Judicial suspension of executive tax assessment: failure to prove well-justified case and imminent damage

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională De Administrare Fiscală, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună:

- anularea Deciziei nr. 424 din 21 august 2018 privind soluţionarea contestaţiei formulată împotriva Deciziei de impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar prin verificarea situaţiei fiscale personale nr. AVEF 1567 din 17.04.2018, act administrativ comunicat în data de 05.09.208 şi care a fost atacat conform art. 268 şi 270 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prin contestaţia depusă la organul constatator şi înregistrată la ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţilor sub nr. ASLP 1670/13.06.2018;

- ca o consecinţă a admiterii capătului 1 de cerere, obligarea ANAF la soluţionarea contestaţiei promovate în procedura administrativă prealabilă;

- suspendarea efectelor actului administrativ reprezentat de Decizia de impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar prin verificarea situaţiei fiscale personale nr. AVEF 1567 din 17.04.2018 emisă în baza Raportului de verificare fiscală nr. x/17.04.2018 pentru suma de 4.593.735 RON până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze, în temeiul dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, şi

- obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 3 aprilie 2019, a respins ca fiind neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare pentru neplata cauţiunii şi a respins cererea de suspendare a efectelor Deciziei de impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar prin verificarea situaţiei fiscale personale nr. AVEF 1567 din 17.04.2018 formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională De Administrare Fiscală, ca fiind neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei încheieri, reclamantul A. a declarat recurs.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi considerentele care stau la baza acesteia sunt consecinţa interpretării şi aplicării greşite a normelor de drept material vizând condiţiile în care se poate dispune suspendarea efectelor unui act administrativ fiscal.

Recurentul precizează că instanţa de fond, pe de o parte, reţine, în mod corect, că existenţa unui caz bine justificat rezultă din evidenţierea unor împrejurări de fapt şi de drept de nartură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului atacat, şi pe de altă parte, conchide că apărările nu pot fi valorificate întrucât au în vedere critici privind nelegalitatea Deciziei de impunere care nu pot fi avute în vedere decât la soluţionarea fondului contestaţiei promovate.

În ceea ce priveşte paguba iminentă, recurentul arată că aceasta rezultă nu numai din indisponibilizarea şi executarea întregului patrimoniu, dar şi din lipsa de previzibilitate a duratei de soluţionare a contestaţiei.

În cuprinsul Deciziei, inspectorii învestiţi cu soluţionarea contestaţiei în procedura prealabilă, se limitează în a menţiona împrejurarea că au fost sesizate organele de cercetare penală, context în care, în opinia acestora, se impune suspendarea soluţionării contestaţiei.

Or, în condiţiile în care contestaţia promovată în etapa administrativă nu poate fi soluţionată la acest moment din cauza unei sesizări penale în cadrul căreia nu are la acest moment nicio calitate, iar Decizia de impunere este executorie sub aspectul sumelor datorate, este evidentă paguba iminentă ce poate fi preîntâmpinată numai prin suspendarea efectelor acesteia prin decizia instanţei de judecată.

Cu alte cuvinte un argument esenţial în susţinerea existenţei unei pagube iminente îl reprezintă însăşi decizia intimatei de suspendare a soluţionării contestaţiei şi cu privire la care instanţa de fond nu înţelege să facă niciun comentariu în cuprinsul considerentelor pentru care a decis respingerea cererii de suspendare.

În susţinerea recursului sunt redate şi indicate texte de lege incidente pricinii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că recurentul-reclamant a formulat cerere de suspendare a efectelor Deciziei de impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar prin verificarea situaţiei fiscale personale nr. AVEF 1567 din 17.04.2018 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în baza Raportului de verificare fiscală nr. x/17.04.2018 pentru suma de 4.593.735 RON până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze, în temeiul dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora:

"în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".

Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Condiţia existenţei cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, recurentul-reclamant nu a prezentat suficiente elemente care să conducă la existenţa unor îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea deciziei.

De asemenea, în mod corect s-a reţinut că Decizia este întocmită de către organul competent, în limitele sale de competenţă, şi cuprinde motivele de drept şi de fapt avute în vedere, astfel încât afirmaţia reclamantului în sensul nemotivării, este contrazisă de conţinutul actului, dar şi al celor care stau la baza emiterii lui.

Deci, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.

Instanţa de control judiciar consideră că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce recurentului în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.

Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.

Afirmaţiile recurentului-reclamant în sensul că eventuala executare a actului administrativ contestat este de natură să-i provoace o pagubă iminentă de ordin material nu pot fi reţinute, întrucât o eventuală diminuare a veniturilor nu poate avea caracterul unei pagube iminente în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.

Recurentul-reclamant s-a limitat la a arăta că această rezultă din indisponibilizarea şi executarea întregului patrimoniu şi din lipsa de previzibilitate a duratei de soluţionare a contestaţiei. Niciun element probator nu a fost administrat însă sub acest aspect pentru a se putea reţine îndeplinirea acestei condiţii.

De asemenea, Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect, legal, starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

În temeiul dispoziţiilor art. 1064 C. proc. civ.,

(1) Cauţiunea depusă se va restitui, la cerere, după soluţionarea prin hotărâre definitivă a procesului în legătură cu care s-a stabilit cauţiunea, respectiv după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a depus.

(2) Cauţiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptăţit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute la alin. (1). Cu toate acestea, cauţiunea se restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmăreşte obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviinţarea măsurii pentru care aceasta s-a depus.

(3) Instanţa se pronunţă asupra cererii de restituire a cauţiunii cu citarea părţilor, printr-o încheiere supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară. Recursul este suspensiv de executare. Încheierea pronunţată de una dintre secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este definitivă.

(4) Dacă cererea pentru care s-a depus cauţiunea a fost respinsă, instanţa va dispune din oficiu şi restituirea cauţiunii.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat şi, totodată, va dispune restituirea cauţiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 03 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Dispune restituirea cauţiunii în cuantum de 18.100 RON, consemnată la B.-Sucursala Alba Iulia, cu recipisa nr. x din 28.03.2019.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2019.