Securitate worker status: unconstitutional surveillance of private life and religious activities as infringement of fundamental rights

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 27 mai 2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., să se constate calitatea de lucrător al Securităţii al acestuia.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 38/18 pronunţată în data de 29 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea, ca neîntemeiată, privind pe reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în contradictoriu cu pârâtul A..

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii.

Susţine că, în esenţă, prima instanţă a arătat că nu ar fi dovedită încălcarea dreptului la viaţă privată, întrucât, potrivit considerentelor sentinţei pe care o critică, "Toate informaţiile furnizate de pârât, chiar dacă au caracter personal, sunt informaţii neutre, oficiale [...]". De asemenea, prima instanţă a arătat că, în cuprinsul rapoartelor pe care le-a întocmit, intimatul nu ar fi furnizat "nici un element suplimentar" informaţiilor deja deţinute de Securitate, cu privire la persoana urmărită. În plus, prima instanţă a arătat că intimatul nu i-ar fi dirijat personal pe informatorii care au contribuit la acţiunea de urmărire, ci doar ar fi consemnat originea informaţiilor pe baza cărora a întocmit rapoartele.

Faţă de aceste considerente ale primei instanţe, arată că simpla folosire nepermisă a unor informaţii privind viaţa privată a celui urmărit, fără cunoştinţa, fără acceptul acestuia şi fără a exista un interes de ordin superior care să poată justifica ingerinţa, reprezintă o încălcare a dreptului la viaţă privată.

Atât timp cât informaţii - care ar fi trebuit să rămână cunoscute doar persoanei urmărite şi anturajului său - deveneau obiect de lucru al autorităţilor, fără acceptul acestei persoane şi fără a exista un interes de ordin superior care să justifice această ingerinţă, se dovedeşte încălcarea dreptului la viaţă privată, indiferent de modalitatea prin care autorităţile intrau în posesia lor şi, mai ales, indiferent de existenta sau inexistenţa unor alte consecinţe în plus fată de ingerinţa nejustificată în viaţa personală sau familială.

Potrivit art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, pentru încălcarea dreptului la viaţă privată sunt suficiente imixtiunile "arbitrare" în viaţă particulară sau familială a unui cetăţean.

Prin urmare, simpla prelucrare a unor informaţii referitoare la viaţa personală a unei persoane, fără acceptul acestei persoane şi fără a exista un interes de ordin superior, care să permită această ingerinţă, dovedeşte încălcarea dreptului la viaţă privată.

Prima instanţă a considerat că, pentru dovedirea încălcării dreptului la viaţă privată ar fi fost necesară şi existenţa altor consecinţe negative asupra persoanei urmărite, în plus faţă de ingerinţa nejustificată în viaţa personală sau familială care s-a produs prin redactarea rapoartelor. Procedând astfel, prima instanţă a distins acolo unde prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, precum şi prevederile art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice nu au distins.

Prin urmare, sentinţa atacată este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a acestor prevederi de drept material, situaţie ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) punctul 8 din Noul C. proc. civ.

Faţă de considerentul primei instanţe potrivit căruia intimatul nu ar fi furnizat "nici un element suplimentar informaţiilor deja deţinute de Securitate, cu privire la persoana urmărită", arătă că aceste informaţii au devenit obiect de lucru al Securităţii tocmai ca rezultat al rapoartelor semnate de intimat, iar îngrădirea dreptului la viaţă privată nu rezultă numai din obţinerea abuzivă a unor informaţii cu caracter personal, ci, mai ales, din activitatea de prelucrare, de sintetizare şi de analizare a acestor informaţii, activitate pe care intimatul a îndeplinit-o prin redactarea rapoartelor amintite.

Prin urmare, atât timp cât a considerat că dreptul la viaţă privată nu ar fi fost îngrădit, pentru motivul anterior analizat, sentinţa atacată este, şi din acest punct de vedere, rezultatul încălcării şi aplicării greşite a prevederilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, Legea nr. 293/2008, dar şi a prevederilor art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice.

Cât priveşte considerentul primei instanţe potrivit căruia intimatul nu i-ar fi dirijat personal pe informatorii care au contribuit la acţiunea de urmărire, ci doar ar fi consemnat originea informaţiilor pe baza cărora a întocmit rapoartele, reiterează că simpla prelucrare a unor informaţii referitoare la viaţa personală a unei persoane, fără acceptul acesteia şi fără a exista un interes de ordin superior, care să permită aceasta, dovedeşte încălcarea dreptului la viaţă privată, indiferent dacă intimatul a obţinut sau nu personal respectivele informaţii.

