Road-accident guarantee claim time-barred; appeal rejected as unfounded, prior award affirmed.

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, revocarea/anularea în totalitate a Deciziei nr. 1778/12.09.2016, prin care s-a respins cererea de plată, şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii prin care să dispună admiterea cererii de plată formulata de către reclamanţi.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3295 din 26 septembrie 2017, a respins ca inadmisibilă acţiunea faţă de reclamanţii B. şi C., pentru lipsa calităţii lor procesuale active.

Totodată, a respins acţiunea formulată de reclamanţi ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în privinţa soluţiei privind fondul cauzei, au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenţii au reluat situaţia de fapt expusă şi în faţa primei instanţe, susţinând că argumentele menţionate de către autoritatea pârâtă sunt eronate.

Astfel, temeiul juridic invocat care stă la baza despăgubirii prejudiciilor la momentul 12.06.2003 este Ordinul CSA nr. 9/2002 pentru aprobarea Normelor privind aplicarea legii in domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule si autorizarea asigurătorilor care vor practica aceasta asigurare, în anul 2003, iar nu Ordinul nr. 3113/2003 al Comisiei de Supraveghere a Asiguraţilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind aplicarea legii in domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule şi autorizarea asigurătorilor care vor practica această asigurare în anul 2004.

Totodată, au susţinut că nu au avut cunoştinţă despre procesul-verbal de cercetare la faţa locului, act care nu se comunică părţilor, şi nici de actele efectuate în dosarul de cercetare penală nr. 2503/P/2003 şi de finalitatea acestui dosar, făcând referire la cele patru condiţii care trebuie îndeplinite pentru atragerea răspunderii civile delictuale: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Astfel, a arătat că, în cauză, consideraţiile privind momentul evenimentului rutier sunt reale, în sensul că respectivul accident s-a produs în data de 12.06.2003.

În ceea ce priveşte argumentele invocate în susţinerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune a apreciat că acestea sunt eronate în raport cu sentinţa nr. 118/06.03.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2013 de Judecătoria Oneşti, prin care s-a admis plângerea formulată de către reclamanta A., s-au desfiinţat rezoluţiile atacate şi s-a trimis cauza la organele de cercetare penală în vederea continuării cercetărilor.

Contrar celor reţinute, au susţinut că momentul de la care începe sa curgă termenul de prescripţie este momentul pronunţării sentinţei nr. 118/06.03.2013, reiterând faptul că reclamanţii nu au avut cunoştinţă de stadiul dosarului şi de cine se face vinovat de producerea accidentului, iar de faptul că nu s-a comunicat cine este persoana vinovată de producerea accidentului nu este răspunzătoare persoana vătămată, din contră, întârzierile excesive în cursul procesului penal sunt datorate de organele de cercetare penală.

Referitor la susţinerea autorităţii pârâte, potrivit căreia data de 27.01.2004 ar fi data de la care începe sa curgă termenul de prescripţie, deoarece ar rezulta din cuprinsul certificatului de încadrare în grad de handicap grav eliberat reclamantei faptul că se cunoştea atât persoana vinovată de producerea faptei ilicite, cât şi prejudiciul cauzat, a arătat că nu poate fi primită, din actul medical rezultând situaţia reală a reclamantei privind starea acesteia de sănătate şi nu persoana vinovată de producerea accidentului.

În continuare, recurenţii au făcut trimitere la cele inserate la punctul b) din decizia atacată, cu referire la situaţia reţinută din analiza documentelor puse la dispoziţie, în raport cu care au arătat, cu privire la momentul când reclamanţii au cunoscut şi puteau cunoaşte atât rezultatul evenimentului, cât şi persoana răspunzătoare (inclusiv societatea de asigurare la care era asigurat autovehiculul) că există o autoritate de lucru judecat, având în vedere pronunţarea sentinţei nr. 118/06.03.2013 de către Judecătoria Oneşti, moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

În plus, repararea prejudiciului într-un termen rezonabil nu a fost posibilă având în vedere fapta ilicită săvârşită de către prepuşii instituţiilor judiciare, care au dat curs unei aşa - zise declaraţii olografe din data de 17.07,2003, faptă evidenţiată în Ordonanţa nr. 111/11/03.07.2015 pronunţată în Dosarul nr. x/2003, respectiv falsul intelectual.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

4. Apărarea intimatului-pârât

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, pe care o apreciază legală şi temeinică, răspunzând punctual criticilor formulate, subliniind că soluţia asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor B. şi C. nu a fost atacată aşa încât a intrat puterea lucrului judecat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor formulate de intimat şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenţii-reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ cu anularea Deciziei nr. 1778/12.09.2016, prin care pârâtul a respins cererea de plată şi obligarea acestei autorităţi la emiterea unei noi decizii prin care să dispună admiterea cererii de plată formulata de către reclamanţi.

Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibilă acţiunea faţă de reclamanţii B. şi C., pentru lipsa calităţii lor procesuale active, şi, totodată, a respins acţiunea formulată de reclamanţi ca nefondată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Prin Decizia nr. 1778 din 12 septembrie 2016, contestată în prezenta cauză, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată nr. x/18.12.2015 formulată de A., prin reprezentant B., reţinând următoarele: "De la data producerii evenimentului 12.06.2003 şi până în prezent se constată că a intervenit prescripţia de 3 ani, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere faptul că petenta a cunoscut şi putea cunoaşte atât rezultatele evenimentului cât şi persoana răspunzătoare, inclusiv societatea de asigurare la care era asigurat autovehiculul.

Astfel, potrivit Procesului-verbal de cercetare la faţa locului înregistrat sub nr. x/16.06.2003 întocmit de către Poliţia Municipiului Oneşti, cauza producerii evenimentului o constituie manevrarea greşită a autoturismului şi nerespectarea regulilor privind circulaţia pe drumurile publice referitoare la depăşire de către numitul D..

Acest fapt este cunoscut de către petentă la acea dată şi care, în prezenţa martorilor B. şi E., semnează în anul 2003 declaraţia de renunţare la plângerea penală prin care îl exonerează pe D. de faptă. Mai mult, aşa cum rezultă din documentele ataşate, autoturismul era în dotarea societăţii la care petenta deţine la momentul producerii evenimentului funcţia de, şef de unitate restaurant ", fapt care îi conferea posibilitatea ca, ulterior producerii accidentului, să solicite şi să afle de la societatea unde era angajată, asiguratorul la care era poliţa de asigurare a autovehiculului proprietatea angajatorului care a contribuit la vătămarea sa corporală.

Faţă de aceste aspecte, petenta putea şi avea posibilitatea de a-şi soluţiona cererea de despăgubire în termeni utili şi fără alte impedimente, aceasta putând să-şi valorifice eventualele pretenţii civile faţă de autorul accidentului şi societatea de asigurare, pe cale separată, într-un proces civil.

De altfel, raportul de cauzalitate dintre accident şi vătămarea corporală a petentei este confirmat prin certificatul medico-legat nr. 46/A1/26.01.2004 emis de Cabinetul de medicină legală Oneşti care menţionează expres faptul că starea petentei este urmarea socialmente periculoasă a evenimentului rutier din 2003.

De reţinut este şi faptul ca, în cadrul Ordonanţei din data de 03.07.2015 dispusă în dosarul nr. x/2015 de Parchetul de pe langa Judecătoria Oneşti, nu se constata existenta unor cauze de suspendare a cursului prescripţiei, în sensul ca nu a intervenit o situaţie legala sau o imprejurare neprevăzuta de genul cazului fortuit sau de neinlaturat, cauze ca ar intrerupe prescripţia extinctiva prevăzuta de Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, stabilirea soluţionarea laturii penale în prezenta speţa nu priveşte decât încadrarea faptei numitului D. (exonerat de fapta de către petenta în anul 2003) precum şi întărirea raportului de cauzalitate dintre starea de sănătate a petentei şi evenimentul rutier produs (astfel cum a fost confirmat în anul 2004 de către Cabinetul de medicina legala Oneşti)."

Autoritatea pârâtă a apreciat astfel că termenul de prescripţie de 3 ani curge, în cel mai optimist caz, de la data de 26.01.2004, data stabilirii raportului de cauzalitate dintre evenimentul produs şi starea de sănătate în care se regăseşte petenta, reţinând aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 10 lit. b) din Ordinul nr. 3113/2003 al Comisiei de Supraveghere a Asiguraţilor şi a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

1.1. În ceea ce priveşte motivul de casare încadrat în drept în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, instanţa de control judiciar constată că este nefondat.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenţii au apreciat că momentul când au cunoscut şi puteau cunoaşte atât rezultatul evenimentului, cât şi persoana răspunzătoare, este deja statuat de instanţă, existând autoritate de lucru judecat, având în vedere sentinţa nr. 118/06.03.2013, pronunţată de către Judecătoria Oneşti, prin care s-a admis plângerea reclamantei, iar de acel moment începe să curgă termenul de prescripţie.

Se reţine că, prin sentinţa penală nr. 118/06.03.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Judecătoria Oneşti a admis plângerea formulată de petenta A. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale nr. 2503/P/2003 din data de 11.09.2003 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti, privind pe intimatul D., a desfiinţat rezoluţia atacată şi a trimis cauza la procuror în vederea continuării cercetărilor în dosarul nr. x/2003.

