FGA liability for insufficient moral and material damages; failure to substantiate judgment and breach of judge's active role

Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 16 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantele A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, au solicitat:

I. anularea, în parte, a deciziei de plată nr. x/19.10.2017 emisă de pârât;

II. repararea integrală a prejudiciului material şi moral cauzat prin decesul lui D., soţul reclamantei A., respectiv tatăl minorelor B. şi C., cu obligarea pârâtului la:

1. acoperirea integrală a daunelor materiale produse ca urmare a decesului soţului, respectiv tatălui minorelor, D.;

2. plata unei prestaţii periodice lunare în cuantum de 3.000 RON lunar în favoarea minorelor B. şi C., de la data decesului defunctului D. şi până la vârsta de 26 de ani;

3. acoperirea integrală a daunelor morale pe care le-au apreciat în cuantum de 1.350.000 RON (câte 450.000 RON de persoană), suferite ca urmare a decesului soţului, respectiv tatălui minorelor, D.;

III. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin încheierea din 11 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti a dispus, între altele, respingerea, ca inutilă, a probei testimoniale solicitată de reclamante, apreciind că suferinţele psihice nu pot fi apreciate de un martor care este o persoană străină evenimentului.

Prin sentinţa civilă nr. 3303 din 3 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei şi încheierii menţionate la pct. I.2 au declarat recurs reclamantele A., B. şi C., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei şi încheierii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În susţinerea recursului, se arată că instanţa de fond a încălcat art. 16, art. 20 şi art. 22 din C. proc. civ., în sensul că a soluţionat cauza fără a avea la bază probele, legea şi încălcând principiile rolului activ, al aflării adevărului şi al caracterului echitabil al procesului.

Recurentele-reclamante arată că instanţa fondului a pronunţat soluţia cu ignorarea totală a probelor existente la dosar şi fără a putea oferi garanţiile unui proces echitabil, aspect ce rezultă din considerentele sentinţei atacate.

Contrar susţinerii instanţei fondului în sensul că nu ar exista criterii obiective de acordare a despăgubirilor morale, recurentele-reclamante consideră că practica judiciară poate constitui un reper care să stea la baza aprecierii întinderii acestora.

Totodată, instanţa fondului a ignorat că minorele urmează în continuare consiliere şi terapie psihologică, deşi acest aspect era dovedit cu înscrisuri.

Cât priveşte daunele materiale, instanţa fondului a constatat că acestea au fost acoperite integral, însă fără să analizeze vreo probă în acest sens, iar în ceea ce priveşte daunele morale, a considerat că nu poate judeca pretenţia decât în echitate, fără să administreze probe.

În opinia recurentelor-reclamante, rolul activ al judecătorului lipseşte cu desăvârşire, în condiţiile în care instanţa nu numai că nu a stăruit în aflarea adevărului, ci din contră s-a opus aflării adevărului prin respingerea unor probe.

De asemenea, recurentele-reclamante consideră că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, în ceea ce priveşte daunele morale, instanţa de fond a aplicat în mod greşit prevederile Legii nr. 213/2015 întrucât, deşi legiuitorul nu stabileşte un set de criterii precise de evaluare a daunelor morale, recurentele-reclamante susţin că există totuşi o limită maximă stabilită în mod expres de către art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care prevede următoarele: "plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment."

Or, instanţa fondului nu a arătat în niciun fel care este motivul pentru care daunele au fost stabilite la mai puţin de o zecime din plafonul maxim per creditor de asigurare şi nici care sunt condiţiile în care o despăgubire s-ar fi putut apropia de acest plafon.

De asemenea, instanţa a aplicat greşit prevederile legale în materia cuantificării daunelor morale, menţionând în acest sens art. 1 din C. civ., art. 2 din Legea nr. 213/2015, precum şi art. 41 şi 42 din Legea nr. 136/1995 coborat cu art. 1349 şi 1390 din C. civ.

