Constitutional exception admissibility for procedural norms in asset confiscation proceedings

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 7 februarie 2019, a respins, ca inadmisibilă, cererea persoanelor cercetate A. şi B. cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (1) şi art. 31 din Legea 115/1996 raportat la prevederile art. 20 şi art. 21 din Constituţia României, precum şi la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs pârâţii A. şi B., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru sesizarea Curţii Constituţionale.

În motivarea căii de atac, recurentul a reluat împrejurările de fapt expuse în faţa primei instanţe, arătând că dispoziţiile contestate (art. 31 şi art. 17 din Legea nr. 115/1996) reglementează procedura şi mijloacele de probă admisibile în prezenta cauză.

Totodată, a susţinut că prevederile atacate pentru neconformitate cu Legea fundamentală au legătură cu soluţionarea cauzei, afectând principiile procedurii, apărările ce pot fi formulate, termenele, atribuţiile instanţei, drepturile si obligaţiile părţilor, regimul nulităţilor, incompatibilităţile, mijloacele de probă ce pot fi administrate şi valoarea lor.

De asemenea, respectivele prevederi sunt în vigoare şi nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Recurenţii au arătat, în esenţă, că încheierea atacată conţine motive contradictorii, în sensul că deşi se precizează că solicitarea de audiere a unui martor nu a fost respinsă din cauza restricţiei în probaţiune prevăzute de art. 309 alin. (2) din C. proc. civ., fiind invocată excepţia prevăzută de alin. (4) al acestui text de lege (imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris), prima instanţă a reţinut că a pus în vedere părţilor, raportat la aceste din urmă prevederi, faptul că va avea în vedere probele administrate în faţa Comisiei de cercetare.

Potrivit recurenţilor, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor atacate are în vedere faptul că validarea automată în faza judecăţii a probelor administrate de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, precum şi organizarea procesului după tipicul unei cauze civile (probe, termene, decăderi, nulităţi, cai de atac) nu respectă dreptul la un proces echitabil raportat la natura reală a cauzei.

În cauză, contradicţia este evidentă, judecătorul fondului a afirmat că va aplica dispoziţiile C. proc. civ., însă a susţinut, în acelaşi timp, că analizarea constituţionalităţii preluării tale quale a probelor administrate de Comisia de cercetare, precum şi aplicarea în litera sa a C. proc. civ. "nu are nici o legătură cu cauza".

Recurenţii au mai arătat că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată cu privire la desfăşurarea întregului proces, nu raportat numai la un interes de moment, la o etapă a dosarului sau un element punctual, iar efectele excepţiei sunt mult mai largi decât cele referitoare la încuviinţarea unui martor în procedură, aspect ignorat de prima instanţă.

Or, potrivit practicii în materie, legea prevede condiţia ca dispoziţiile legale contestate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei dar nu într-un sens atât de restrictiv încât să se restrângă sfera de aplicare numai la prevederile legale pe care instanţa inferioară şi-a întemeiat soluţia.

În fine, recurenţii au arătat că excepţia de neconstituţionalitate a fost găsită ca inadmisibilă prin raportare la prevederile art. 33 din C. proc. civ., text de lege neaplicabil în concret datorită existenţei unei reglementări speciale reprezentate de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, reglementare ce este independentă de legea procesuală aplicabilă speţei.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă Agenţia Naţională de Integritate a învestit Curtea de Apel Iaşi cu o cerere vizând controlul averilor, în temeiul Legii nr. 115/1996.

În cadrul acestui proces, intimaţii-pârâţi au formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (1) şi art. 31 din Legea 115/1996 raportat la prevederile art. 20 şi art. 21 din Constituţia României, precum şi la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor sus-menţionate, ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea condiţiei privind legătura cu soluţionarea cauzei.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 prevăd:

(1) " Judecarea cauzei se face pornind de la probele administrate în faţa comisiei de cercetare. La prima zi de înfăţişare, părţile pot solicita probe noi şi curtea de apel va putea dispune încuviinţarea acestora, acordând un nou termen".

Conform prevederilor art. 31 din Legea nr. 115/1996, " Dispoziţiile prezentei legi se întregesc cu prevederile C. proc. civ. şi cu cele privind executarea creanţelor bugetare".

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 republicată:

"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor citate rezultă că, pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, trebuie îndeplinite următoarele condiţii în mod cumulativ: excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare; norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Obiectul cauzei deduse judecăţii se referă la sesizarea privind controlul averilor exercitată în temeiul Legii nr. 115/1996.

Se observă că prevederile legale atacate cu excepţia de neconstituţionalitate au natura juridică a unor norme de procedură.

Art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 stabileşte momentul până la care pot fi propuse mijloacele de probă noi în faţa curţii de apel şi faptul că judecata cererii de confiscare a bunurilor sau unei cote părţi din avere sau echivalentul bănesc al acesteia porneşte de la probele administrate de către Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curţii de apel.

Art. 31 din Legea nr. 115/1996 reprezintă o normă de trimitere la dispoziţiile C. proc. civ. şi a celor referitoare la executarea creanţelor bugetare, reglementate de Codul de procedură fiscală, cu care dispoziţiile/normele de procedură din Legea nr. 115/1996 se completează.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurenţilor, dispoziţiile legale vizate de excepţie nu au legătură cu soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, se reţine că încuviinţarea sau respingerea unor probe sunt la latitudinea judecătorului care apreciază pertinenţa şi utilitatea acestora în soluţionarea cauzei deduse judecăţii raportat la teza probatorie, în cauză prima instanţă apreciind că nu se impune reaudierea unor persoane audiate de către Comisia de cercetare a averilor.

Instanţa de control judiciar constată că încheierea atacată respectă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în sensul că nu conţine motive contradictorii, judecătorul fondului arătând în mod clar argumentele care au condus la măsura dispusă.

De altfel, prin criticile formulate, recurenţii încearcă să acrediteze ideea că, prin respingerea probelor solicitate prin încheierea de şedinţă din 28.12.2018, au fost încălcate prevederile art. 20 şi art. 21 din Constituţia României şi dreptul la un proces echitabil, cu componentele sale, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europaenă a Drepturilor Omului, iar excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un remediu.

Or, criticile de neconstituţionalitate nu au o bază factuală reală în raport cu măsurile procedurale dispuse în cauză, aşa încât să fie justificat un interes procesual legitim şi actual în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, cum corect a reţinut şi judecătorul fondului.

Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, trebuie analizată în concret, în funcţie de circumstanţele cauzei şi posibila tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei.

Aşadar, se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.

Din perspectiva interesului procesual, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu este îndeplinită cerinţa legăturii cu pricina ce se judecă, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Neîndeplinirea aceleiaşi cerinţe s-a reţinut în mod corect de prima instanţă şi în ceea ce priveşte art. 31 din Legea nr. 115/1996.

Or, nu se poate susţine că simpla normă de trimitere prevăzută de acest text de lege este suficientă în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate invocate, aplicarea regulilor procedurale fiind generată de competenţa materială şi funcţională stabilită de legiuitor în favoarea curţilor de apel prin secţiile de contencios administrativ şi fiscal (art. 16 alin. (1) şi art. 20 din Legea 115/1996 care nu formează obiectul criticilor).

Prin urmare, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe este corectă, în speţă nefiind îndeplinite condiţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de pârâţii A. şi B. împotriva încheierii din 7 februarie 2019 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2019.