Retroactive inclusion of judicially recognized salary increases in public sector pay calculations under the maximum salary level equalization principle.

Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 28.11.2016 reclamanta A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie contestaţie împotriva Ordinului nr. 2072/25.10.2016 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând anularea în tot a actului administrativ atacat şi obligarea procurorului general să emită un nou ordin de salarizare care să ţină cont şi de dispoziţiile sentinţei civile nr. 1509/29.11.2007 pronunţată în dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Mehedinţi, precum şi de sentinţa civilă nr. 1033/11.03.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2008, respectiv să efectueze plata indemnizaţiei de încadrare brute lunare începând cu data de 11.03.2009, actualizată cu dobânda legală şi rata inflaţiei.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 2210 din data de 09.06.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A anulat parţial Ordinul nr. 2072 din 25.10.2016 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul să emită un nou ordin de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizaţiei, începând cu data de 01.10.2011, cu respectarea dispoziţiilor sentinţei civile nr. 1509/29.11.2007 a Tribunalului Mehedinţi, astfel cum a fost lămurită prin sentinţa civilă nr. 152/23.02.2017 a Tribunalului Mehedinţi, şi ale sentinţei civile nr. 1033/11.03.2009 a Curţii de Apel Bucureşti.

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu.

A respins ca prescrisă acţiunea în pretenţii în ceea ce priveşte plata drepturilor salariale anterioare datei de 01.10.2011.

A obligat pârâtul la plata diferenţelor salariale rezultate între indemnizaţia stabilită cu respectarea hotărârilor judecătoreşti menţionate şi cea efectiv încasată, începând cu data de 01.10.2011 la zi, actualizate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală.

A luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

3. Cererile de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 2210 din data de 09.06.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin motivele de recurs formulate, reclamanta A. a criticat hotărârea primei instanţe ca fiind nelegală sub aspectul constatării prescripţiei acţiunii în ceea ce priveşte plata drepturilor salariale cuprinse între 12.11.2009 şi 01.10.2011.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1509/29.11.2017 a Tribunalului Mehedinţi şi sentinţa civilă nr. 1033/11.03.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, pârâţii Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi au fost obligaţi să îi plătească, drepturile băneşti rezultate din aplicarea creşterilor salariale de 5% începând cu data de 01.01.2007 faţă de nivelul din luna decembrie 2006, de 2% începând cu data de 01.04.2007 faţă de nivelul din luna martie 2007 şi de 11% începând cu data de 01.10.2007 faţă de nivelul din luna septembrie 2007 şi în continuare până la încetarea discriminării, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Prin sentinta civilă nr. 1033/11.03.2009 a Curţii de Apel Bucureşti pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost obligat să emită un ordin de salarizare în privinţa reclamantei cu respectarea dispoziţiilor sentinţei civile nr. 1509/29.11.2007 a Tribunalului Mehedinţi, sentinţă care nici până în prezent nu a fost executată de pârât.

Ori, având în vedere că plata drepturilor salariale restante în baza sentinţei civile nr. 1509/29.11.2007 a Tribunalului Mehedinţi s-a făcut până la data de 12.11.2009, data intrării în vigoare a noi legii de salarizare, se poate observa că prin constatarea prescripţiei perioadei cuprinse între 12.11.2009 şi 01.10.2011 au fost afectate, pe de o parte, drepturile salariale câştigate, în sensul că nu a intrat în posesia lor, iar pe de altă parte, toate hotărârile anterior menţionate rămân fără efect şi se crează o situaţie de discriminatorie între reclamantă şi ceilalţi colegi magistraţi cărora aceiaşi Curte de Apel Bucureşti le-a acordat drepturile pe aceiaşi perioadă, apreciind că în speţă nu poate fi vorba de prescripţie.

Faţă de aceste motive, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei civile nr. 2210/09.06.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a -VlII-a contencios administrativ şi fiscal, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu, ca neîntemeiată.

Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat admiterea recursului pentru motivele prevăzute de art. 488 pct. 4 şi pct. 8 C. proc. civ., cu aplicarea art. 20 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, casarea sentinţei recurate şi, pe fond, respingerea acţiunii în principal ca lipsită de interes, iar în subsidiar ca neîntemeiată, pentru următoarele motive.

Cu privire la excepţia lipsei de interes a acţiunii, deşi prima instanţă a reţinut că drepturile salariale solicitate prin acţiune au fost acordate reclamantei începând cu data de 1 august 2016 prin Ordinul nr. 2536 din 21.12.2016 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în mod netemienic a respins excepţia lipsei de interes.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere faptul că prin acţiune s-a solicitat stabilirea indemnizaţiei de la o dată anterioară, considerând că subzistă interesul reclamantei - intimate în susţinerea acţiunii "în ceea ce priveşte diferenţele salariale ce nu au fost recunoscute şi puse în plată prin Ordinul nr. 2536 din 21,12.2016."

Or, prin acest ultim ordin au fost recunoscute toate pretenţiile reclamantei-intimate, respectiv recalcularea indemnizaţiei prin includerea majorărilor prevăzute de O.G. nr. 10/2007 de la data de 1 august 2016 - deci anterior emiterii Ordinului nr. 2072/25.10.2016, atacat prin prezenta acţiune în contencios administrativ.

Succesiunea actelor administrative de salarizare este următoarea:

- ordinul atacat a fost emis la data de 25.10.2016,

- acţiunea în anulare a fost introdusă la data de 28.11.2016,

- recunoaşterea pe cale administrativă a pretenţiilor reclamantei - intimate a avut loc la 21.12.2016, cu aplicare retroactiva de la 01.08.2016.

Plata diferenţelor salariale corespunzătoare perioadei 1 august 2016 - 21 decembrie 2016 s-a făcut în ianuarie 2017.

Prin urmare, la data pronunţării sentinţei, ordinul atacat nu îşi mai găsea aplicabilitatea, fiind înlocuit de noul ordin de salarizare, emis urmare a pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

Interesul, condiţie de exercitare a acţiunii civile, trebuie să subziste pe tot parcursul exercitării acţiunii, adică trebuie să fie actual pe tot parcursul procesului civil. Odată cu recunoaşterea pe cale administrativă a pretenţiilor reclamantei -intimate, interesul acesteia nu mai este actual, deci nu mai există, cu atât mai mult cu cât drepturile salariale solicitate au fost recunoscute de la o data anterioară emiterii ordinului de salarizare atacat.

Faptul că intimata-reclamantă era beneficiara unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect majorările prevăzute de O.G. nr. 10/2007 încă din 2007, în baza căreia a atacat ordinul de salarizare emis după pronunţarea acestei hotărâri, respectiv în anul 2008, nu poate fundamenta anularea unui ordin de salarizare emis în 2016, atâta vreme cât sentinţa civilă nr. 2326/14.05.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal nu a fost pusa în executare, iar termenul pentru solicitarea executării silite s-a împlinit cu mai bine de cinci ani în urmă, iar în acest interval de timp 2010 - 2016 nu au fost atacate ordinele de salarizare emise, drepturile salariale stabilite anterior anului 2016 fiind acceptate ca fiind corecte de către reclamanta - intimată.

Pentru aceste considerente, pârâtul consideră că respingerea excepţiei lipsei de interes a acţiunii este nelegală şi netemeinică.

Asupra fondului cauzei, critică sentinţa recurată pentru depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.), soluţia instanţei de fond fiind lipsită de temei legal, întemeindu-se pe dispoziţii legale adoptate ulterior datei de 01.10.2011 - dată de Ia care au fost recunoscute pretenţiile intimatei-reclamante.

Este încălcat astfel principiul neretroactivităţii legii.

Prin Legea nr. 71/2015 din 2 aprilie 2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte masuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 233 din 6 aprilie 2015, s-au introdus o serie de reglementări, care au permis salarizarea uniformă a personalului la nivelul maxim în plată în instituţiile vizate.