În ceea ce priveşte daunele materiale, recurentele-reclamante arată că instanţa a aplicat greşit art. 14-15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi art. 1385 din C. civ., care privesc acoperirea integrală a prejudiciului, conform documentelor din dosarul de daună. În speţă, daunele materiale ce le-au fost acordate recurentelor sunt în cuantum de 11.495,63 RON, deşi acestea se situează la nivelul sumei de 14.000 RON, ce a fost dovedită, conform legii, cu chitanţele şi facturile pe care le-au anexat cererii de plată.

Cât priveşte cererea de stabilire a unei prestaţii periodice, recurentele arată că instanţa de fond a apreciat greşit că Legea nr. 213/2015 instituie o schemă de plată forfetară (care este dinainte fixată la o sumă globală şi uniformă), deşi în cuprinsul acestui act normativ nu există o prevedere în acest sens. Dimpotrivă, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevede următoarele: "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător." În acest sens, instanţa a încălcat prevederile art. 2 şi art. 18 din Legea nr. 136/2015, care conferă FGA rolul de garant şi de subrogat în obligaţiile asigurătorului în insolvenţă, precum şi art. 1386 şi 1390 din C. civ., cu privire la stabilirea prejudiciului.

Referirea instanţei de fond în considerentele sentinţei la Decizia de îndrumare nr. VII din 29.12.1952 a fostului Tribunal Suprem este nelegală, apreciind recurentele-reclamante că aceasta a devenit caducă în condiţiile în care actul normativ care stă la baza motivării sale a fost abrogat (Constituţia din 1952).

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a probei testimoniale, pronunţată prin încheierea de şedinţă din 11.05.2018, recurentele-reclamante arată că este greşită, de asemenea, apreciind că o persoană străină evenimentului, care însă este apropiată celei care a suferit, poate emite păreri despre existenţa suferinţei psihice, întinderea ei, criterii de apreciere materializate prin manifestările exterioare voluntare sau involuntare, etc.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei de fond, reiterând, în esenţă, susţinerile formulate pe parcursul litigiului în primă instanţă.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 11 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 26 mai 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Prin încheierea din 12 iunie 2019, ca urmare a admiterii cererii de preschimbare a termenului de judecată formulată de recurentele-reclamante, termenul de judecată stabilit la data de 26 mai 2021 a fost preschimbat la data de 13 noiembrie 2019, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamante este fondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prealabil analizei instanţei de control judiciar, este de menţionat că recurentele-reclamante au încadrat criticile formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., însă toate aceste critici concrete, expuse prin calea de atac exercitată, se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., pe care Înalta Curte le va analiza, în consecinţă, în urma recalificării temeiului de drept incident asupra recursului declarat în cauză.

Prin cererea de plată, înregistrată la autoritatea pârâtă, reclamantele au solicitat să fie despăgubite din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, cu suma de 1.000.000 eur cu titlu de daune morale şi 14.000 RON daune materiale, pentru decesul numitului D., soţul, respectiv tatăl reclamantelor, ca urmare a unui accident rutier.

Prin decizia de plată nr. x/19.10.2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a propus acordarea următoarelor despăgubiri: 52.510 RON cu titlu de daune morale şi 11.495,63 RON cu titlu de daune materiale pentru A. (soţia persoanei decedate), 43.879 RON cu titlu de daune morale pentru B. (fiica persoanei decedate) şi 43.879 RON cu titlu de daune morale pentru C. (fiica persoanei decedate).

Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantele au solicitat anularea în parte a deciziei nr. 9995/2017 şi obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la repararea integrală a prejudiciului material şi moral cauzat prin decesul lui D., soţul reclamantei A., respectiv tatăl reclamantelor B. şi C., în sensul celor expuse la pct. I.1. din prezenta decizie.

Instanţa de fond, soluţionând cauza, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamante, reţinând, în esenţă, că decizia atacată este legală şi temeinică, întrucât acoperă daunele materiale suferite, iar pentru daunele morale, deşi nu există criterii obiective legale sau jurisprudenţiale, s-au acordat sume corespunzătoare.

