Tax authority appeal rejected; excise warehouse revocations annulled and reauthorization ordered as disputed sums were state aid, not fiscal debts.

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2019

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea la data de 18.03.2016 reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 106 din 22.10.2015 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse supuse accizelor armonizate prin care s-a dispus revocarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal nr. x din data de 01.01.2004, nr. x din data de 01.01.2004 şi nr. x din data de 01.01.2004;

- anularea Deciziei nr. 118/17.12.2015 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse supuse accizelor armonizate s-a respins plângerea prealabila formulata de reclamantă împotriva Deciziei nr. 106 din 22.10.2015

- recunoaşterea dreptului pretins prin obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii prin care să admită cererea de reautorizare a antrepozitelor fiscale pentru care au fost emise autorizaţiile de antrepozit fiscal nr. x din 01.01.2004, nr. x din data de 01.01.2004 şi nr. x din data de 01.01.2004.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 178/CA/2016 - PI din 19 septembrie 2016, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate.

A anulat Decizia nr. 106/22.10.2015 şi Decizia nr. 118/17.12.2015 emise de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate şi a obligat pârâtul la emiterea unei noi decizii prin care să admită cererea reclamantei de reautorizare a antrepozitelor fiscale pentru care au fost emise autorizaţiile de antrepozit fiscal nr. x din 01.01.2004, nr. x din 01.01.2004 şi nr. x din 01.01.2004.

Prin aceeaşi sentinţă a obligat pârâtul la plata sumei de 12.783,36 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, reprezentând onorariu avocat, taxă judiciară de timbru şi contravaloare deplasări în instanţă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 178/CA/2016 - PI din 19 septembrie 2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, iar în urma rejudecării pe fond, să se respingă acţiunea ca neîntemeiată.

În drept, recurenta-pârâtă Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate a indicat ca temei de drept motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea cererii de recurs, a dezvoltat următoarele critici.

Învederează că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, constând în faptul că instanţa a analizat şi s-a pronunţat asupra unor probleme de drept asupra cărora nu avea competenţa funcţională şi materială de a o face.

Potrivit art. 263 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, legalitatea actelor Comisiei Europene este verificată numai de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene astfel că instanţa nu avea competenţa să analizeze şi să se pronunţe asupra legalităţii măsurilor dispuse prin Decizie Comisiei, astfel că ideile menţionate în considerente, referitoare la efectele pe care le produce acest act şi mai ales persoanelor faţă de care se produc acestea sunt reţinute în afara cadrului legal.

O a doua interpretare şi aplicare eronată a legii a fost realizată cu referire la natura juridică a sumelor stabilite prin Decizia Comisiei, sume ce au fost avute în vedere la revocarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal.

Instanţa nu a ţinut cont de faptul că existau două raporturi juridice distincte, formate între părţi diferite şi izvorând din acte juridice distincte.

Pentru luarea Deciziei Comisiei nr. 106/22.10.2015 a fost avută în vedere, alături de alte înscrisuri, şi adresa nr. x/21.07.2015 emisă de către Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin care s-a adus la cunoştinţa Comisiei faptul că, în urma analizei fişei sintetice pe plătitor din 20.07.2015, s-a constatat faptul că reclamanta înregistrează obligaţii fiscale restante către bugetul general consolidat, de natura celor administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Sintagma "obligaţii fiscale restante" din textul art. 206 indice 28 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 trebuie interpretată în sensul pe care această noţiune o avea potrivit O.G. nr. 92/2003 şi potrivit definiţiei date bugetului general consolidat prin art. 2 din Legea nr. 69/2010.

Izvorul obligaţiilor care au fost avute în vedere la emiterea deciziei de revocare îl reprezintă Decizia nr. 2112/30.03.2015 a Comisiei Europene prin care s-a stabilit răspunderea solidară a reclamantei-intimatei pentru rambursarea ajutorului de stat primit de oricare dintre beneficiari.

Consideră că legea a definit ca fiind fiscale, prin asimilare, toate veniturile bugetului general consolidat, noţiunea fiind definită astfel de lege, inclusiv sumele ce reprezintă un ajutor de stat acordat nelegal.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, ale art. 22 din O.G. nr. 92/2003 şi art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014, în opinia recurentei, singura concluzie care se poate trage este aceea că sumele reprezentând ajutor de stat cu care reclamanta figurează în evidenţa fiscală, au natura unor obligaţii fiscale, în sensul pe care această noţiune o are potrivit textelor de lege menţionate.