Astfel, la articolul 1 din O.U.G. nr. 83/2014, după alin. (5) s-a introdus un nou alineat, alin. (51), cu următorul cuprins:

(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la ort. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţiei gr adi treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii,"

Urmare a adoptării acestei legi, au fost recalculate drepturile salariale ale personalului, eliminându-se diferenţele existente între persoanele care au trecut în noi tranşe de vechime în funcţie/muncă unele anterior, altele ulterior datei de 01.01.2011, respectiv data intrării în vigoare a Legii nr. 284/2010, emiţându-se în acest sens ordine colective de salarizare (necontestate de reclamanţi).

Această primă recalculare a drepturilor salariale nu a avut în vedere valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, ci procentele aplicate la creşterile salariale.

Ulterior, adoptarea O.U.G. nr. 57/2015 a materializat intenţia legiuitorului de a înlătura inechităţile în materie de salarizare în raport cu nivelul situaţiilor şi al activităţilor profesionale prestate şi a discrepanţelor rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii - cadru nr. 284/2010.

O.U.G. nr. 20/2016, prin care a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015, a făcut pentru prima data diferenţa între drepturile salariale prevăzute de lege şi drepturile salariale rezultate prin includerea sporurilor sau creşterilor salariale obţinute prin hotărâri judecătoreşti. O astfel de diferenţiere raportată la legislaţia anterioară încalcă principiul neretroactivităţii legii, neregăsindu-se în nici una dintre legile de salarizare a personalului plătit din fonduri publice pentru perioada anterioară adoptării O.U.G. nr. 20/2016.

Soluţia instanţei de fond echivalează cu modificarea legilor de salarizare, fiind evident că, în lipsa unei dispoziţii legale, legiuitorul nu a înţeles să reglementeze salarizarea personalului plătit din fonduri publice în modalitatea consacrată prin sentinţa recurată. Este încălcat astfel principiul separaţiei puterilor în stat, atributul legiferării aparţinând, potrivit Constituţiei, puterii legislative, iar autoritatea judecătorească fiind chemată să aplice legile în vigoare, iar nu să creeze norme legale noi prin nelegala interpretare a unor legi care nu mai sunt în vigoare sau încercând să prevadă soluţii legislative viitoare, care să satisfacă noile pretenţii salariale ale personalului bugetar.

Un alt motiv de nelegalitate a sentinţei atacate este încălcarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, potrivit cărora:

"(1) Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.

(3) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept."

Având în vedere Decizia nr. 794 din l5 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (11) - (l4) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 2536 din data de 21.12.2016.

Potrivit ordinului sus-menţionat, începând cu data de 01 august 2016, procurorii şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor beneficiază de drepturile salariale majorate în acord cu nivelul maxim de salarizare pentru funcţia de procuror, prin aplicarea la indemnizaţia de încadrare brută lunară a valorii de referinţă sectorială majorată cu 18% - acesta reprezentând la acea dată nivelul maxim în plată la nivelul Mirusterului Public.

Prin Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 303 din 27.01.2017, s-a dispus recalcularea, începând cu 01.10.2016, a drepturilor salariale ale procurorilor şi personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor prin raportare la o valoare de referinţă -sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014 privind -salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Pentru a se decide astfel, s-au avut în vedere Ordinele nr. 283/25.10.2016 şi nr. 350/28.11.2016 ale Preşedintelui înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a stabilit ca, începând cu data de 01.10.2016, judecătorii şi magistraţii asistenţi menţionaţi în anexa la ordin să fie salarizaţi la nivelul maxim aflat în plată în cadrul instanţei supreme, pentru aceeaşi funcţie, grad, vechime în muncă şi în funcţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Aceste două ordine au avut la bază creşterile salariale acordate prin sentinţa civilă nr. 4332/23.09.2010 pronunţată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2010.,

Instanţa de fond a extins în mod nelegal efectele deciziei Curţii Constituţionale la perioada anterioară pronunţării acesteia, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, republicată, mai sus citate, aceasta nu poate produce alte efecte decât cele prevăzute de lege şi de la data prevăzută de lege, respectiv publicarea în Monitorul Oficial.

