Cross-appeals dismissed upholding award for lost benefit from unlawful delay in medical specialization certificate

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2019

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamantul A. a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului Ministerul Sănătăţii la plata sumei de 44.243,38 euro echivalent în RON la data plăţii, cu dobânda penalizatoare începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea efectivă a obligaţiei principale şi cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 148/2017 din 07 aprilie 2017, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, a obligat pârâtul la plata echivalentului în RON al sumei de 24.474,83 euro, cu dobânda legală aferentă începând cu data promovării cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective, precum şi a sumei de 3.300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, în favoarea reclamantului.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond atât reclamantul A., cât şi pârâtul Ministerul Sănătăţii, au declarat recurs.

I. Reclamantul A., prin recursul formulat, arată că obligarea intimatei la plata sumei de 160 Euro, achitată pentru susţinerea testului de evaluare a cunoştinţelor lingvistice pentru limba germană, în mod greşit a fost respinsă, considerând că "nu reprezintă un prejudiciu cauzat de refuzul nejustificat al pârâtului de eliberare a certificatului, în condiţiile în care respectivul certificat de conformitate nu vizează acest aspect."

Recurentul consideră că în condiţiile în care Ministerul Sănătăţii i-ar fi eliberat certificatul de conformitate care atestă formarea în profesia de medic gastroenterolog de la data solicitării acestuia, respectiv de la data de 19.02.2013, ar fi putut să se angajeze şi ar fi putut profesa ca medic gastroenterolog încă de la acea dată, nemaifiind obligat să efectueze demersuri pentru obţinerea formalităţilor echivalente în Germania, demersuri pentru care a fost obligat să achite în prealabil taxa de evaluare a cunoştinţelor lingvistice.

În consecinţă, este evident faptul că suma de 160 euro achitată pentru susţinerea testului de evaluare a cunoştinţelor lingvistice pentru limba germană reprezintă un prejudiciu generat de refuzul intimatului de eliberare a certificatului de conformitate, respectiv reprezintă o cheltuială făcută pentru limitarea prejudiciului. Astfel, această cheltuială se încadrează în condiţiile prevăzute de art. 1385, alin. (3) C. civ.., reprezentând o cheltuială dovedită prin înscrisuri, care reprezintă consecinţa directă a faptei ilicite a Ministerului Sănătăţii, ca urmare a refuzului nelegal de eliberare a certificatului de conformitate, reprezentând o taxă legală care intră în categoria celor necesare a fi efectuate pentru echivalarea studiilor medicale.

În ceea ce priveşte veniturile nerealizate, instanţa de fond a obligat intimatul la plata sumei de 22.797,45 euro, considerând că doar această sumă ce cuvine cu titlu de venituri nerealizate, considerând că se cuvine acordarea salariilor doar pe o perioadă de 5 luni şi 2/3 şi doar la nivelul de 4.023,08 Euro.

În legătură cu aceste aspecte, recurentul învederează faptul că perioada pentru care se impune acordarea salariilor este perioada 10.01.2014-01.07.2014, iar nivelul salariului cuvenit ca medic specialist gastroenterolog este de 5.171,38 euro.

În condiţiile în care intimatul nu ar fi refuzat în mod nelegal şi nejustificat emiterea certificatului de conformitate care atestă formarea în profesia de medic gastroenterolog, recurentul consideră că ar fi obţinut venituri salariale lunare în cuantum de 5.178,38 Euro încă de la data de 10.01.2014, şi nu doar începând cu data de 08.06.2015, dată la care ar fi putut fi încadrat ca medic specialist gastroenterolog.

În consecinţă, instanţa de fond trebuia să ţină cont de un salariu de 5.171,38 euro, conform încadrării medicilor specialişti, în grila de salarizare 1 gradul 6, acesta fiind salariul neîncasat în perioada invocată şi care reprezintă un beneficiu nerealizat în sensul normelor legale ale dreptului civil.

În ceea ce priveşte suma de 11.390 Euro reprezentând diferenţa dintre veniturile realizate în perioada 01.07.2014 -31.05.2015 şi cele pe care le-ar fi putut realiza dacă deţinea certificatul de conformitate, în mod greşit instanţa de fond a considerat că vorbim despre pierderea unei şanse şi nu despre un beneficiu nerealizat, respingând această solicitare.

În condiţiile în care instanţa de fond a admis cererea de obligare a intimatei la plata contravalorii veniturilor salariale în perioada 10.01.2014-01.07.2014, dată la care nu a putut profesa deloc ca medic, cu atât mai mult se impunea admiterea solicitării de obligare a intimatului la plata diferenţei veniturilor salariale dintre cele cuvenite şi cele încasate în concret în perioada 01.07.2014-31.05.2015, fiind evident faptul că şi în acest caz vorbim despre un beneficiu nerealizat.