Prin recurs, sub un prim aspect, recurentele-reclamante au susţinut că instanţa de fond nu a stăruit în aflarea adevărului cu privire la obiectul dedus judecăţii, încălcând astfel principiul rolului activ al judecătorului consacrat de art. 22 din C. proc. civ. şi dreptul reclamantelor la un proces echitabil, fapt ce reclamă incidenţa motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi Cod.

Raportat la susţinerile recurentelor-reclamante, reţine instanţa de control judiciar că singurul argument al instanţei de fond în aprecierea caracterului neîntemeiat al cererii deduse judecăţii s-a referit la faptul că sumele propuse prin decizia atacată acoperă daunele materiale suferite de către reclamante şi că, neexistând criterii obiective de acordare a daunelor morale, nu poate aprecia asupra pretenţiei decât în echitate.

Judecătorul fondului nu a analizat şi înlăturat în niciun fel susţinerile reclamantelor referitoare la faptul că daunele materiale nu au fost acordate în integralitatea lor. Pentru a verifica aceste susţineri, instanţa de fond era datoare să analizeze probele administrate în cauză şi existente la dosar, însă, în mod evident, nu s-a raportat la acestea, limitându-se doar să reţină că daunele materiale au fost acoperite integral.

Principiul aflării adevărului este un principiu superior celorlalte reguli procesuale, de aceea legiuitorul a stabilit atât dreptul, cât şi obligaţia judecătorului să intervină şi să influenţeze cursul procesului atunci când constată că se produc dezechilibre de natură procesuală determinante.

Înalta Curte reţine că soluţionarea în echitate a daunelor morale de către prima instanţă, fără să analizeze poziţia reclamantelor în sensul că practica judiciară poate constitui un reper care să stea la baza aprecierii întinderii acestora, în absenţa unor criterii concrete stabilite de legiuitor, reprezintă, în realitate o încălcare a expresiei principiului rolului activ al judecătorului, astfel cum este acesta definit prin dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ.

Orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul, în mod evident, să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi să pretindă organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă - care are, în mod necesar, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor de probă şi al argumentelor invocate de părţi, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa - astfel că nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti, total sau parţial, echivalează practic cu soluţionarea procesului fără a intra în fondul acţiunii, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

În raport de aceste consideraţii de ordin teoretic, observă Înalta Curte că judecătorul fondului nu a analizat daunele materiale, iar pe cele morale le-a analizat formal, ceea ce înseamnă că nemotivarea hotărârii sub aspectele de esenţă invocate echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de faţă, în mod evident, prin omisiunea instanţei de fond de a examina şi cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, motivele de fapt şi de drept invocate de reclamante prin cererea de chemare în judecată, motive ce necesitau un răspuns specific şi explicit, au fost nesocotite dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi a fost încălcat dreptul reclamantelor la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitate de a exercita în mod corespunzător atribuţiile de control judiciar.

În aceste condiţii, recurentelor-reclamante li s-a cauzat o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei şi încheierii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că prin hotărârea recurată nu au fost elucidate de către instanţa de fond aspecte esenţiale în aflarea adevărului, iar motivele de fapt şi de drept pe care se fundamentează soluţia pronunţată sunt insuficient argumentate prin prisma probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte constată incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., în raport de care va casa sentinţa şi încheierea atacate şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Faţă de motivele de casare reţinute, constată că nu mai pot fi analizate celelalte critici formulate în recurs, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanţa de fond în rejudecare.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamante, va casa sentinţa şi încheierea atacate şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, cu aplicarea prevederilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de fond va ţine seama de toate motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, urmând a fi cercetate cu respectarea principiului privind rolul judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 C. proc. civ.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 3303 din 6 iulie 2018 şi a încheierii din 11 mai 2018, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa şi încheierea atacate şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2019.