În concluzie, soluţia instanţei de fond este nelegală, rezultând dintr-o greşită interpretare şi aplicare a legii (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), creşterile salariale care fac obiectul prezentei cereri neputând fi acordate anterior datei de 01.10.2016, deoarece anterior acestei date acestea nu existau în plată la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie", prin urmare nu puteau fi incluse în nivelul maxim în plată.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de către pârât, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 16 octombrie 2019.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând cererile de recurs formulate atât de recurenta-reclamantă cât şi de recurentul-pârât, prin prisma dispoziţiilor incidente, precum şi a apărărilor invocate de către recurenta-reclamantă prin întâmpinarea depusă la dosar, Înalta Curte va respinge ambele recursuri, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul jurisdicţional declanşat de recurenta-reclamantă are ca obiect anularea Ordinului nr. 2072/25.10.2016 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi obligarea procurorului general să emită un nou ordin de salarizare în care să se ţină cont şi de dispoziţiile sentinţei civile nr. 1509/29.11.2007, pronunţată în dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Mehedinţi, precum şi de sentinţa civilă nr. 1033/11.03.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2008, respectiv să efectueze plata indemnizaţiei de încadrare brute lunare începând cu data de 11.03.2009, actualizată cu dobânda legală şi rata inflaţiei.

Prima instanţă a admis, în parte, acţiunea dedusă judecăţii reţinând că reclamanta nu invocă doar nivelul maxim recunoscut prin hotărâri judecătoreşti altor persoane care ocupă aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, ci invocă propriile drepturi, recunoscute prin hotărâri judecătoreşti opozabile pârâtului, care nu au fost însă urmate de emiterea unui ordin de salarizare, deşi pârâtul a fost obligat în mod expres la acest lucru prin sentinţa civilă nr. 1033/11.03.2009 a Curţii de Apel Bucureşti.

Prin motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă solicită respingerea excepţiei prescripţiei drepturilor salariale cuvenite pe perioada cuprinsă între 12.11.2009 şi 01.10.2011, deoarece se creează o situaţie de discriminatorie între reclamantă şi ceilalţi colegi magistraţi cărora aceiaşi Curte de Apel Bucureşti le-a acordat drepturile pe aceiaşi perioadă, apreciind că în speţă nu poate fi vorba de prescripţie.

Înalta Curte constată că aceste motive de recurs nu sunt întemeiate şi vor fi respinse având în vedere că, pentru perioada de referinţă sunt incidente prevederile art. 1 din Decretul-lege nr. 167/1958, potrivit cărora, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Potrivit art. 3 din acelaşi act normativ termenul prescripţiei este de 3 ani şi, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.

Prescripţia, ca sancţiune de drept civil, operează împotriva pasivităţii creditorului şi stinge dreptul acestuia de a solicita intervenţia forţei coercitive a statului pentru realizarea dreptului său, determinând transformarea obligaţiei civile perfecte a debitorului într-o obligaţie civilă imperfectă, care nu mai poate fi adusă la executare pe cale silită.

Faţă de aceste aspecte, în mod corect prima instanţă a constatat că dreptul la acţiune al recurentei-reclamante este prescris pentru perioada 12.11.2009 - 01.10.2011 şi că, deşi recurenta-reclamantă a obţinut hotărâri judecătoreşti favorabile (sentinţa civilă nr. 1509/29.11.2007 a Tribunalului Mehedinţi, precum şi sentinţa civilă nr. 1033/11.03.2009 a Curţii de Apel Bucureşti), nu a stăruit în plata drepturilor salariale recunoscute prin aceste hotărâri.

Prin motivele de recurs formulate, recurentul-pârât susţine în esenţă că, deşi prima instanţă a reţinut că drepturile salariale solicitate prin acţiune au fost acordate reclamantei începând cu data de 1 august 2016 prin Ordinul nr. 2536 din 21.12.2016 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în mod netemeinic a respins excepţia lipsei de interes.