În opinia recurentului prejudiciul în cuantum de 11.390 Euro trebuie analizat din perspectiva prejudiciului cauzat ca beneficiu nerealizat. Fiind evident faptul că în ipoteza în care fapta ilicită nu exista, iar intimatul elibera certificatul de conformitate de la momentul solicitării acestuia (în data de 19.02.2013), de la acel moment putea încasa venituri salariale conform grilei de salarizare 1 gradul 6, astfel cum s-a întâmplat imediat ulterior efectuării formalităţilor necesare pentru recunoaşterea studiilor medicale, prejudiciul fiind cert şi raportat la aceste aspecte.

În ceea ce priveşte reducerea onorariului avocaţial de la suma de 6.000 de RON la suma de 3.000 de RON, motivat de faptul admiterii în parte a pretenţiilor, recurentul consideră că această soluţie este nefondată şi nelegală. Instanţa de fond nu a făcut o apreciere corectă a cuantumului cheltuielilor de judecată cuvenite cu titlu de onorariu avocaţial şi a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 274, alin. (2) vechiul C. proc. civ.

II. Pârâtul Ministerul Sănătăţii, prin motivele de recurs formulate arată că din analiza contractului de muncă încheiat de reclamant cu Okumenisches Verbundkrankenhaus Trier Gemeinnutzige GmbH rezultă că angajatul îşi va desfăşura activitatea începând cu din data de 10.01.2014 ca medic rezident în domeniile de responsabilitate precizate, fără a fi precizate nicăieri aceste domenii.

Din contractul de muncă se mai desprinde faptul că domeniul de responsabilitate poate fi determinat mai în detaliu pe baza unor instrucţiuni şi, dacă este necesar, poate fi modificat.

Se mai arată că din contractul de muncă la care se face referire nu rezultă funcţia şi specialitatea, respectiv medic specialist gastroenterolog pe care angajatorul ar fi avut-o vacantă şi pe care putea fii încadrat salariatul.

De asemenea, nu rezultă că oferta de muncă a angajatorului era pentru funcţia de medic specialist gastroenterolog.

în concluzie, din contractul de muncă analizat nu rezultă că angajatorul avea o funcţie vacantă de medic specialist gastroenterolog pe care reclamantul nu a putut să o ocupe din lipsa certificatului de conformitate eliberat în raport cu prevederile Directivei 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale.

Corespondenţa dintre reclamant cu Oficiul de Stat pentru Afaceri Sociale, Tineret şi Aprovizionare din Koblenz nu prezintă relevanţă. Din această corespondenţă se desprinde în esenţă faptul că, fără determinarea echivalenţei pregătirii medicale prin avizare sau participare la examen care să facă referire la conţinutul examenului de stat, desfăşurarea unei activităţi medicale pentru o durată mai lungă nu este posibilă în landul Renania-Palatinat.

Se mai menţionează în corespondenţă că studiile obţinute în Albania nu dovedesc existenţa unei pregătiri echivalente cu cele care pot fi obţinute pe plan local.

Or, reclamantul nu a făcut dovada că putea obţine pe plan local, în landul german respectiv, o funcţie de medic specialist gastroenterolog.

Pentru aceste motive nu pot fi reţinute în sarcina Ministerului Sănătăţii taxele plătite de reclamant pentru obţinerea permisului pentru exercitarea temporară a profesiei de medic, pentru eliberarea permisului de muncă şi pentru autorizaţia de liberă practică.

Reclamantul, pentru a desfăşura activitatea subordonată de medic rezident, în baza unui contract de muncă, nu avea nevoie de certificatul de conformitate de medic specialist gastroenterolog, certificat ce i-ar fi conferit dreptul de a desfăşura în Germania activitate independentă.

Nu poate fi reţinută susţinerea instanţei de fond referitoare la imposibilitatea reclamantului de a desfăşura activităţi medicale în lipsa certificatului de conformitate atât timp că reclamantul a încheiat un contract de muncă pentru activitate medicală de medic rezident şi a desfăşurat-o efectiv.

Aşadar, reclamantul a desfăşurat în Germania activităţi medicale, în regim de subordonare, pentru care nu era condiţionat de obţinerea în prealabil a certificatului de conformitate, activităţi pentru care unităţile angajatoare aveau posturi vacante ofertate ca atare.

4. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a normelor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Cu toate că au fost formulate motive de recurs distincte de recurenţi, instanţa le va analiza şi răspunde prin considerente commune.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere următoarele considerente.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin sentinţa civilă nr. 237/03.06.2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2014, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1457/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă acţiunea reclamantului A. şi a fost obligat pârâtul Ministerul Sănătăţii la emiterea certificatului de conformitate ce atestă formarea reclamantului în profesia de medic specialist gastroenterologie.

