Association's challenge to public-domain attestation list amendment rejected as time-barred; forfeiture period applied, government prevails.

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Asociaţia Naţională a Caselor de Cultură din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea Hotărârii de Guvern nr. 656/2013. A fost invocată şi excepţia de neconstituţionalitate a H.G. nr. 656/2013.

1.2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3966 din 9 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Guvernul României formulată de intervenienţii Consiliul Local al Municipiului Alexandria şi Municipiul Alexandria şi a fost admisă excepţia tardivităţii invocată, fiind respinsă ca tardivă acţiunea reclamantei.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta Asociaţia Naţională a Caselor de Cultură din România, fiind criticată sentinţa atacată pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susţinând că au fost încălcate normele de procedură cu privire la dreptul la apărare.

Astfel, recurenta a arătat că deşi instanţa a luat act de faptul că a formulat cerere de amânare, în considerentele încheierii de amânare a pronunţării se menţionează soluţia, deşi legea prevede expres că aceasta se consemnează în dispozitivul hotărârii. Din acest motiv, susţine că încheierea dată este nulă absolut. S-a susţinut că instanţa de fond nu a motivat respingerea cererii de amânare şi nu este indicată persoana care putea să substituie societatea reclamantă şi condiţiile legale în care putea să recurgă la această măsură. S-a precizat că nimeni nu poate fi obligat să renunţe la dreptul de a fi reprezentat exclusiv de avocatul ales având în vedere caracterul intuituu personae al mandatului.

De asemenea, recurenta a arătat că, în privinţa cererii de intervenţie formulate, în realitate sunt două cereri de intervenţie într-una singură, fapt care nu este permis raportat la natura juridică a acestei forme a acţiunii civile. S-a subliniat că intervenienţii nu au fost în măsură să-şi exprime voinţa reală, lăsând instanţa să le facă apărarea, aşa cum rezultă din dezbaterile din şedinţa publică de la 28.11.2016.

Recurenta a criticat soluţia dată excepţiei de tardivitate invocată, în primul rând, pentru greşita soluţie a unirii cu fondul a unor excepţii peremptorii, nemotivată de instanţă şi pentru că obiectul excepţiilor nu permite unirea cu fondul a acestora. Totodată, recurenta a arătat că a formulat cerere de probe cu privire la excepţia tardivităţii invocată de pârâtul Guvernul României, probe asupra cărora instanţa de fond nu s-a pronunţat.

Recurenta a criticat faptul că instanţa de fond nu a analizat momentul de la care curge termenul de un an, deoarece acesta nu curge de la data de 1.10.2013, data solicitării revocării H.G. nr. 656/2013, ci de la data la care se împlineşte termenul de soluţionare a cererii. S-a arătat că sub acest aspect curgerea termenului a fost suspendată pe toată durata soluţionării acţiunilor judiciare pendinte care au avut ca obiect anularea actelor administrative emise în baza acestei hotărâri de guvern. S-a precizat că această dată a fost stabilită prin sentinţa nr. 754/23.10.2014 a Tribunalului Teleorman, care a statuat irevocabil că actul administrativ care produce efecte juridice cu privire la imobilul CCS Alexandria este H.G. nr. 656/2013. S-a precizat că de la acea dată s-a născut dreptul recurentei de a începe procedura administrativ-jurisdicţională cu privire la acest act, iar instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 11 raportat la art. 7 din Legea nr. 554/2004.

1.4. Apărările intimaţilor

Prin întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, intimaţii-intervenienţi Consiliul Local al Municipiului Alexandria şi Municipiul Alexandria au invocat excepţia de tardivitate a depunerii cererii de recurs şi au solicitat respingerea recursului formulat.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentinţa atacată şi dispoziţiile legale incidente cauzei, instanţa de control judiciar va menţine soluţia dată de instanţa de primă jurisdicţie ca fiind legală şi, pe cale de consecinţă, recursul formulat va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Prin cererea introductivă reclamanta a supus controlului judiciar Hotărârea de Guvern nr. 656/2013, prin care a fost completată H.G. nr. 1358/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Teleorman, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeul Teleorman, publicată în MO nr. 620 şi 620 bis, Partea I, din 22 august 2002.

Instanţa de primă jurisdicţie a respins ca tardivă acţiunea reclamantei, reţinând faptul că în calitate de terţ faţă de actul administrativ atacat a formulat plângere prealabilă, conform art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la data de 01.10.2013, dată la care este cert că reclamanta avea cunoştinţă de existenţa şi conţinutul H.G. nr. 656/2013.

