Public servant's discrimination claim fails for lack of prohibited criterion; ruling upheld.

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Consiliului National pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea hotărârii nr. 26/13.01.2016 emisă de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2927 din 6 octombrie 2016, a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. a declarat recurs.

După o susţinere amplă a situaţiei de fapt şi după o prezentare cronologică a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză, în motivarea recursului, recurenta arată că instanţele de judecată au constatat, prin hotărârile judecătoreşti că, urmare a actelor de avertizare în interes public făcute în cursul anului 2015, Inspectorul şef -B. a supus-o unui tratament injust la locul de muncă în raport cu toţi colegii săi de serviciu din cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Vâlcea, creându-i un climat ostil şi intimidant în scopul de a o determina să îşi dea demisia, situaţie ce a culminat cu acordarea, pe data de 14.01.2016, a calificativulului "nesatisfacator" prin Raportul de evaluare a performantelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici aferent perioadei 01.01.2015-31.12.2015, precum şi cu eliberarea sa din funcţia publică de consilier juridic prin Decizia nr. 5/15.01.2016.

Recurenta apreciază că sunt întrunite cumulativ elemente în ceea ce priveşte discriminarea directă a sa: existenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţa; existenţa unui criteriu de discriminare, tratamentul diferenţiat să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii sau exercitării în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege; existenţa unei persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile; existenţa unei legaturi de cauzalitate între tratamentul diferenţiat şi criteriul de discriminare şi tratamentul diferenţiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a scopului nu sunt adecvate .

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că recurenta A. a solicitat constatarea şi sancţionarea contravenţiei săvârşite de către B., în calitate de inspector-şef al Inspectoratului Teritorial de Muncă Vâlcea, arătând că a fost discriminată prin faptele săvârşite de acesta.

Prin hotărârea nr. 26/13.01.2016, Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat că aspectele sesizate nu întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

În motivarea hotărârii, Colegiul director al Consiliului a reţinut că petiţia, aşa cum a fost formulată, relevă o situaţie în care petenta se află într-un conflict de muncă cu partea reclamată.

De asemenea, s-a mai constatat că, în speţă nu sunt prezente indicii de natură a prezuma că un criteriu interzis, stipulat de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 a constituit o faptă de discriminare săvârşită de către partea reclamată.

Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, conform cărora:

"prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."

Discriminarea directă constă în excluderea unei persoane sau categorii de persoane de la beneficiul unui anumit drept datorită unei caracteristici a acelei persoane sau categorii de persoane.

Pentru a fi aplicabil art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, este aşadar necesară întrunirea cumulativă a mai multor elemente constituive, şi anume: existenţa unui tratament diferit, existenţa unui criteriu ca motiv determinant al tratamentului diferenţiat, atingerea adusă unui drept sau libertăţi şi absenţa unei justificări obiective.

Înalta Curte apreciază că atât Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării cât şi instanţa de fond, în mod temeinic şi legal au reţinut că, în cauză, nu se poate reţine existenţa unui criteriu care să constituie motiv determinant al unei deosebiri, excluderi, restricţii sau preferinţe.

Recurenta a susţinut că i-a fost aplicat un tratament diferit la locul de muncă, în raport cu alţi colegi ai săi, întrucât a refuzat acordarea vizei de legalitate pentru un contract de prestări servicii de curăţenie la I.T.M. Vâlcea.

Neacordarea vizei de legalitate nu reprezintă un criteriu în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, având ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.

Astfel, recurenta nu a susţinut că tratamentul diferenţiat ar fi fost determinat de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată.

Este adevărat că enumerarea cuprinsă în dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000 nu este limitativă, putând fi reţinut orice criteriu de discriminare.

Criteriile de discriminare reprezintă însă acele caracteristici ale persoanelor, pe baza cărora se realizează actul de discriminare.

Înalta Curte, constată că în mod corect s-a apreciat că lipseşte criteriul de discriminare, nefiind întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

De asemenea, Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect, legal, starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2927 din 06 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2019.