Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 5509/2019 AI generated

VAT deduction denial upheld on revision: res judicata bars re-litigation of transaction reality.

Case Number Decizia nr. 5509/2019
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the revision request filed by the claimant company against its final decision no. 352/2019, thereby upholding that earlier ruling which had quashed the first-instance judgment and rejected the company's action as unfounded; the revision-specific defenses of untimeliness and inadmissibility were also rejected. The underlying dispute concerned the denial of VAT deduction and expense deduction for pharmaceutical purchases, where the tax authority and the court found insufficient proof of the reality of the transactions. The revision invoked Article 21(2) of Law no. 554/2004, alleging a breach of the principle of EU law primacy and of CJEU case law (Kittel, Bonik, Evita-K). The court held that the revision ground does not allow a re-evaluation of the evidence or a disguised appeal, since the prior court had already applied and analyzed the relevant CJEU jurisprudence and assessed the evidence; thus, no infringement of EU law within the meaning of that provision was established, and the principles of res judicata and legal certainty barred reopening the case.

Legislator headnote

AI generated

art. 21 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, art. 21 din Legea nr. 554/2004, art. 513 C. proc. civ; VAT deduction denial upheld on revision: res judicata bars re-litigation of transaction reality: 352/2019, thereby upholding that earlier ruling which had quashed the first-instance judgment and rejected the company's action as unfounded; the revision-specific defenses of untimeliness and inadmissibility were also rejected. The underlying dispute concerned the denial of VAT deduction and expense deduction for pharmaceutical purchases, where the tax authority and the court found insufficient proof of the reality of the transactions. The revision invoked Article 21(2) of Law no. 554/2004, alleging a breach of the principle of EU law primacy and of CJEU case law (Kittel, Bonik, Evita-K). The court held that the revision ground does not allow a re-evaluation of the evidence or a disguised appeal, since the prior court had already applied and analyzed the relevant CJEU jurisprudence and assessed the evidence; thus, no infringement of EU law within the meaning of that provision was established, and the principles of res judicata and legal certainty barred reopening the case.

Keywords

AI generated
tax litigation res judicata revision of a judgment infringement action expense deduction vat reassessment

Cited Legislation

AI generated
art. 21 alin. (3) din Legea nr. 554/2004
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cererea de revizuire se introduce în termen de o lună de la data comunicării hotărârii definitive.
art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004
Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată, cererea fiind admisibilă din perspectiva temeiului de drept invocat de revizuientă, respectiv art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004
Revizuenta a invocat, ca şi temei de drept al cererii de revizuire, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora " Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C.
art. 21 din Legea nr. 554/2004
Basis for the revision request and for its dismissal, as the court found no violation of EU law priority within the meaning of this provision.
art. 513 C. proc. civ
Procedural rule applied in the dispositive for rejecting the revision request.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 21 din Legea nr. 554/2004

Basis for the revision request and for its dismissal, as the court found no violation of EU law priority within the meaning of this provision.

Art. 513 C. proc. civ.

Procedural rule applied in the dispositive for rejecting the revision request.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2019

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea primei instanţe

Prin decizia nr. 352 din 30 ianuarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 191/F- CONT din 17 octombrie 2016 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; a casat în tot sentinţa recurată, şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată; a respins recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 191/F- CONT din 17 octombrie 2016 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a formulat cerere de revizuire, în termen, reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea acesteia şi schimbarea în tot a deciziei nr. 352/2019, în sensul respingerii recursului formulat de intimată împotriva sentinţei nr. 191/F- CONT; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente soluţionării prezentei cauze.

În esenţă, în susţinerea motivelor de revizuire, apreciază că decizia nr. 352/2019 aduce atingere principiilor dreptului comunitar, aşa cum au fost interpretate prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, instanţa de recurs a înţeles să opună societăţii comportamentul fiscal neadecvat al cocontractanţilor săi, acesta fiind singurul argument utilizat de instanţă în susţinerea nerealităţii achiziţiilor de produse farmaceutice.

Decizia nr. 352/2019 nu conţine niciun alt argument în sprijinul acestei constatări în schimb omite să facă vreo referire la numeroasele probe aduse de societate în susţinerea tranzacţiilor sale.

Printr-o jurisprudenţa constantă, CJUE a stabilit în mod explicit că dreptul unional este incompatibil cu refuzul dreptului de a deduce din valoarea taxei pe valoarea adăugată pe care o datorează valoarea taxei datorate sau achitate pentru serviciile care i-au fost furnizate pentru motivul că emitentul facturii aferente acestor servicii sau unul dintre prestatorii săi au săvârşit nereguli sau fraude.

De asemenea, CJUE a arătat că dreptul de deducere a TVA este garantat unei persoane impozabile, chiar şi în situaţia în care furnizorul de la care a achiziţionat bunuri/servicii a fost declarat inactiv de către administraţia fiscală.

În acest context, în opinia revizuentei, se poate concluziona că decizia nr. 352/2019 nesocoteşte în mod flagrant principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene.

