Scope of equal-pay mandate for public employees: applicability of maximum salary level to judges and distinction between issuing salary orders and paying salary differences

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2019

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F.,

G., H., I., J., K., L., M., N., O., P.,Q.,R., S. şi T. au solicitat au formulat plângere împotriva refuzului pârâtului Ministerul Justiţiei, de a soluţiona cererile privind emiterea pentru fiecare ei în parte, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015) a unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5l) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia îndeplinite în cadrul instanţei

În consecinţă, au solicitat obligarea pârâtului să emită pentru fiecare dintre reclamanţi în parte, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015) a unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei.

În acest sens, au solicitat obligarea pârâtului la acordarea începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată si completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenţei salariale rezultate din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare personalul care a trecut într-o nouă tranşă de vechime în muncă/în funcţie ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

De asemenea, au solicitat obligarea pârâtului ca, la emiterea ordinelor de salarizare, să ţină cont, în cazul promovărilor în funcţie şi al numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date.

2. Hotărârile primei instanţe

2.1. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1953 din 7 iunie 2016, a admis acţiunea formulată de reclamanţi, dispunând obligarea pârâtului să emită pentru fiecare reclamant un ordin de încadrare salarială, conform cu art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09.04.2015.

2.2. Prin sentinţa nr. 456 din 14 februarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de completare, dispunând completarea dispozitivului sentinţei nr. 1953 din 07.06.2016, în sensul că: Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele U. şi V. şi obligă pârâtul să emită şi pentru aceste reclamante ordin de încadrare salarială conform cu art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legeanr. 71/2015, începând cu data de 09.03.2015.

Totodată, a obligat pârâtul să plătească tuturor reclamanţilor, începând cu data de 09.04.2015, diferenţele salariale rezultate în urma emiterii ordinului de încadrare salarială, cu dobânda legală aferentă, respingând în rest cererea de completare hotărâre ca nefondată.

2.3. Prin încheierea din 28 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamant, dispunând îndreptarea erorii materiale strecurate în sentinţa nr. 1953/07.06.2016, în sensul menţionării numelui complet (nume şi prenume) al reclamantului W. şi nu doar " W.", cum din eroare s-a menţionat.

3. Recursurile exercitate

Împotriva încheierii a declarat recurs reclamantul H. şi în privinţa sentinţelor a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei.

3.1. În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat că deşi prin încheierea atacată a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale prin înscrierea numelui său în întregime, respectiv cu nume şi prenume, prenumele acestuia a fost de această dată scris greşit, respectiv "W." în loc de H., aşa cum rezultă din toatele documentele depuse la dosar, inclusiv din cerere de îndreptare formulată.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului şi modificarea încheierii atacate, în sensul de a scrie în întregime şi corect numele său, cu nume şi prenume, respectiv "H." iar nu W. cum greşit este scris.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate împotriva sentinţei nr. 1953 din 7 iunie 2016, pârâtul a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esenţă, a susţinut că prima instanţă a reţinut în mod greşit incidenţa art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în condiţiile în care acesta constituie o normă de excepţie ce vizează expres şi limitativ categoriile cărora le sunt aplicabile aceste prevederi, respectiv personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, iar în cazul sistemului justiţiei, categoria funcţionarilor publici şi personalul contractual, acestea fiind singurele categorii salarizate la acelaşi nivel cu personalul din Parlament.

Or, instanţa are atribuţii în ceea ce priveşte aplicarea legii şi nu atribuţia de completa norma legală prin interpretarea intenţiei legiuitorului în ce priveşte înlăturarea discriminării.

Aşadar, singura interpretare corectă a Legii nr. 71/2015 este în sensul că prevederile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 nu se aplică judecătorilor.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii.

3.3. Prin cererea de recurs formulată împotriva sentinţei nr. 456 din 14 februarie 2017, pârâtul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul a susţinut că în mod greşit a fost obligat să emită ordin de încadrare salarială conform art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, începând cu 9.04.2015.

Astfel, a arătat că în urma publicării Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, Ministerul Justiţiei s-a conformat şi a emis în aceeaşi zi OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, în baza art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 31 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 57/2015 şi dar şi a Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016.