Ulterior, recurentul-reclamant a promovat acţiune prin care a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Sănătăţii la plata sumei de 44.243,38 euro echivalent în RON la data plăţii, cu dobânda penalizatoare începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea efectivă a obligaţiei principale, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul produs prin neeliberarea certificatului imediat după ce l-a solicitat.

Potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

"(1) Cand persoana vatamata a cerut anularea actului administrativ, fara a cere in acelasi timp si despagubiri, termenul de prescriptie pentru cererea de despagubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia sa cunoasca intinderea pagubei.

(2) Cererile se adreseaza instantelor de contencios administrativ competente, in termenul de un an prevazut la art. 11 alin. (2)".

Înalta Curte constată că, în cauză, se solicită despăgubiri pentru prejudiciul material suferit, reprezentând pe de o parte contravaloarea cheltuielilor efectuate pentru obţinerea formalităţilor echivalente în Germania, iar pe de altă parte, diferenţa între veniturile salariale obţinute şi cele pe care le putea realiza în respectiva perioadă.

Din cuprinsul sentinţei civile nr. 237/2014 a Curţii de Apel Cluj rezultă că recurentul-reclamant s-a adresat recurentului-pârât la data de 19.02.2013, în vederea obţinerii certificatului de conformitate,

Cererea a fost soluţionată după finalizarea dosarului menţionat, prin emiterea certificatului nr. VIII.d/11770/07.10.2016.

Intenţia recurentului-reclamant de a se angaja în străinătate a fost dovedită, tocmai acesta fiind scopul certificatului de conformitate eliberat în temeiul Directivei nr. 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale.

Recurentul-reclamant a făcut dovada că a încheiat contract individual de muncă în Germania, ca medic rezident, începând cu data de 10.01.2014, dată ulterioară solicitării adresate Ministerului, dar anterioară declanşării procesului care s-a finalizat cu obligarea autorităţii publice la emiterea certificatului.

Din înscrisurile depuse rezultă faptul că, în cursul derulării dosarului nr. x/2014, recurentul-reclamant a făcut demersuri pentru obţinerea permisului de muncă şi pentru recunoaşterea studiilor medicale în Germania, pentru a-şi putea desfăşura activitatea ca medic.

Iniţial, recurentul-reclamant a obţinut un permis pentru exercitarea temporară a profesiei de medic, ceea ce atestă achitarea sumei de 142,50 euro pentru urmarea procedurilor legale, indicată prin decizia de stabilire a costurilor din data de 24.10.2013.

Taxa administrativă pentru eliberarea permisului limitat de muncă şi taxa de livrare, în total 151,45 euro a fost achitată de recurentul-reclamant, întrucât subsecvent a încheiat contractul individual de muncă din data de 27.06.2014, pentru desfăşurarea activităţii începând cu data de 01.07.2014.

Ulterior, recuentul-reclamant a susţinut examenul pentru obţinerea autorizaţiei de liberă practică medicală, achitând în acest scop suma de 1.100 euro. Autorizaţia de liberă practică i-a fost eliberată la data de 08.04.2015, după achitarea taxei totale de 283,45 euro.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că toate cheltuielile menţionate sunt dovedite şi reprezintă consecinţa directă a faptei ilicite a recurentului-pârât Ministerul Sănătăţii, care a refuzat în mod nelegal eliberarea certificatului de conformitate, determinându-l astfel pe recurentul-reclamant să achite taxele legale pentru a-şi echivala studiile medicale.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că suma de 160 euro achitată de recurentul-reclamant pentru susţinerea testului de evaluare a cunoştinţelor lingvistice pentru limba germană nu reprezintă un prejudiciu cauzat de refuzul nejustificat al recurentului-pârât de eliberare a certificatului, în condiţiile în care respectivul certificat de conformitate nu vizează acest aspect.

Cu titlu de venituri nerealizate, recurentul-reclamant a solicitat acordarea sumei de 31.026 euro reprezentând contravaloarea salariilor pentru perioada 10.01.2014-01.07.2014, adică o perioadă de 6 luni şi un salariu de 5.171 euro pe lună, respectiv suma de 11.390 euro reprezentând diferenţa dintre veniturile realizate pe perioada 01.07.2014-31.05.2015 şi cele pe care le putea realiza dacă deţinea certificatul de conformitate.

În speţă, recurentul-reclamant a făcut dovada că la data de 02.01.2014 a semnat contract individual de muncă cu o instituţie medicală din Germania, Trier, pentru a-şi desfăşura activitatea ca medic rezident în perioada 10.01.2014 - 09.01.2019.

Deoarece recurentul-reclamant nu a obţinut certificatul de conformitate de la Ministerul Sănătăţii, nu a putut desfăşura activitate în calitate de medic decât după echivalarea pregătirii medicale prin avizare sau participare la examen.