În concluzie, sentinţa atacată este, şi din acest punct de vedere, rezultatul încălcării şi aplicării greşite a prevederilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, dar şi a prevederilor art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice.

4. Apărări formulate în cauză

Intimaul-pârât a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 31 octombrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 10 decembrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 26 noiembrie 2019, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a normelor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce succed:

Reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a solicitat să se constate calitatea de lucrător al Securităţii a pârâtului A..

Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiată cererea, apreciind că sunt insuficiente motive prezentate instanţei pentru a se putea constata îndeplinite condiţiile impuse de legiuitor prin art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008 şi a se constata calitatea de "lucrător al organelor de miliţie cu atribuţii pe linie de securitate" a pârâtului.

Prin recursul promovat reclamatul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Se constată că, potrivit acestei norme, casarea unor hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauză instanţa de fond a reţinut în mod justificat că, în cazul pârâtului este întrunită cerinţa de lucrător al Securităţii, prin prisma atribuţiilor ce-i reveneau, potrivit Legii nr. 21/1969, în calitate de plutonier major şi ulterior plutonier adjutant şi cu funcţia de şef al Postului de Miliţie Pucheni, judeţ Dâmboviţa (1985, 1988), având atribuţii pe linia muncii de Securitate.

În ceea ce priveşte însă cerinţa ca, în această calitate, să fi desfăşurat activităţi prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, în mod nelegal instanţa de fond a reţinut neîndeplinirea acesteia, întrucât a apreciat că activitatea sa nu ar fi circumscrisă ipotezei legale prevăzute de art. 2 lit. a) teza a II-a din O.U.G. nr. 24/2008 - a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

În acest sens, Înalta Curte reţine că activitatea pârâtului, concretizată în dirijarea de surse informative din legătura personală a preotului B., în vederea obţinerii de informaţii atât privind viaţa privată a urmăritului, cât şi activitatea acestuia în cadrul asociaţiei "Oastea Domnului" interzise la acel moment, reprezintă, prin natura lor, o violare a dreptului la viaţă privată şi a dreptului la libertatea conştiinţei şi religiei, aşa cum acestea sunt definite de prevederile art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, ale art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi cele ale art. 30 din Constituţia României din 1965, coroborate cu dispoziţiile art. 18 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.

Această concluzie se impune pentru următoarele considerente:

Acţiunile întreprinse de către pârât, concretizate în supravegherea informativă a preotului ortodox în calitatea sa de lucrător al fostei miliţii au fost determinate de împrejurarea că acesta "..activa pe linia asociaţiei religioase interzise Oastea Domnului, avea relaţii neoficiale cu un cetăţean olandez de la care a primit valută în vederea efectuării unei excursii în străinătate şi cu intenţii de evaziune prin refuzul înapoierii în ţară." şi se constatase că era "un fost elev al preotului C. condamnat politic".

În acest sens, pârâtul a dirijat surse din legătura personală a unui preot ortodox să obţină informaţii privind viaţa privată a urmăritului şi activităţile desfăşurate de acesta, respectiv:

"dacă pleacă în străinătate, dacă are legături cu alte persoane urmărite, etc.".

De asemenea, în aceeaşi acţiune, a verificat informaţiile furnizate de surse şi a constatat că "numiţii D. şi E. nu sunt rude cu familia preotului B. şi nici nu au intrat în legătură cu cetăţeni străini".

Această stare de fapt nu este, de altfel, contestată de către părţi, însă instanţa de fond s-a limitat să constate că dirijarea unor surse din legătura personală a preotului pentru a obţine informaţii privind viaţa privată a acestuia şi activităţile desfăşurate pe linia meseriei sale nu s-a făcut prin încălcarea unor drepturi şi libertăţi; şi că, modalitatea de obţinere a acestor informaţii nu reprezintă în acelaşi timp şi o încălcarea a vieţii private a preotului.