Susţine că prima instanţă a reţinut în mod eronat faptul că s-a mai pronunţat o sentinţă prin care s-a reţinut faptul că sumele obţinute prin hotărârea arbitrală au natură civilă şi nu fiscală, aceasta neavând nicio relevanţă întrucât în dosarul respectiv a fost contestată o procedură de compensare realizată de organul fiscal şi, în al doilea rând, dosarul se află în recurs.

Contrar afirmaţiilor intimatei-reclamante, însuşite de către instanţa de fond, prin Decizia Comisiei s-a stabilit obigaţia României de a recupera de la "unitatea economică unică" din care face parte şi reclamanta, sumele menţionate în cuprinsul acesteia.

Instanţa de fond a reţinut în mod eronat şi faptul că obligaţia de plată a sumelor reprezentând ajutor de stat a fost suspendată prin încheierea nr. 782/07.07.2015 pronunţată de Judecătoria Beiuş. Prin această sentinţă s-a dispus doar suspendarea executării silite demarată în baza Deciziei Comisiei Europene, această hotărâre neavând nicio influenţă asupra existenţei datoriei însăşi.

Consideră că şi soluţia de obligarea a pârâtei de emitere a unei noi decizii prin care să fie admisă cererea de reautorizare a intimatei este pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, dispoziţia înscrisă în art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 trebuind să fie coroborată cu dispoziţiile Codul fiscal potrivit cărora Comisia de autorizare este cea căreia îi revine competenţa materială de a analiza pe fond cererea petentului.

Recurenta critică şi măsura obligării la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că se impunea cenzurarea cuantumului acestora, cu aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu consecinţa menţinerii sentinţei recurate ca temeinică şi legală.

În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la lipsa competenţei materiale şi funcţionale a primei instanţe, arată că obiectul cauzei nu a constat în analiza legalităţii unei Decizii a Comisiei Europene ci a constat în analiza legalităţii unor acte administrative.

Învederează că în decizia CE se face o referire directă la recuperarea cu titlu de ajutor de stat a unor "despăgubiri" şi nicidecum la recuperarea unor creanţe fiscale.

Indiferent de modalitatea în care au fost atribuite reclamanţilor, sumele ce urmează a fi recuperate nu reprezintă taxe, impozite sau contribuţii şi nu provin dintr-un raport juridic fiscal.

Întrucât pretinsa datorie este eminamente civilă, nu este aptă să conducă la revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal respectiv la respingerea cererii de reautorizare.

A depus la dosar Hotărârea din 18 iunie 2019 a Tribunalului Uniunii Europene prin care a fost anulată Decizia (UE) 2015/1470 a Comisiei din 30 martie 2015, act ce a stat la baza emiterii actului administrativ ce face obiectul controlului de legalitate în prezenta cauză.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Intimata-reclamantă a solicitat, prin cererea nr. x/23.04.2014, reautorizarea antrepozitelor fiscale pentru care au fost emise autorizaţiile de antrepozit fiscal nr. x/01.04.2004, nr. x/01.01.2004 şi nr. x/01.01.2004.

Prin Decizia nr. 106/22.10.2015 s-a respins cererea de reautorizare şi s-a dispus revocarea autorizaţiilor de antrepozit, în baza prevederilor art. 206 indice 28 din Legea nr. 571/2003 şi art. 19 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, aprobat prin O.M.F.P. nr. 1050/2014.

Prin Decizia nr. 118/17.12.2015 s-a respins plângerea prealabilă, motivat de faptul că sumele reprezentând ajutor de stat cu care intimata-reclamantă figurează în evidenţa fiscală, potrivit fişei sintetice de plătitor, au natura unor obligaţii fiscale şi nu a unor despăgubiri civile.

Instanţa reţine că suma de 1.959.605 RON cu care figura intimata-reclamantă ca fiind obligaţii fiscale, cu termen scadent la data de 25.11.2015, reprezintă despăgubiri acordate prin Hotărârea arbitrală din data de 11.12.2013 pronunţată în cauza ARB/05/20 de către Centrul Internaţional pentru Soluţionare a Disputelor pentru Investiţii, ca urmare a nerespectării de către România a unor obligaţii asumate prin Acordul din 29 mai 2002 privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor încheiat între Guvernul României şi Guvernul Regatului Suediei.