Cu privire la acest motiv de recurs Înalta Curte constată că după data de 01.10.2011, devin aplicabile dispoziţiile art. 2513 C. civ., republicat în anul 2009, conform cărora "prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate".

Având în vedere că, prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, recurentul-pârât nu a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, ci a solicitat respingerea acţiunii ca lipsită de interes, motivat de faptul că începând cu data de 1 august 2016 au fost recalculate indemnizaţiile procurorilor de la parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunale şi judecătorii la nivelul maxim în plată (cu includerea majorării solicitate de reclamantă prin acţiunea pendinte), aşa cum rezultă din Ordinul nr. 2536 din data de 21.12.2016, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a respins excepţia prescripţiei cu privire la perioada 01.10.2011 - 01.08.2016.

Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte constată că, temeiul legal al stabilirii drepturilor salariale stabilite prin Ordinul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 2072 din data de 26 octombrie 2016 îl constituie dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 284/2010 - Lege - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, Capitolul I şi VIII - art. 8 alin. (2), art. 9 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Anexa nr. VI a aceluiaşi act normativ şi art. 31 alin. (1), alin. (11) şi alin. (12), art. 4 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal - bugetare, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016.

Însă, Înalta Curte constată că, la emiterea acestui ordin recurentul-pârât era obligat să ţină cont de toate modificările legislative intervenite cu privire la salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, conform O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 20/2016 şi prin O.U.G. nr. 43/2016, după cum urmează:

Potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare:

"(1) În anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare. (2) În anul 2016, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia lunară brută de încadrare, se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.".

Prin O.U.G. nr. 20/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 434/9 iunie 2016, a fost modificată şi completată O.U.G. nr. 57/2015 fiind introdus, printre altele, art. 31 alin. (1), cu următorul conţinut:

"Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.".

O.U.G. nr. 57/2015 a mai fost completată ulterior prin O.U.G. nr. 43/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 673/31 august 2016, în sensul că, la art. 31, s-au introdus patru noi alineate, astfel:

"(11) Sintagma «fiecare funcţie» prevăzută la alin. (1) reprezintă funcţiile prevăzute în aceeaşi anexă, capitol, literă, număr şi număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare. (12) În aplicarea prevederilor alin. (1), pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. (13) În aplicarea prevederilor alin. (1), prin instituţie sau autoritate publică se înţelege acea instituţie sau autoritate publică cu personalitate juridică care are patrimoniu propriu, buget propriu de venituri şi cheltuieli, conduce contabilitate proprie, iar conducătorul acesteia are calitatea de ordonator de credite. În cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate. (14) Pentru personalul didactic de predare din învăţământul superior/universitar nivelul salariului de bază similar în plată sau al salariului de bază maxim corespunzător funcţiei didactice ocupate se stabileşte cu respectarea criteriilor care s-au avut în vedere la acordarea salariului de încadrare între minim şi maxim, cu toate elementele care fac parte din salariul de bază, fără compensaţii tranzitorii, cu excepţia celei pentru titlul ştiinţific de doctor obţinut în domeniul pentru care îşi desfăşoară activitatea.".

De asemenea, recurentul-pârât era obligat să ţină cont şi de considerentele Deciziei nr. 23/2016 a Îaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorii conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora:

",(…)Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Prin dispoziţiile Deciziei nr. 794/2016 din 15.12.2016, pronunţată de Curtea Constituţională şi publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare. În considerentele acestei decizii s-a reţinut că dispoziţiile art. 31alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariale (de 2%, 5% şi respectiv 11%), au indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, precum şi inegalităţi în ceea ce priveşte calculul indemnizaţiei/salariului de bază al magistraţilor, respectiv personalului asimilat, cu acelaşi grad, gradaţie, condiţii de vechime şi de studii.