De asemenea, deşi instanţa de recurs a reţinut că societăţii îi este imputat propriul comportament fiscal neadecvat, solicită a se observa că societatea a produs dovezi suficiente în justificarea dreptului de deducere a TVA şi că reţinerile instanţei de recurs se bazează exclusiv pe pretinsul comportament fiscal neadecvat al furnizorilor.

În cauză au fost administrate mai multe probe care dovedesc realitatea operaţiunilor taxabile şi trasabilitatea produselor farmaceutice achiziţionate, pe care instanţa de recurs nu le-a avut în vedere.

De asemenea, raportul de expertiză judiciară fiscală a confirmat calitatea de document justificativ a facturilor prezentate de către societate, fapt complet ignorat de către instanţa de recurs.

De asemenea, instanţa de recurs nu a avut în vedere constatările consemnate în Ordonanţa nr. 265/P/2016 din 21.04.2016.

Consecinţa directă a nesocotirii probelor produse de societate este încălcarea dreptului comunitar iar decizia instanţei de recurs încalcă însăşi jurisprudenţa CJUE citată în cuprinsul ei.

În condiţiile nesocotirii celei mai mari părţi a probatoriului administrat de prima instanţă, nu se poate susţine că instanţa de recurs a efectuat o apreciere globală a tuturor elementelor şi împrejurărilor de fapt din litigiul cu care a fost sesizată.

Instanţa de recurs şi-a fundamentat decizia pe constatările autorităţi fiscale, cu consecinţa respingerii dreptului de deducere al societăţii pe unicul considerent al comportamentului neadecvat al furnizorilor, ceea ce contravine jurisprudenţei obligatorii a CJUE, pe care a citat-o în cuprinsul cererii de revizuire.

În concluzie, susţine că decizia nr. 352/2019 intră în directă contradicţie cu jurisprudenţa europeană (din care menţionează hotărârile pronunţate în cauzele reunite C 439/04 şi 440/04 Kittel şi Recolta Recycling, în cauza C 285/11 Bonik EOOD şi în cauzele conexate C 80/11 şi C 142/11) şi cu dreptul comunitar în materia TVA, impunându-se revizuirea acesteia.

Depune la dosar înscrisuri.

3. Apărarea formulată în cauză

Intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a formulat întâmpinare, prin care, pe cale de excepţie, a invocat excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii de revizuire, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca nefondată.

Cu privire la termenul de exercitare a revizuirii, invocă excepţia tardivităţii cererii, raportat la art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004.

În opinia intimatei, motivul invocat de revizuient nu se circumscrie motivelor expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile invocate.

De fapt, prin cererea de revizuire se urmăreşte revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional precum şi faptul că prin cererea de revizuire se urmăreşte şi schimbarea cauzei juridice a cererii.

Prin răspunsul la întâmpinare, revizuienta a solicitat respingerea excepţiilor invocate şi a menţinut, pe fondul cererii de revizuire, acelaşi punct de vedere exprimat.

II. Soluţia instanţei de revizuire

Cu privire la excepţia tardivităţii cererii de revizuire, instanţa constată că cererea a fost depusă în termenul legal.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cererea de revizuire se introduce în termen de o lună de la data comunicării hotărârii definitive.

Decizia nr. 352/2019 a fost comunicată societăţii la data de 28.06.2019 iar cererea de revizuire a fost depusă prin scrisoare recomandată la data de 29.07.2019, astfel că a fost respectat termenul de o lună, calculat potrivit prevederilor art. 181 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) C. proc. civ.

În consecinţă, se va respinge excepţia tardivităţii depunerii cererii de revizuire.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată, cererea fiind admisibilă din perspectiva temeiului de drept invocat de revizuientă, respectiv art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Revizuenta a invocat încălcarea dreptului comunitar de către instanţa de recurs astfel că, formal, se poate încadra în cazul expres prevăzut de textul legal indicat mai-sus, urmând a fi analizate motivele de revizuire, pe fondul acesteia.

Analizând motivele de revizuire învederate de revizuientă, Înalta Curte constată că sunt nefondate, urmând a respinge cererea.

Prin decizia nr. 352/30.01.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 191/F- CONT din 17 octombrie 2016 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; a casat în tot sentinţa recurată, şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată; a respins recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 191/F- CONT din 17 octombrie 2016 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie, s-a reţinut, în esenţă că, pentru verificarea realităţii şi legalităţii tranzacţiilor comerciale efectuate de recurenta reclamantă cu "furnizorii", organele de inspecţie fiscală au avut în vedere, cu respectarea prevederilor exprese ale art. 65 din Codul de procedură fiscală, şi informaţiile existente în baza de date a A.N.A.F., potrivit cărora aceste societăţi nu funcţionau la sediul declarat, nu au depus situaţii financiare, deconturi de TVA, declaraţiile informative privind livrările/prestările şi achiziţiile efectuate pe teritoriul naţional cod MFP 394.