Prin Decizia nr. 2112/30.03.2015, Comisia Europeană a impus Statului Român să recupereze sumele executate în baza hotărârii arbitrale de la cei cinci reclamanţi şi de la alte cinci companii aflate în legături comerciale sau de acţionariat cu reclamanţii, S.C. A. S.A. nefiind parte în dosarul respectiv.

Potrivit prevederilor art. 20628alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, 2) Autoritatea competentă poate revoca autorizaţia pentru un antrepozit fiscal în următoarele situaţii: f) antrepozitarul autorizat înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată;".

Într-adevăr, instanţa de judecată nu poate verifica legalitatea unei decizii pronunţate de Comisia Europeană, fiind de netăgăduit faptul că i s-a solicitat Statului Român să recupereze, în solidar, de la cele 10 persoane fizice şi juridice, despăgubirile executate de către cei cinci reclamanţi.

Ceea ce se impune însă a fi stabilit este natura juridică a despăgubirilor respective şi dacă se încadrează în sintagma "obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală", în vederea verificării legalităţii actelor contestate.

Astfel, art. 1 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, având denumirea marginală "Sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală", prevede că "(1) Prezentul cod reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal.

(2) Prezentul cod se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel.

(4) Prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanţelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepţia redevenţelor miniere, a redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate din contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate de Agenţia Domeniilor Statului."

La art. 2 din Codul de procedură fiscală se prevede că "(1) Administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, prevăzute la art. 1, se îndeplineşte potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, ale Codul fiscal, precum şi ale altor reglementări date în aplicarea acestora.

(2) Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat."

Or, verificând Hotărârea arbitrală pronunţată la data de 11.12.2013 de ICSID, se constată că suma apreciată de recurent ca fiind "obligaţii fiscale restante" reprezintă, de fapt, despăgubiri civile acordate reclamanţilor ca urmare a nerespectării de către România a unor obligaţii asumate, pentru neinformarea la timp a deţinătorilor de CIP şi prin faptul că "nu a acţionat transparent atunci când nu a informat reclamanţii la timp că regimul va fi încheiat înaintea datei sale de expirare."

În consecinţă, obligaţiile pe care le înregistrează intimata -reclamantă la bugetul de stat nu provin din raporturi fiscale existente între părţi, fiind valabilă teza potrivit căreia, contrar susţinerilor recurentului, "nu orice creanţă bugetară este fiscală".

Art. 16 din O.G. nr. 92/2003 defineşte conţinutul raportului de drept procedural fiscal ca fiind raportul ce "cuprinde drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităţilor prevăzute pentru stabilirea, exercitarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor din raportul de drept material fiscal."

O definiţie a creanţelor fiscale este oferită şi de prevederile art. 21 din aceeaşi Ordonanţă astfel: "Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal."

Alineatul (2) al aceluiaşi articol dispune că "Din raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conţinutul, cât şi cuantumul creanţelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:a)dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanţe fiscale principale;".

Este evident, din coroborarea tuturor textelor legale menţionate mai-sus, că, în afară de impozitele, taxele şi contribuţiile datorate, şi celelalte "sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat" trebuie să se circumscrie unui raport de drept material fiscal.

De altfel, chiar şi prin Decizia nr. 067/29.06.2015 emisă de Ministerul de Finanţe- Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, prin care s-a admis plângerea prealabilă îndreptată împotriva deciziei nr. 164/29.07.2011 prin care se dispusese revocarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal, emitentul actului a recunoscut faptul că obligaţiile de plată cu care contribuabilul figura în evidenţele fiscale, reprezintă ajutor de stat de recuperat, şi nu obligaţii fiscale de natura celor avute în vedere la momentul revocării autorizaţiilor de antrepozit fiscal.

După cum în mod corect a evidenţiat intimata-reclamantă, în Legea nr. 356/2013 a bugetului de stat pe anul 2014, în cadrul Anexei 1 după punctul C, se regăsesc veniturile din ajutoare de stat recuperate, ca fiind încadrate în categoria veniturilor nefiscale astfel că se desprinde cu claritate concluzia potrivit căreia nu toate veniturile datorate bugetului de stat sunt de natură fiscală.

