Judicial suspension of disciplinary ban on insolvency practitioner: failure to demonstrate serious doubt in legality and imminent, irreparable harm
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal, upholding the lower court’s rejection of the request to suspend the execution of a disciplinary decision, thereby allowing the sanction to remain in force. The dispute involved two insolvency practitioners seeking the judicial suspension of a decision by the Superior Disciplinary Instance of the National Union of Insolvency Practitioners that barred one of them from practicing for three months; the appellants argued the suspension condition was met due to procedural violations in the disciplinary hearing, while the respondent opposed on grounds of lack of interest and inadmissibility. The court ruled that the appellants failed to satisfy the cumulative statutory requirements under Article 14(1) of Law No. 554/2004, specifically finding that they did not demonstrate a "well-justified case" (no serious doubt regarding the administrative act's legality) and that no "imminent harm" existed because the potential financial loss was reparable if a subsequent action for annulment were successful.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 661 alin. (4) din O.U.G. nr. 86/2006, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, art. 14 din Legea nr. 554/2004, art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004; Judicial suspension of disciplinary ban on insolvency practitioner: failure to demonstrate serious doubt in legality and imminent, irreparable harm: "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2019
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea formulată, reclamanţii A. şi B., au solicitat suspendarea executării efectelor Deciziei nr. 26/2018 pronunţată de Instanţa Superioară de Disciplină în dosarul nr. x/2018, prin care s-a dispus suspendarea dreptului practicianului în insolvenţă A. de a mai exercita profesia de practician în insolvenţă, pe o perioadă de 3 luni, până la pronunţarea instanţei de fond.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 39 din 20 februarie 2019, a respins ca nefondată excepţia lipsei de obiect a acţiunii invocată de pârâtă şi, totodată, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de A. şi B. Bucureşti, reprezentată convenţional C. II, în contradictoriu cu Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România- Consiliul Naţional de Conducere şi Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România -Instanţa Superioară de Disciplină.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantele A. şi B. Bucureşti au declarat recurs.
După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).
Contrar deciziei Curţii de Apel Bucureşti, recurentul consideră că ambele condiţii erau îndeplinite la momentul soluţionării cererii de suspendare, instanţa apreciind în mod greşit că nu poate cerceta îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat întrucât ar presupune antamarea fondului.
Judecarea cazului bine justificat în prezenta cauză nu implică antamarea fondului ci doar "pipăirea" fondului, în vederea stabilirii unei îndoieli serioase în privinţa legalităţii actului administrativ.
Astfel, în dovedirea îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, trebuie avut în vedere faptul că Instanţa Superioară de Disciplină a încălcat dreptul la apărare, deoarece deşi a fost sesizată cu privire la onorariul de succes ofertat în cadrul celor două proceduri ANAF, a soluţionat o altă chestiune, respectiv cuantumul onorariului fix ofertat în cadrul celor două proceduri ANAF.
În opinia recurentelor în cauză nu au fost avute în vedere motivele invocate în susţinerea cererii de suspendare şi anume:
- procedura disciplinară a fost judecată în contradictoriu cu B., dar Decizia de sancţionare a fost pronunţată împotriva unei alte persoane, respectiv A.;
- Instanţa Superioară de Disciplină nu a fost legal sesizată;
- Procedura în faţa Instanţei Superioare de Disciplină nu a fost legală. ISD şi-a depăşit competenţele prevăzute de lege. ISD a încălcat principiul contradictorialităţii;
- Decizia a fost pronunţată cu nesocotirea legii şi a probelor dosarului, fiind rezultatul unei greşeli esenţiale de analiză a probelor administrate;
- Prin decizia nr. 26/2018 s-a prevăzut o cale de atac contrară celei stabilită de art. 661 alin. (4) din O.U.G. nr. 86/2006;
- Decizia nr. 26/2018 a fost nelegal comunicată.
Recurentele consideră că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că şi condiţia pagubei iminente nu ar fi îndeplinită întrucât prejudiciul material viitor creat va putea fi recuperat în situaţia admiterii acţiunii în anulare.
