Suspension of solidary tax liability enforcement: "well-justified case" and imminent damage prerequisites

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2019

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a solicitat instanţei, suspendarea executării Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.11.2018 emisă de pârâtă, în ceea ce priveşte angajarea răspunderii sale solidare cu privire la plata obligaţiilor fiscale restante ale debitoarei B. S.R.L. în cuantum total de 5.630.904 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 42/2019 din 4 aprilie 2019, a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a suspendat executarea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.11.2018 emisă de pârâtă, până la momentul pronunţării instanţei de fond şi a obligat pârâta AJFP Braşov să plătească reclamantului A. suma de 5000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond atât recurentul-reclamant A., cât şi recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov au declarat recurs.

1. Pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, în motivarea recursului, arată că instanţa de fond nu a indicat în concret care sunt motivele care se circumscriu noţiunii de "caz bine justificat", ci a avut în vedere doar chestiuni generale, fără a indica în concret care este textul de lege încălcat, toate consideraţiile expuse fiind lipsite de relevanţă juridică faţă de obiectul cererii şi neputând suplini motivele de nelegalitate avute în vedere de către legiuitor prin actul normativ.

Instanţa de fond s-a rezumat să aprecieze numai o parte din probele administrare în cauză, ignorând apărările formulate care făceau dovada susţinerilor.

Actele administrativ-fiscale a căror suspendare se solicită în prezenta cauză au fost emise în conformitate şi cu respectarea dispoziţiilor legale, nefiind anulate de către nicio instanţă de judecată.

Deşi reclamanta a susţinut că există condiţii pentru acordarea suspendării executării actului administrativ, nu a făcut dovada că această primă condiţie, prevăzută de lege, este îndeplinită.

Susţinerile reclamantului privind nelegalitatea actului administrativ fiscal nu pot fi primite sub pretextul că se tinde la înfăţişarea pericolului iminent care la rândul său determină cazul bine justificat, întrucât prezenta cauză nu are ca obiect stabilirea legalităţii actului administrativ fiscal.

Suspendarea executării este însă o măsură de excepţie, care se justifică numai dacă actul administrativ conţine dispoziţii a căror îndeplinire i-ar produce reclamantului un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, condiţie care nu este îndeplinită în cauză.

În opinia recurentei, susţinerile reclamantului potrivit cărora prin executarea actului administrativ s-ar începe executarea silită (poprirea conturilor personale, sechestru) cauzând prejudicii, nu pot fi reţinute, în primul rând, pentru că nu există pagubă dovedită, şi pe de altă parte, nu i se poate aplica un tratament fiscal preferenţial faţă de alţi contribuabili.

Având în vedere cele prezentate, recurenta apreciază că, în cauză, condiţia pagubei iminente, nu a fost dovedită în condiţiile în care nu au fost depuse la dosar înscrisuri concludente din care să rezulte un eventual dezechilibru ca urmare a plătii obligaţiilor fiscale stabilite în baza deciziilor de impunere.

Simplul fapt al formulării contestaţiei împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.11.2018, nu este de natură a înlătura prezumţia de legalitate a actului administrativ.

Un alt motiv pentru care critică sentinţa Curţii de apel este acela că instanţa a obligat instituţia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5000 RON, arătând că acestea nu pot fi datorate şi, mai mult decât atât, au fost acordate într-un cuantum foarte mare.

2. Reclamantul A., prin recursul incident formulat, arată că potrivit documentelor justificative depuse la dosar (factura seria x nr. x/04.04.2019,/ordinul de plată aferent, din aceeaşi dată, chitanţa seria x/2016 nr. x/28.01.2019 privind plata taxei de timbru etc.), a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei totale de 7.543,08 RON, compusă din onorariul avocaţial (6.281,22 RON, echivalentul a 1.320 Euro, fără TVA), TVA aferent (1.193,43 RON) şi alte cheltuieli refacturate + TVA (taxa de timbru şi cheltuieli poştale 57,5 RON + TVA aferent 10,93 RON).

Recurentul susţine că sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de diminuare a acestor cheltuieli, instanţa limitându-se la a aprecia că "suma pretinsă cu acest titlu este disproporţionată în raport cu complexitatea cauzei, cu prestaţia apărătorului ales, cu faptul că pricina s-a soluţionat la primul termen de judecată."

Recurentul consideră că această soluţie este nelegală şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în condiţiile în care instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la sumele achitate de către reclamant cu titlu de taxă de timbru şi nu a dispus obligarea pârâtei la plata respectivei sume deşi, conform art. 451 alin. (4) C. proc. civ.: "(...) Nu vor putea fi însă micşorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar".

În opinia sa, onorariul avocaţial nu este disproporţionat în raport cu valoarea şi complexitatea cauzei, cu activitatea desfăşurată de avocat şi ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Aşa cum a statuat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Or în prezenta cauza, s-a făcut dovada îndeplinirii tuturor acestor criterii.