Prin urmare, Curtea Constituţională a concluzionat că, în vederea egalizării prevăzute de art. 31alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", care trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile/definitive, urmează să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Toate aceste aspecte au fost reţinute în mod corect de prima instanţă care a constatat caracterul nelegal al Ordinului nr. 2072/26.10.2016 emis de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul neincluderii în calculul indemnizaţiilor de încadrare brute, începând cu data de 01.10.2011, cu respectarea dispoziţiilor sentinţei civile nr. 1509/29.11.2007 a Tribunalului Mehedinţi, astfel cum a fost lămurită prin sentinţa civilă nr. 152/23.02.2017 a Tribunalului Mehedinţi, şi ale sentinţei civile nr. 1033/11.03.2009 a Curţii de Apel Bucureşti.

Sub acest aspect, trebuie avută în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 prin care s-a statuat că:

"hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluţionarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice şi de eficientizare a normelor de drept substanţial. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare - reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiţiei. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecăţii. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătoreşti îl constituie forţa executorie a acesteia, care trebuie respectată şi executată atât de către cetăţeni, cât şi de autorităţile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă şi irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi o obstrucţionare a bunei funcţionări a justiţiei".

Pe de altă parte, se constată că după intrarea în vigoare a O.G. nr. 10/2007, o mare parte dintre magistraţi şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor au introdus acţiuni în instanţă, recunoscându-li-se faptul că actualizarea de 18% stabilită de O.G. nr. 10/2007 vizează şi situaţia magistraţilor şi, prin urmare, în funcţie de modalitatea de formulare a obiectului acţiunii, unii au obţinut recunoaşterea acestor drepturi pentru trecut (reparându-se prejudiciul neplăţii acestor drepturi), iar alţii au obţinut recunoaşterea acestor drepturi, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor.

Cu titlu particular, în mod corect a reţinut prima instanţă că recurenta-reclamantă a dovedit faptul că i-au fost recunoscute majorările rezultare din interpretarea şi aplicarea O.U.G. nr. 10/2007 (5%, 2% şi 11%) prin sentinţa civilă nr. 1509/29.11.2007 a Tribunalului Mehedinţi, iar prin sentinţa civilă nr. 152/23.02.2017 a Tribunalului Mehedinţi, s-a lămurit dispozitivul sentinţei nr. 1509/29.11.2007 a Tribunalului Mehedinţi, în sensul că indexările salariale menţionate în dispozitivul sentinţei au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare lunară.

De asemenea, recurenta-reclamantă A. beneficiază şi de sentinţa civilă nr. 1033/11.03.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2008, prin care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost obligat să emită un nou ordin de salarizare care să aibă în vedere indexările salariale anterior menţionate.

Având în vedere diferenţele salariale rezultate în urma aplicării legii, astfel cum a fost reglementată prin legi anuale de salarizare, legiuitorul a intervenit pentru înlăturarea acestor inechităţi, adoptând Legea nr. 71/2015 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin care a fost modificată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016.

Aceste intervenţii legislative au fost fireşti, absolut necesare faţă de realităţile din sistemul bugetar, întrucât au avut drept scop evitarea discriminărilor salariale între titularii funcţiilor publice salarizate potrivit Legii-cadru nr. 284/2010, cu consecinţa egalizării, la nivelul cel mai înalt în plată, a drepturilor salariale ale persoanelor aflate în situaţii similare în cadrul aceluiaşi ordonator de credite.

Or, în contextul în care autoritatea legiuitoare a înţeles să aprobe cu modificări O.U.G. nr. 83/2014, în scopul eliminării discriminărilor existente între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, aceasta fiind motivarea amendamentului ce a condus la adoptarea art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, este greu de susţinut şi mai mult decât discutabil din punct de vedere al respectării prevederilor art. 16 din Constituţia României că eliminarea unor atare discriminări a avut în vedere doar anumite categorii de salariaţi şi nu toţi destinatarii actului normativ în discuţie, aflaţi în aceeaşi situaţie, respectiv cei care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentului-pârât sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 2210 din 09 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2019.