Acest considerent al instanţei de fond este nelegal pentru că în cazul în care se va anula Decizia nr. 26/2018, existând puternice motive în acest sens, paguba astfel suferită nu poate fi reparată deoarece A. nu este angajată.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că atât excepţiile invocate, cât şi recursul sunt nefondate.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere următoarele considerente.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes şi excepţia excepţia inadmisibilităţii, Înalta Curte constată că recurentele justifică interes în soluţionarea recursului, iar calea de atac este prevăzută de lege, motiv pentru care va respinge excepţiile invocate, ca atare.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 26/2018, pronunţată de Instanţa superioară de disciplină a UNPIR în dosarul nr. x/2018, s-a dispus suspendarea dreptului practicianului în insolvenţă A. de a mai exercita profesia de practician în insolvenţă pe o perioadă de 3 luni.
Împotriva soluţiei disciplinare emisă de ISD, reclamanta a formulat la Consiliul Naţional de Conducere al UNPIR cerere de suspendare a executării Deciziei nr. 26/2018 şi contestaţie prin care a invocat nelegalitatea hotărârii disciplinare.
Prin Decizia nr. 1/II. 1.1.1 din data de 18.01.2019 pronunţată de Consiliul Naţional de Conducere al UNPR, a fost admisă cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 26 din 05.12.2018 emisă de ISD, până la soluţionarea contestaţiei.
Astfel, măsura suspendării executării Deciziei nr. 26 din 05.12.2018 a fost pronunţată până la soluţionarea de către CNC a contestaţiei formulate de reclamantă împotriva aceleiaşi decizii disciplinare de sancţionare.
Prin recursul formulat, recurentele critică soluţia instanţei de fond, prin prisma faptului că la momentul solicitării suspendării Deciziei nr. 26/2018, era întrunită şi condiţia cazului bine justificat, iar instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a legii.
Recurentele solicită suspendarea efectelor deciziei nr. 26/2018 pronunţată de ISD, însă efectele acestei decizii au fost suspendate (pe cale administrativă) prin Decizia nr. l/II. 1.1.1. din 18.01.2019 pronunţată de Consiliul National de Conducere al UNPIR, decizie pronunţată în conformitate cu prevederile art. 47 alin (2) din Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă (r5) care prevăd:
"Deciziile disciplinare pronunţate de instanţa superioară de disciplină în primă instanţă în plângerile formulate împotriva membrilor titulari ai consiliilor de conducere şi ai instanţelor locale de disciplină pot fi atacate la Consiliul naţional de conducere al UNPIR, în termen de 15 zile de la comunicare. Hotărârile Instanţei superioare de disciplină sunt definitive şi executorii. Executarea poate fi suspendată, la cerere, prin hotărâre a Consiliului naţional de conducere al UNPIR. ".
Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora:
"în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".
Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Condiţia existenţei cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Înalta Curte apreciază că, în cauză, recurenta-reclamantă nu a prezentat suficiente elemente care să conducă la existenţa unor îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea deciziei atacate.
Aşadar, referitor la condiţia cazului bine justificat, în mod corect s-a reţinut faptul că reclamantele nu au expus împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, după cum cer prevederile art. 14 alin. (1) şi art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Deci, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.
De asemenea, instanţa de control judiciar consideră că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce recurentelor-reclamante în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.
Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.
Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.
Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.
Nici condiţia iminenţei producerii unei pagube imposibil de reparat ulterior nu este îndeplinită in cauză, în contextul în care măsura, prin specificul său este evident că va impacta resursele financiare ale reclamantei- practician în insolvenţă, însă acest prejudiciu material viitor creat va putea fi recuperat in situaţia admiterii acţiunii în anulare, aptă de a fi exercitată împotriva actelor administrative emise, urmare a dovedirii nesăvârşirii abaterii imputate .
De asemenea, Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect, legal, starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentelor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii.
Respinge recursul declarat de reclamantele A. şi B.. împotriva Deciziei nr. 39/2019 din 20 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2019.