Prin reducerea onorariilor plătite avocaţilor, reclamantul este pus în imposibilitatea de a-şi recupera integral cheltuielile de judecată, deşi nu s-a aflat în culpa procesuală şi nici în culpa de a fi convenit cu avocaţii onorarii exagerate. Astfel, admiterea cererii de obligare a AJFP Braşov la plata integrală a cheltuielilor de judecată vine ca o soluţie firească şi presupune inclusiv respectarea principiului reparării integrale a prejudiciilor cauzate de partea adversă - AJFP Braşov.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Cu toate că sunt formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza şi răspunde prin considerente comune.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.11.2018 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, creditor bugetar, s-a stabilit angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., în vederea realizării, în tot, a creanţelor fiscale ale societăţii S.C. B. S.R.L., în limita sumei de 5.630.904 RON.

Organul fiscal a constatat a fi întrunite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii solidare, în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015, funcţie de care, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

- administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;

- administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

- administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare, reclamantul a formulat contestaţie administrativă înregistrată la A.J.F.P. Braşov sub nr. 5239 la data de 04.02.2019.

Înalta Curte are în vedere faptul că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".

Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Condiţia existenţei cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că împrejurările invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată, respectiv: necomunicarea documentelor probante pe care organul fiscal îşi întemeiază decizia, nemotivarea în fapt a deciziei, incertitudinea debitului principal imputabil societăţii, încălcarea dreptului la apărare al petentului şi faptul că împrejurările de fapt nu justifică reaua sa credinţă, condiţie absolut obligatorie pentru atragerea răspunderii solidare a acestuia, în calitate de asociat/administrator - sunt de natură să creeze în mod evident o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, fără a fi necesară examinarea fondului cauzei pentru verificarea acestor susţineri ale reclamantului.

Totodată, din înscrisurile depuse la dosar, a rezultat că societatea a depus diligenţe pentru recuperarea creanţelor deţinute faţă de diverşi parteneri de afaceri, cum ar fi numiţii C. şi D., demarând împotriva acestora procedura de executare silită, încercând astfel recuperarea prejudiciului adus S.C. B. S.R.L., după cum a acţionat-o în instanţă pe debitoarea E. S.R.L., obţinând obligarea sa la plata debitului restant. Procedurile de executare silită împotriva debitorilor societăţii sunt încă în derulare, fapt ce contrazice susţinerile fiscului referitoare la pasivitatea reprezentanţilor societăţii.

Din documentele contabile a rezultat că societatea debitoare a realizat şi în anul 2017 o cifră de afaceri, figurând cu profit, deţinând active şi un număr de 99 de salariaţi, neavând alte creanţe certe, lichide şi exigibile peste pragul impus de legiuitor, decât cele invocate de AJFP Braşov, pentru a solicita deschiderea procedurii insolvenţei, dar pe care înţelege să le conteste.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, prin actele depuse, reclamantul a prezentat suficiente elemente care să conducă la existenţa unor îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea deciziei de angajare a răspunderii solidare.

De asemenea, instanţa de control judiciar consideră că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Se poate aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere.

Revine judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluţionarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuţie sunt de natură să justifice urgenţa. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătoreşti ce urmează a se pronunţa cu privire la cererea de anulare a actului.

Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.

Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.

Înalta Curte apreciază că demararea formelor de executare pentru suma de 5.630.904 RON, îi creează recurentului un prejudiciu material previzibil, deoarece punerea în executare a Dispoziţiei de angajare a răspunderii solidare doar ulterior soluţionării definitive a cererii privind anularea acesteia, asigură stabilitatea raporturilor juridice, prin menţinerea unui just echilibru între scopul urmărit, respectiv apărarea bugetului de stat, şi mijloacele utilizate, respectiv emiterea în mod unilateral a unui titlu executoriu, fără intervenţia instanţei de judecată.

În ceea ce priveşte susţinerile privind greşita acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 451 C. proc. civ., potrivit cărora: judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond.

Înalta Curte constată că textul de lege a fost interpretat corect, fiind respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinţei implică respectarea întocmai a dispoziţiilor procesuale şi justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond corect a obligat pârâta la cheltuieli parţiale de judecată, reţinând că suma pretinsă ca onorariu avocaţial este disproporţionată în raport cu complexitatea cauzei.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi. Astfel, se poate vorbi şi de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, şi anume aceea de sancţiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivităţii excesive a unor justiţiabili.

Dispoziţiile art. 451 C. proc. civ., fără a menţiona in terminis, induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă şi implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.

Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanţei a unei cereri, acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată, fie susţinerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obţine solicitările formulate în cererea de chemare în judecată).

În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispoziţiile legale, doctrină şi jurisprudenţă.

În jurisprudenţa CEDO s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câştigat procesul va putea obţine rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Tot jurisprudenţa CEDO a stabilit că pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real şi caracterul necesar.

Se poate observa că, atât condiţiile impuse de legislaţia naţională, cât şi cele impuse de jurisprudenţa CEDO sunt întrunite în litigiul de faţă, condiţii ce au fost avute în vedere de prima instanţă atunci când a admis parţial acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei nr. 42/2019 din 04 aprilie 2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2019.