrisuri sunt nerelevante în cauză, nefiind apte să justifice originea produselor, mai ales în condiţiile în care sigiliile sunt aplicate în Port Qingdao China; şi, nu în Port Klang Malaezia. Această concluzie se impune întrucât reclamanta nu a justificat identitatea dintre produsele care au făcut obiectul contractului şi transportul destinat portului Constanţa Sud.

De altfel, nici reclamanta - recurentă, deşi a susţinut această ipoteză nu a fost în măsură să o justifice, deşi această sarcină îi revenea, potrivit art. 249 C. proc. civ. - "Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege".

3. În aceeaşi ordine de idei, nici etichetele aplicate pe capacele de protecţie ale tubulaturii nu fac dovada originii mărfurilor, indiferent de limba în care sunt inscripţionate acestea. Această concluzie se impune în ambele ipoteze posibile - dacă acestea sunt inscripţionate în limba chineză sau au menţiunea "Republica Moldova" - pentru că, plecând de la susţinerile reclamantei-recurente că aceste capace sunt accesorii distincte ale ţevilor, este cert că nu sunt de natură a imprima o anumită origine mărfurilor; şi, cu atât mai puţin, dovada provenienţei din Malaezia.

4. În mod similar, nici susţinerile recurentei precum că doar societatea producătoare din Malaezia ar deţine standardizarea F., în timp ce societatea din China nu ar avea această caracteristică, nu poate fi reţinută ca pertinentă în justificarea originii mărfurilor, în condiţiile în care, relevante sunt în opinia Înaltei Curţi, circumstanţele operaţiunii de vămuire în întregul ei, cu referire la ruta de transport şi identificarea mărfurilor în raport de sigiliile aplicate la expediere.

De altfel, faptul că societatea din China nu deţine standardul F., nu conduce, per a contrario, la concluzia că mărfurile provin din Malaezia; şi că provenienţa acestora este exclus să fie China.

Având în vedere scopul aplicării sigiliilor - de a asigura integritatea mărfurilor pe durata întregului transport şi identitatea mărfurilor la destinatar - este cert că această operaţiune îndeplinită de cărăuş la data încărcării mărfurilor, în Port Qingdao China, justifică atât ruta cât şi provenienţa bunurilor, prin prisma primului destinatar, identic cu exportatorul către Port Constanţa Sud, respectiv C. Malaezia.

Şi, nu în ultimul rând, reclamanta nu a fost în măsură să justifice că mărfurile ar fi fost iniţial expediate din Malaezia către China, anterior expedierii din China către Malaezia şi ulterior către România.

5. Relevanţa Raportului O.L.A.F. din 1.06.2015 în prezenta cauză, apreciată de recurentă prin prisma faptului că între societăţile care au eludat plata taxelor anti-dumping nu se regăseşte şi furnizorul acesteia, nu este considerabilă, în opinia Înaltei Curţi. Aceasta întrucât, în cuprinsul raportului se precizează că au fost identificate cinci companii ca fiind expeditorii din Malaezia a 54 de importuri în statele membre UE; însă, O.L.A.F. a stabilit că "transporturi suplimentare declarate ca fiind originare din Malaezia la importul în UE ar putea, de fapt, să fie originare din China. Acest lucru se referă la transporturile care au fost declarate în Malaezia pentru export (ZB2) cu societăţi din UE în mai multe state membre, prezentate ca destinatari.". de altfel, misiunea de control a fost determinată tocmai de presupusa evaziune a taxelor anti-dumping aplicabile importurilor anumitor ţevi fără sudură şi tuburi din oţel inoxidabil originare din UE sau din China, prin transbordare prin Malaezia" .

S-a mai constatat că potrivit statisticilor comerciale, începând din iulie 2011, după impunerea taxelor anti-dumping provizorii, exporturile de ţevi fără sudură şi tuburi din oţel inoxidabil (numite SSP) din Malaezia către UE au crescut; şi că, de asemenea exportul SSP din China către Malaezia au crescut, în mod corespunzător, împrejurare relevantă, în condiţiile în care importurile recurentei au avut loc în anul 2014.

6. Trimiterile recurentei la prevederile art. 82 din Regulamentul CE nr. 450/2008, relativ la buna sa credinţă nu pot fi reţinute ca pertinente, în condiţiile în care acest regulament a fost abrogat de Regulamentul (UE) nr. 952 din 9 octombrie 2013.

Potrivit, însă, art. 119 alin. (1) din acest din urmă regulament, "un cuantum de taxe la import sau la export se rambursează sau se remite în cazul în care, ca urmare a unei erori a autorităţilor competente, cuantumul datoriei vamale notificate iniţial a fost inferior cuantumului de plătit, cu condiţia ca următoarele condiţii să fie îndeplinite: (a) debitorul nu ar fi putut, în mod rezonabil, să detecteze eroarea; şi (b) debitorul a acţionat cu bună-credinţă".

Or, în cauză nu este realizată, prin prisma considerentelor de mai sus, cerinţa existenţei unei erori a autorităţii competente şi nici cea a debitorului care să fi acţionat cu bună credinţă.

Referitor la această din urmă condiţie - care se impune a fi realizată cumulativ cu cea ca debitorul nu ar fi putut, în mod rezonabil, să detecteze eroarea - sunt aplicabile şi dispoziţiile alin. (3) teza a III-a din acelaşi articol, care prevede că "Debitorul este considerat a fi de bună-credinţă în cazul în care este în măsură să demonstreze că, pe parcursul operaţiunilor comerciale în cauză, a depus toate eforturile necesare pentru a garanta că toate condiţiile privind tratamentul preferenţial au fost întrunite". Or, conduita recurentei-reclamante, din perspectiva acestei cerinţe - că pe parcursul operaţiunilor comerciale ar fi depus toate eforturile necesare pentru a garanta că toate condiţiile privind tratamentul preferenţial au fost întrunite - nu a fost una corectă, aceasta urmărind să beneficieze de un tratament preferenţial pentru mărfurile importate.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de aceste considerente, nefiind întrunite criticile invocate prin motivele de recurs, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat, iar hotărârea atacată va fi păstrată ca legală şi temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 131/2016 din 01 iulie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2019.