Or, pentru a se dispune revocarea autorizaţiei pentru un antrepozit fiscal, în condiţiile prevăzute de art. 20628alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, este necesară îndeplinirea condiţiei ca antrepozitarul autorizat să înregistreze obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat. În cazul în care legiuitorul ar fi înţeles că orice obligaţii restante la bugetul de stat pot atrage aplicarea sancţiunii revocării autorizaţiei, nu ar mai fi introdus în textul legal sus-menţionat cuvântul "fiscale" ci s-a fi rezumat la a preciza doar înregistrarea obligaţiilor restante la bugetul de stat şi, în acest caz, s-ar fi dedus că este vorba despre orice categorie de creanţe, atât fiscale cât şi nefiscale.

În consecinţă, interpretarea dată de recurent textelor de lege incidente speţei nu este corectă, sumele realizate potrivit prevederilor art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014, deşi se fac venit la bugetul de stat, nu au natura juridică a unor creanţe fiscale, condiţie necesară pentru a se putea dispune revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului referitoare la caracterul de titlu executoriu al Deciziei nr. 2112/30.03.2015 a Comisiei Europene, se constată că nu prezintă relevanţă faţă de obiectul cauzei întrucât, în speţa pendinte nu se contestă executarea creanţelor stabilite prin titlul executoriu, ci se contestă decizia prin care s-a respins cererea de reautorizare şi s-a dispus revocarea autorizaţiilor.

De asemenea, faţă de faptul că recurentul a dat o interpretare eronată a naturii juridice a obligaţiilor de plată rezultate din executarea Deciziei nr. 2112/30.03.2015 a Comisiei Europene, ceea ce conduce la anularea actelor contestate, nu se mai impune analizarea incidenţei încheierii nr. 782/07.07.2015 pronunţată de Judecătoria Beiuş şi nici a hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Oradea în cadrul dosarului prin care s-a contestat procedura de compensare.

În ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de fond prin care a obligat pârâtul la emiterea unei noi decizii prin care să admită cererea reclamantei de autorizare a antrepozitelor fiscale, se constată că este în concordanţă cu dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă".

Astfel cum rezultă din dispozitivul sentinţei recurate, instanţa de fond nu a emis o decizie de autorizare ci a dispus obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ.

Întrucât singurul motiv invocat de organul emitent al deciziei nr. 106/2015 în lurea deciziei de respingere a cererii de reautorizare şi de revocare a autorizaţiilor a fost înregistrarea de către intimata-reclamantă a obligaţiilor de plată scadente către bugetul de stat, este evident că nu se impunea reanalizarea cererii de reautorizare de către recurentul-pârât, instanţa de fond realizând o reparare a pagubei cauzate.

Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, şi criticile formulate de recurent vizând aplicarea în mod greşit, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile legale menţionate, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate, justificat, de partea care a câştigat procesul.

Instanţa reţine că, în recurs nu pot fi formulate critici privind cuantumul cheltuielilor de judecate acordate de instanţa de fond, întrucât proporţionalitatea onorariului avocaţial cu valoarea ori complexitatea cauzei şi cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanţei în faţa căruia se solicită acordarea acestor cheltuieli, astfel încât onorariul să reflecte valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul soluţionării fazei procesuale pentru care este cerut, motiv pentru care criticile nu pot fi primite în recurs, aceasta fiind o cale de atac în cadrul căreia pot fi invocate numai critici de nelegalitate.

În acest sens, în şedinţa din 20 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin Decizia nr. 3, în dosarul nr. x/2019, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă şi a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 453 C. proc. civ., fiind parte care a pierdut procesul, se va obliga recurentul-pârât la plata, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., a sumei de 1355,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată fiind admisă în parte întrucât s-au scăzut cheltuielile aferente deplasării cu taxiul, ca fiind cheltuieli ce nu au un caracter necesar, textul art. 451 alin. (1) C. proc. civ. făcând referire la "orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate împotriva sentinţei nr. 178/CA/2016 - PI din 19 septembrie 2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată şi obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 1355,68 RON către intimatul-reclamant S.C. A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 noiembrie 2019.