A precizat recurentul că art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 nu foloseşte sintagma "nivel maxim în plată", aşa cum apare în O.U.G. nr. 43/2016, aşa încât se pune problema raportării salariilor/indemnizaţiilor din sistem la "nivelul maxim în plată" numai de la data de 01.08.2016.

A arătat că prin OMJ nr. 4680/C/2016 s-a dispus recalcularea la nivel maxim a indemnizaţiilor judecătorilor, începând cu 9 aprilie 2015, iar prin OMJ nr. 219/1.02.2017 s-a avut în vedere stabilirea indemnizaţiei în funcţie de nivelul maxim în plată existent la nivelul familiei ocupaţionale, aşa încât este nejustificată obligarea Ministerului Justiţiei de a emite noi ordine.

Totodată, recurentul a apreciat că în mod greşit prima instanţă a obligat Ministerul Justiţiei la plata unor diferenţe salariale pentru personalul instanţelor judecătoreşti, invocând Decizia nr. 13 din 12 iunie 2016 pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cauză, raportul obligaţional care are ca obiect plata salariului se desfăşoară între intimaţii-reclamanţi şi Curtea de Apel Alba Iulia, în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea finanţatelor publice nr. 500/2002, act normativ ce reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul reclamantului şi recursul pârâtului împotriva sentinţei nr. 1953 din 7 iunie 2016 sunt nefondate,

Totodată, a constatat că recursul formulat de pârât împotriva sentinţei nr. 456 din 14 februarie 2017 este fondat, însă în limitele arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

1.1. Cu privire la recursul reclamantului

Instanţa de control judiciar constată că reclamantul a solicitat admiterea recursului şi îndreptării erorii materiale strecurate în încheierea atacată, în sensul de a scrie în întregime şi corect numele său, cu nume şi prenume, respectiv "H." iar nu W. cum greşit este scris.

Or, acest aspect nu poate fi valorificat direct în recurs de partea interesată, cum a procedat recurent-reclamant în cauză, cererea de îndreptare a erorii materiale nu poate constitui motiv de recurs, ci trebuie adresată primei instanţe care a săvârşit respectiva eroare.

1.2. Referitor la recursul pârâtului formulat împotriva sentinţei nr. 1953 din 7 iunie 2016

Intimaţii-reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită ordine de salarizare pentru fiecare dintre reclamanţi în parte, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015) a unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei la acordarea diferenţelor salariale rezultate din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare personalul care a trecut într-o nouă tranşă de vechime în muncă/în funcţie ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul să emită pentru fiecare reclamant un ordin de încadrare salarială, conform cu art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09.04.2015.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Problema centrală a cauzei constă în lămurirea înţelesului dispoziţiilor alin. (5)1 al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanţei de urgenţă prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015, text care are următorul cuprins:

"(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Curtea de apel a reţinut că sintagma "salarizat la acelaşi nivel" nu trebuie înţeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcţionari şi personal contractual salarizat la acelaşi nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noţiunii de "acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", utilizată în alin. (1) şi (2) al aceluiaşi articol 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenţionat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului 2014.

Concluzia Curţii de apel este corectă, fiind susţinută nu numai de raportul comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi, respectiv, al Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (5)1 al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, dar şi de interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, pronunţată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin această din urmă decizie, instanţa supremă a statuat că:

"în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului 'plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi Completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice".

Totodată, se apreciază că nu poate fi primită susţinerea recurentului referitoare la extinderea, de către prima instanţă, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia.

Astfel, judecătorul fondului are dreptul dar şi obligaţia,de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât şi în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanţă cu intenţia legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât şi din celelalte prevederi ale actului normativ, dar şi din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Instanţa de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situaţie juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deşi expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenţiei legiuitorului în operaţiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...)dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între personalul din celelalte autorităţi şi instituţii publice şi personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme şi să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime cu alte persoane din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice care au un nivel de remunerare superior.(...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile ori diferenţele salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislaţia internă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

În concluzie, refuzul recurentului Ministerul Justiţiei de a recunoaşte că dispoziţiile reparatorii cuprinse în art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică şi judecătorilor aflaţi în situaţia prevăzută de ipoteza normei legale este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme.