Relevant este însă, în opinia Înaltei Curţi, că încălcarea dreptului la viaţa privată şi a dreptului la libertatea conştiinţei şi religiei ale persoanei faţă de care s-a exercitat supravegherea, s-a realizat prin acţiunile efective, dispuse de pârât, prin conţinutul informaţiilor obţinute; şi, mai mult decât atât, fără cunoştinţa preotului despre activitatea întreprinsă împotriva sa, generând grave imixtiuni în viaţa privată a celui urmărit, în condiţiile încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului prevăzute de prevederile art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, ale art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi cele ale art. 30 din Constituţia României din 1965, coroborate cu dispoziţiile art. 18 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.

Pe de altă parte, nu poate fi reţinut argumentul pârâtului, invocat în întâmpinarea depusă în instanţă, precum că măsurile dispuse de către organele de Securitate erau prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la acel moment şi erau adoptate în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi ordinelor militare primite în acest sens, astfel că era ţinut să le respecte şi să le îndeplinească. Aceasta întrucât, pe de o parte, statul român era ţinut de respectarea întocmai a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, astfel cum acestea erau prevăzute de Constituţie şi de pactele şi tratatele internaţionale la care România a aderat; şi, pe de altă parte, nu s-au relevat, în litigiu, elemente care să conducă la presupunerea rezonabilă a implicării persoanei supravegheate în acţiuni împotriva securităţii naţionale (spionaj, trădare sau terorism), şi care să justifice prin urmare o eventuală ingerinţă a organelor Securităţii în viaţa privată.

Înscrisurile existente la dosarul cauzei au demonstrat că în desfăşurarea urmăririi informative, pârâtul a dispus măsuri care au adus atingere drepturilor persoanei urmărite, astfel că Înalta Curte reţine că şi a doua condiţie prevăzută de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 este îndeplinită, în sensul că prin acţiunile întreprinse în calitatea sa de agent al organelor Securităţii, pârâtul a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale prevăzute atât de legislaţia internă în vigoare în acea perioadă, cât şi de legislaţia internaţională, respectiv, dreptul la viaţă privată, prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi dreptul la liberă exprimare, prevăzut de art. 12 din Constituţia România din 1965, coroborat cu art. 18 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.

Îngrădirea acestor drepturi s-a realizat prin instrumentarea dosarului de supraveghere informativă deschis în privinţa persoanei urmărite pentru stabilirea activităţii şi atitudinii faţă de regim, a concepţiilor ei politice, a naturii relaţiilor acesteia cu diverse persoane, prin activitatea de dirijare a surselor recrutate pentru încadrarea informativă a persoanei urmărite, surse care au oferit date referitoare la viaţa privată a acestuia, cu atât mai mult cu cât activităţile desfăşurate de pârât nu au vizat persoane urmărite penal şi nu au fost legate de siguranţa statului, ci au avut ca scop menţinerea regimului totalitar comunist şi au condus la îngrădirea drepturilor şi libertăţilor menţionate.

Mai mult, legiuitorul nu face distincţie între persoanele care au iniţiat şi supus spre aprobare anumite măsuri, cele care le-au aprobat, respectiv le-au executat, singurul element determinant fiind acela ca întreaga activitate de poliţie politică să vizeze încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

Şi, nu în ultimul rând, intimatul pârât nu a negat nici calitatea de lucrător al fostei Miliţii şi nici autenticitatea înscrisurilor întocmite în considerarea atribuţiilor ce-i reveneau, însă a încercat să acrediteze ideea că activităţile desfăşurate se încadrau în atribuţiile normale de serviciu care îi reveneau, fără să fi suprimat sau îngrădit drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului.

Această apărare generică nu poate fi primită întrucât măsurile informativ-operative pe care intimatul le-a dispus în calitate de subofiţer de Securitate, în instrumentarea dosarului de urmărire informativă (în cuprinsul cărora se făcea referire expresă atât la activitatea profesională a persoanei urmărite, cât şi la convingerile şi practicile religioase ale respectivei persoane, precum şi la alte aspecte de viaţă privată) exced, în mod evident, prevederilor art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi ale art. 12 din Constituţia România din 1965, coroborat cu art. 18 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat şi la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de reclamantă, va casa hotărârea atacată şi, rejudecând cauza, va admite acţiunea reclamantului şi va constata calitatea pârâtului intimat de lucrător al Securităţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii împotriva sentinţei civile nr. 3818 din 29 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa şi rejudecând cauza:

Admite acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în contradictoriu cu pârâtul A..

Constată că pârâtul A. a avut calitatea de lucrător al securităţii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2019.