Astfel, instanţa de fond a reţinut faptul că reclamanta nu a respectat termenul de decădere de un an, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, termen calculat de la data la care se poate aprecia rezonabil că a luat cunoştinţă de hotărârea de guvern atacată, respectiv de la data de 01.10.2013, dată la care a înregistrat la emitent plângerea prealabilă.

Criticile formulate de recurentă nu pot fi primite de instanţa de control judiciar, întrucât instanţa de fond a dat o interpretare corectă dispoziţiilor legale aplicabile la situaţia de fapt a cauzei.

Înalta Curte reţine că nu este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere faptul că instanţa nu a încălcat reguli de procedură, iar susţinerea recurentei în sensul că au fost încălcate normele de procedură cu privire la dreptul la apărare nu poate fi primită de Înalta Curte.

Dispoziţiile art. 222 alin. (1) din C. proc. civ. reglementează posibilitatea amânării cauzei pentru lipsă de apărare, în vederea protejării dreptului părţii la apărare.

Însă condiţiile cerute pentru încuviinţarea acestei cereri trebuie să fie respectate, să aibă în vedere caracterul excepţional al cererii, temeinicia motivelor ce vizează lipsa de apărare şi absenţa culpei părţii sau reprezentantului ei în generarea acestei situaţii.

Or, instanţa de fond a analizat cererea de amânare formulată de partea interesată şi a constatat în mod justificat că cererea nu poate fi primită, fiind motivată soluţia dată.

Totodată, instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 222 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul că a amânat pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise, fiind astfel respectat întrutotul dreptul la apărare al recurentei-reclamante.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că nu este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., având în vedere faptul că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 11 raportat la art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Recurenta critică faptul că instanţa de fond nu a analizat momentul de la care curge termenul de un an, apreciind că a fost suspendată curgerea termenului pe toată durata soluţionării acţiunilor judiciare pendinte care au avut ca obiect anularea actelor administrative emise în baza acestei hotărâri de guvern.

Or, văzând dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care prevăd termenul de decădere de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, şi prevederile alin. (5) ale aceluiaşi articol care arată că termenul de un an este un termen de decădere, Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o interpretare corectă a dispoziţiilor legale.

Astfel, Înalta Curte reţine că art. 11 din Legea nr. 554/2004 reglementează două categorii de termene pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, termene a căror natură juridică este prevăzută expres în alin. (5):

- un termen de prescripţie cu durata de 6 luni, a cărui împlinire are ca efect stingerea dreptului la acţiune [art. 11 alin. (1)];

- un termen de decădere cu durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice şi care nu poate fi depăşit nici ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei avute în vedere de alin. (1) [art. 11 alin. (2)].

Înalta Curte are în vedere faptul că în jurisprudenţa CEDO s-a reţinut constant că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, (termenele de prescripţie şi cele de decădere sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora) nu sunt de natură a încălca art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acestea fiind restricţii admise atâta timp cât nu aduc atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa. Aşadar, în acest domeniu statele dispun de o anumită marjă de apreciere (cauza Stubbings şi alţii c. Regatului Unit, 1996).

Termenul de decădere de un an este reglementat ca o situaţie de excepţie de la regula prescriptibilităţii acţiunii în termenul de 6 luni şi devine aplicabil numai dacă acţiunea nu a fost introdusă înăuntrul termenului de prescripţie din motive temeinice. Legea nu defineşte noţiunea de "motive temeinice", urmând ca interpretarea să fie făcută de instanţă în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, raportându-se şi la cauzele de repunere în termen, de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei, potrivit dreptului comun în materie.

Termenul de un an se calculează începând cu data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, în funcţie de obiectul acţiunii sau de titularul acesteia, potrivit regulilor configurate la alin. (1).

Spre deosebire de prescripţie, decăderea poate fi invocată şi aplicată din oficiu de instanţa de judecată, având în vedere dispoziţiile art. 2550 alin. (2) C. civ. respectiv art. 185 C. proc. civ.

Prin alin. (2) al art. 11, legiuitorul a înţeles să limiteze la 1 an perioada de aşteptare a răspunsului la o cerere, obligând subiectele de drept să depună diligenţe şi să nu tergiverseze introducerea acţiunii în contencios administrativ

Ca atare, nefiind identificate motive de casare a hotărârii judecătoreşti atacate, Înalta Curte va respinge recursul formulat, constatând că reclamanta nu a depus acţiunea în termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar termenul de decădere de un an de la luarea la cunoştinţă a actului a fost depăşit.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Asociaţia Naţională a Caselor de Cultură din România împotriva sentinţei civile nr. 3966 din 9 decembrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 noiembrie 2019.