1.3. Cu privire la recursul pârâtului formulat împotriva Sentinţei sentinţei nr. 456 din 14 februarie 2017

Intimatele-reclamante U. şi V. au învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere de completare a sentinţei nr. 1953 din 7 iunie 2016 în sensul că au fost omise din cuprinsul hotărârii judecătoreşti şi cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata diferenţei salariale rezultate din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranşă de vechime în muncă/în funcţie ulterior datei de 1 ianuarie 2011, cu dobânda legală aferentă.

Totodată, au solicitat completarea sentinţei cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului ca, la emiterea ordinelor de salarizare să tină cont, în cazul promovărilor în funcţie si al numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă si în funcţie, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Curtea de apel a admis în parte cererea formulată, dispunând completarea dispozitivului sentinţei nr. 1953 din 07.06.2016, în sensul obligării pârâtului să emită şi pentru aceste reclamante ordin de încadrare salarială conform cu art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legeanr. 71/2015, începând cu data de 09.03.2015.

Totodată, a obligat pârâtul să plătească tuturor reclamanţilor, începând cu data de 09.04.2015, diferenţele salariale rezultate în urma emiterii ordinului de încadrare salarială, cu dobânda legală aferentă, respingând în rest cererea de completare hotărâre ca nefondată.

Instanţa de control judiciar nu împărtăşeşte soluţia asupra capătului de cerere, având ca obiect obligarea Ministerului Justiţiei la plata drepturilor salariale pretinse, din perspectiva lipsei calităţii procesuale pasive.

În ceea ce priveşte critica din recurs referitoare la obligarea Ministerului Justiţiei la plata diferenţelor dintre drepturile salariale recalculate, instanţa de control judiciar constată că este întemeiată.

Prima instanţă, consecutiv obligaţiei instituite în sarcina pârâtului de a emite noi ordine de încadrare salarială pentru reclamanţi, l-a obligat să achite diferenţele salariale rezultate, această dispoziţie justificată, în privinţa Ministerului Justiţiei, doar prin prisma calităţii acestuia de ordonator principal de credite, se impune a fi înlăturată.

Or, formularea unor cereri având ca obiect pretenţii băneşti de către angajaţii instanţelor de judecată nu poate să atragă de plano obligarea Ministerului Justiţiei la plata acestor sume, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite a ministrului Justiţiei.

Potrivit celor statuate în Decizia nr. 13/2016, pronunţată într-un recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de faţă) şi a dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 304/2004 se poate concluziona că, în privinţa acestei cereri, Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii.

Referitor la obligarea emiterii ordinelor de încadrare salarială conform art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, recurentul a susţinut Ministerul Justiţiei s-a conformat şi a emis OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, în baza art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 31 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 57/2015 şi dar şi a Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016, apreciind însă că se pune problema raportării salariilor/indemnizaţiilor din sistem la "nivelul maxim în plată" numai de la data de 01.08.2016.

Or, în raport cu modificările legislative intervenite prin Legea nr. 71/2015, intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015, aşa cum s-a arătat la pct. 1.2 din această decizie, se constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că salariul de bază/indemnizaţia de încadrare pentru reclamante trebuie stabilit, începând cu data de 9 aprilie 2015, la nivelul maxim aflat în plată, în cadrul familiei ocupaţionale justiţie.

De altfel, potrivit concluziilor scrise depuse la dosar de pârât, reiese că, în aplicarea OMJ nr. 4680/C/2016 şi nr. 219/C/2017, s-a emis OMJ nr. 486/C/24.05.2017, prin care s-au stabilit indemnizaţiile individuale ale intimaţilor-reclamanţi potrivit sentinţei recurate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate de reclamant împotriva încheierii atacate şi de pârât în privinţa sentinţei nr. 1953 din 07.06.2016, ca nefondate.

Totodată, va admite recursul formulat de pârât împotriva sentinţei nr. 456 din 14 februarie 2017, va casa în parte sentinţa atacată, în sensul respingrii capătul de cerere, având ca obiect obligarea acestuia la plata drepturilor salariale pretinse, pentru lipsa calităţii procesuale passive, menţinând celelalate dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul H. împotriva încheierii din 28 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul, formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 1953 din 7 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 456 din 14 februarie 2017 a aceleiaşi instanţe.

Casează în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare:

Respinge capătul de cerere, având ca obiect obligarea Ministerului Justiţiei la plata drepturilor salariale pretinse, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Menţine celelalate dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2019.