Judicial suspension of social health insurance assessment on real estate transfer income under tax law

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov, a solicitat anularea Deciziei nr. 19518/09.10.2014, respectiv suspendarea şi anularea deciziei de impunere nr. x/19.06.2014.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 14 martie 2019, a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/19.06.2014 emisă de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că nu are relevanţă dacă vreo dispoziţie din Codul fiscal prevede calitatea de contribuabil la asigurările sociale de sănătate a unor astfel de persoane fizice care realizează venituri din tranzacţii imobiliare, ci dacă Codul fiscal prevede că pentru astfel de venituri se datorează impozit pe venit.

Or, acest aspect rezultă clar din dispoziţiile art. 771 din Codul fiscal (aceeaşi formă in vigoare la momentul obţinerii de către reclamant a veniturilor din tranzacţii imobiliare) care la alin. (1) prevede că "la transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fără construcţii, contribuabilii datorează un impozit".

De asemenea, potrivit art. 41 lit. h) din Codul fiscal: "Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor prezentului titlu, sunt următoarele: h) venituri din transferul proprietăţilor imobiliare, definite conform art. 77^1".

Reclamantul nu a contestat faptul că datele avute în vedere la emiterea deciziei, obţinute în baza protocolului încheiat de CNAS cu ANAF ar fi eronate şi nu a susţinut că nu ar fi obţinut venituri din tranzacţii imobiliare sau că nu ar fi achitat impozitul datorat pentru astfel de tranzacţii, prevăzut de art. 771din Codul fiscal. De asemenea, nu a făcut dovada că ar fi obţinut venituri de natura celor prevăzute la art. 257 alin. (1) lit. a) - d), alin. (2A1) si art. 213 alin. (2) lit. h) din Legea 95/2006.

Prin urmare, interpretarea instanţei de fond, asupra acestor norme de drept material este eronată, iar reclamantul avea calitatea de contribuabil la asigurările sociale de sănătate.

Actul incident este cel în vigoare la data naşterii raportului juridic fiscal, respectiv la data încheierii contractului de vânzare cumpărare. Calitatea de organ fiscal a Casei de Asigurări de Sănătate Ilfov stabilită de legea în vigoare la acest moment este cea ce interesează, în acord cu principiul tempus regit actum, iar nu cea stabilită prin acte normative abrogate până la momentul naşterii raportului juridic şi nici cele stabilite prin acte normative intrate în vigoare ulterior. Este deci neîntemeiată interpretarea instanţei în sensul că legea în vigoare la momentul emiterii deciziilor de impunere nu ar mai prevedea calitatea de organ fiscal a Casei de Asigurări de Sănătate Ilfov. Nu este relevantă împrejurarea că art. 35 alin. (1) din Ordinul nr. 617/2007 a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 835/08.02.2012 pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti şi acesta era abrogat la momentul întocmirii deciziei de impunere din oficiu, astfel cum se susţine, ci calitatea de organ fiscal în anul 2011. În considerarea aceluiaşi raţionament, în speţă nu interesează forma dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Ordinul nr. 617/2007 la momentul întocmirii deciziilor de impunere din oficiu, în măsura în care respectiva modificare legislativă este ulterioară, ea putând produce efecte numai pentru viitor.

În opinia reclamantului, toate argumentele instanţei de fond referitoare la lipsa calităţii de organ fiscal a Casei de Asigurări de Sănătate Ilfov pentru tranzacţiile efectuate în anul 2011, în sensul că de la 16.06.2014, data la care au fost întocmite deciziile de impunere din oficiu, legislaţia fiscală nu ar mai prevedea calitatea de organ fiscal a Casei de Asigurări de Sănătate Ilfov, nu conduc la anularea deciziilor contestate, cât timp dispoziţia legală în vigoare la momentul efectuării tranzacţiei imobiliare, respectiv anul 2011, prevedea calitatea de organ fiscal a Casei de Asigurări de Sănătate.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei privind paguba iminentă ce s-ar produce prin executarea deciziilor de impunere din oficiu, recurenta consideră că decizia de impunere din oficiu nr. 965/16.06.2014, este temeinică şi legală, iar sub aceste aspecte nu se poate constata, faptul că reclamantului i s-ar încasa o sumă de bani în mod nelegal şi că ar fi incidente dispoziţiile art. 33 din O.G. nr. 92/2003, neputându-se constata că sunt îndeplinite condiţiile pentru a trage concluzia că în speţă s-ar putea produce o pagubă iminentă, prin punerea in executare a deciziei.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov, a solicitat anularea Deciziei nr. 19518/09.10.2014, respectiv suspendarea şi anularea deciziei de impunere nr. x/19.06.2014.

Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora:

"în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".

Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Condiţia existenţei cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, reclamantul a prezentat suficiente elemente care să conducă la existenţa unor îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea deciziei.

Deci, există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.

De asemenea, instanţa de control judiciar consideră că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.

Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.

Un argument în plus în sensul celor susţinute îl reprezintă faptul că prin sentinţa nr. 1974/11.06.2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov şi, în consecinţă, a anulat Decizia nr. 19518/09.10.2014 şi decizia de impunere nr. x/16.06.2014 emise de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov, fiind confirmată nelegalitatea deciziei de impunere contestate.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov împotriva încheierii din 14 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2019.