Înalta Curte observă că autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 şi următoarele din C. proc. civ., ca efect al hotărârii judecătoreşti, indicându-se hotărârile cărora li se ataşează autoritatea de lucru judecat, precum şi efectele lucrului judecat.

Or, în cauză nu există o hotărâre definitivă care să fi tranşat chestiunea litigioasă astfel încât să producă efectul prevăzut de dispoziţiile legale amintite, argumentul invocat în cadrul acestui motiv de recurs nu poate fi încadrat în textul de lege indicat, susţinerile părţii vizând chestiuni legate de momentul de la care curge termenul de prescripţie având ca reper sentinţa penală menţionată şi care vor fi analizate din această perspectivă.

1.2. Instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate şi criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte critica recurenţilor referitoare la ordinul aplicabil pentru despăgubirile solicitate, se reţine că, într-adevăr, în raport cu data săvârşirii accidentului rutier, este incident Ordinul nr. 9/2002 care, prin titlul III, stabileşte Normele tehnice cu privire la aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule pentru anul 2003, faptul că în conţinutul deciziei atacate s-a făcut trimitere la Ordinul nr. 3113/2003 reprezintă însă o simplă eroare materială fără efect în privinţa soluţionării cererii părţii, având în vedere că reglementările din cele două ordine sunt similare.

În cauză, sunt relevante prevederile art. 19-21, 23, 24 şi 26 din Ordinul nr. 9/2002, din care reiese că, pentru recuperarea pagubelor produse ca urmare a accidentelor rutiere, persoanele păgubite sunt cele care se vor adresa societăţii de asigurare cu care deţinătorul autovehiculului răspunzător de producerea accidentului a încheiat asigurarea obligatorie de răspundere civilă, în condiţiile răspunderii civile delictuale, existând obligaţia acordării despăgubirilor de către asiguratori, precum şi situaţiile în care asiguratorii nu acordă despăgubiri.

Se reţine că motivul respingerii cererii de plată nr. x/18.12.2015, formulată de reclamantă conform prevederilor Legii nr. 213/2015, l-a constituit faptul că, la instrumentarea dosarului de daună, s-a constatat că nu se justifică plata sumei de 2.200.000 RON din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, cu titlu de despăgubiri, întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă în care reclamanta ar fi putut să solicite repararea prejudiciului material şi moral, rezultat ca urmare a accidentului rutier din data de 12.06.2003, aceasta înţelegând să nu se constituie parte civilă în dosarul penal nr. x/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti.

Instanţa de control judiciar constată, din actele dosarului, că accidentul rutier, în urma căruia reclamanta a solicitat despăgubiri, s-a produs în data de 12.06.2003, vinovat de producerea acestuia fiind numitul D., astfel cum rezultă din Procesul-verbal de cercetare la faţa locului, înregistrat sub nr. x/16.06.2003, întocmit de Poliţia Municipiului Oneşti.

Astfel, reclamanta a cunoscut persoana vinovată de săvârşirea accidentului, chiar la momentul producerii lui, dar şi prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier, având în vedere actele medicale privind constatarea stării sănătăţii acesteia, existând astfel posibilitatea reală de a se adresa societăţii de asigurări pentru acordarea despăgubirilor.

Cu toate acestea, recurenta - reclamantă a introdus acţiune civilă împotriva societăţii de asigurări F. S.A. la data 17.12.2014 (dosar nr. x/2014 al Tribunalul Bucureşti), deci la peste 10 ani de la producerea accidentului.

Or. termenul general de prescripţie este de 3 ani, conform art. 3 din Decretul-Lege nr. 167/1958, iar, potrivit art. 8 din Decret, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În raport cu prevederile legale menţionate, se constată că, în cauză, acest termen curge de la data procedurii accidentului, respectiv de la data de 12.06.2003.

Aşa fiind, în mod corect autoritatea intimată a respins cererea de despăgubiri formulată de recurenta-reclamantă, constatând intervenită prescripţia, cum bine a sesizat şi prima instanţă.

Prin urmare, nu poate fi primită susţinerea recurenţilor, în sensul că termenul de prescripţie trebuie raportat la data pronunţării sentinţei penale nr. 118/06.03.2013 a Judecătoriei Oneşti, sentinţă care priveşte cercetarea penală a săvârşirii unei infracţiuni şi nu influenţează asupra naşterii dreptului reclamantei la despăgubire, reglementat prin Ordinul 9/2002, în calitatea sa de victimă a unui accident rutier.

Aşadar, termenul de prescripţie curge de la data producerii evenimentului, respectiv de la data de 12.06.2003, nu prezintă relevanţă acţiunea penală, aceasta neavând efect întreruptiv al acestui termen.

În consecinţă, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei nr. 3295 din 26 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2019.