Ulterior, la data de 27.06.2014 a semnat un alt contract individual de muncă cu St. Nikolaus-Stiftshospital GmbH Andernach, pentru perioada 01.07.2014-31.12.2015, fiind încadrat în grila de salarizare I, gradul 1.

După obţinerea autorizaţiei de liberă practică medicală, reclamantul a fost angajat ca medic rezident în cadrul B. începând cu data de 08.06.2015, încadrarea salarială fiind în grila de salarizare 1 gradul 6.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant solicită acordarea sumei de 31.026 euro reprezentând contravaloarea salariilor pentru perioada 10.01.2014-01.07.2014, adică o perioadă de 6 luni şi un salariu lunar de 5.171 euro.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a reţinut că salariul neîncasat de recurentul-reclamant în respectiva perioadă reprezintă beneficiu nerealizat în sensul dreptului civil, contractul ataşat făcând dovada că începând cu data de 10.01.2014 urma să obţină veniturile salariale negociate.

Sub acest aspect, însă, contractul specifică în mod expres încadrarea în grila de salarizare 1A, gradul 1, conform Contractului colectiv de muncă pentru medici - versiunea ecleziastică.

Recurentul-reclamant solicită a se ţine cont de un salariu de 5.171,38 euro valabil pentru încadrarea în grila de salarizare 1 gradul 6 dar contractul individual de muncă semnat nu îi conferea astfel de drepturi salariale.

Prin urmare, instanţa de fond în mod corect a stabilit că recurentului-reclamant cu titlu de beneficiul nerealizat nu i se poate acorda decât salariul menţionat prin contract.

De asemenea, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant solicită suma de 11.390 euro reprezentând diferenţa dintre veniturile realizate în perioada 01.07.2014 - 31.05.2015 şi cele pe care le putea realiza dacă deţinea certificatul de conformitate. Pentru aceasta, recurentul-reclamant a arătat că fără certificatul de conformitate era plătit ca medic rezident, dar dacă îl deţinea, era plătit ca medic specialist şi putea efectua gărzi, veniturile fiind mult superioare. După obţinerea autorizaţiei de liberă practică medicală, s-a putut angaja medic specialist începând cu data de 08.06.2015, având un salariu lunar de 5.171 euro.

Instanţa de control judiciar constată că recurentul-reclamant nu a făcut dovada încheierii unui contract individual de muncă pentru funcţia de medic specialist gastroenterolog şi cu încadrarea aferentă, pe care să nu îl fi putut onora din cauza lipsei certificatului de conformitate.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond temeinic şi legal a reţinut că solicitarea recurentului-reclamant de acordare a diferenţelor salariale ar fi putut fi abordată din această perspectivă doar dacă se proba existenţa unei şanse reale şi serioase de a obţine respectivul salariu. Cu alte cuvinte, dacă reclamantul făcea dovada că în aceeaşi perioadă era disponibil un post de medic specialist în cadrul aceleiaşi instituţii, se putea proceda la verificarea probabilităţii de realizare a şansei sale de ocupare a respectivei funcţii. Iar aceasta tocmai pentru că pierderea unei şanse atrage acordarea de daune proporţional cu probabilitatea realizării şansei respective.

În ceea ce priveşte susţinerile privind greşita acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 451 C. proc. civ., potrivit cărora: judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond.

Înalta Curte constată că textul de lege a fost interpretat corect, fiind respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinţei implică respectarea întocmai a dispoziţiilor procesuale şi justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond corect a obligat pârâta la cheltuieli parţiale de judecată, reţinând că suma pretinsă ca onorariu avocaţial este disproporţionată în raport cu complexitatea cauzei.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi. Astfel, se poate vorbi şi de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, şi anume aceea de sancţiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivităţii excesive a unor justiţiabili.

Dispoziţiile art. 451 C. proc. civ., fără a menţiona in terminis, induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă şi implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.

Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanţei a unei cereri, acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată, fie susţinerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obţine solicitările formulate în cererea de chemare în judecată).

În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispoziţiile legale, doctrină şi jurisprudenţă.

În jurisprudenţa CEDO s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câştigat procesul va putea obţine rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Tot jurisprudenţa CEDO a stabilit că pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real şi caracterul necesar.

Se poate observa că, atât condiţiile impuse de legislaţia naţională, cât şi cele impuse de jurisprudenţa CEDO sunt întrunite în litigiul de faţă, condiţii ce au fost avute în vedere de prima instanţă atunci când a admis parţial acordarea cheltuielilor de judecată.

De asemenea, Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect, legal, starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei civile nr. 148/2017 din 7 aprilie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2019.