În cauză, existând indicii vădite de nerealitate a operaţiunilor, datele şi documentele suplimentare erau necesare cu evidenţă, iar contribuabilul care susţine efectivitatea operaţiunilor nu ar trebui să aibă dificultăţi insurmontabile de a prezenta astfel de date sau documente.

De asemenea, în mod greşit prima instanţă a reţinut că autoritatea recurentă i-ar fi imputat recurentei reclamante comportamentul fiscal inadecvat al pretinşilor săi furnizori.

În fapt, din motivarea actelor contestate în cauză reiese că acesteia i s-a imputat propriul său comportament fiscal, respectiv pretinderea de deduceri fără a face dovada realităţii/efectivităţii operaţiunilor înscrise în facturile pe baza cărora s-au efectuat înregistrările contabile şi pe care s-au bazat concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză.

Este adevărat că prin Hotărârea pronunţată la 06.122012 în cauza C-285/11 Bonik EOOD, invocată prin întâmpinare de recurenta reclamantă, CJUE a arătat că nu poate fi refuzat dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă unei livrări de bunuri pentru motivul că, "ţinând seama de fraude sau de nereguli săvârşite anterior sau ulterior acestei livrări, se consideră că livrarea ulterioară nu a fost efectiv realizată, fără să se fi stabilit, în raport cu elemente obiective, că această persoană impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată care a intervenit în amonte sau în aval în lanţul de livrări, aspect a cărui verificare cade în sarcina instanţei de trimitere".

Ulterior însă, prin hotărârea pronunţată la 18.07.2013 în cauza C-78/12 Evita-K EOOD, aceeaşi instanţă europeană a statuat că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretată în sensul că, în contextul exercitării dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, "Instanţa de trimitere are sarcina de a efectua, în conformitate cu normele interne în materia administrării probelor, o apreciere globală a tuturor elementelor şi împrejurărilor de fapt din litigiul cu care este sesizată pentru a determina dacă livrările de bunuri în discuţie în litigiul principal au fost efectiv realizate şi dacă, eventual, dreptul la deducere poate fi exercitat pentru respectivele livrări".

La rândul său, Înalta Curte a arătat în mod constant în jurisprudenţa sa că trebuie operată o distincţie între condiţia legală cerută pentru exercitarea dreptului de deducere TVA, pe de o parte, şi condiţia legală privind sarcina probei realităţii stării fiscale pretinse de contribuabil, pe de altă parte.

În acest sens, art. 65 din Codul de procedură fiscală impune contribuabilului sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal, în timp ce pentru organul fiscal stabileşte obligaţia de a-şi motiva decizia, prevăzând expres posibilitatea acestuia de a lua în considerare, pe lângă probe, şi constatări proprii.

De altfel, practica CJUE precitată confirmă ideea că, dincolo de întrunirea cerinţei existenţei facturii fiscale pentru exercitarea dreptului de deducere, este necesar să rezulte şi efectivitatea/realitatea livrării de bunuri menţionate de respectiva factură.

Or, în speţă, datele fiscale coroborate infirmă situaţia operaţiunilor prezentate în facturi.

În sfârşit, Înalta Curte apreciază ca nerelevantă pentru realitatea operaţiunilor şi susţinerea recurentei reclamante privind existenţa autorizaţiilor de punere pe piaţă şi a indicativelor de loturi pentru medicamente.

Astfel, simpla deţinere de către o societate a APP pentru un medicament ori existenţa menţiunilor privind indicativul de lot nu constituie o dovadă a faptului că aceasta a şi comercializat pe o anumită piaţă acel medicament şi, cu atât mai puţin, că l-a vândut către un anumit client.

Prin urmare, reapreciind întregul probatoriu administrat, Înalta Curte constată că actele administrativ - fiscale contestate, respectiv Decizia privind soluţionarea contestaţiei administrative nr. 199/04.02.2016 şi Decizia de impunere nr. x/29.05.2015, precum şi raportul de inspecţie fiscală au fost emise în mod legal, nerezultând realitatea operaţiunilor în legătură cu care recurenta reclamantă a formulat pretenţii de deducere a cheltuielilor şi a taxei pe valoare adăugată.

Totodată, în discuţie fiind posibilitatea sau nu de exercitare a dreptului de deducere a unor cheltuieli şi al TVA, nu se pune problema aplicării "principiului proporţionalităţii" pentru ca patrimoniul privat să nu sufere "efecte negative evident disproporţionate" cu deficienţele constatate, în sensul apărării subsidiare a recurentei reclamante din întâmpinare.

Faţă de împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale (îndeosebi a art. 65 din Codul de procedură fiscală) la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea sentinţei recurate, cu consecinţa respingerii în tot a acţiunii reclamantei, iar nu numai a celor două capete de cerere referitoare la restituirea sumei de 1.522.624 RON şi la anularea acordului de principiu.

Revizuenta a invocat, ca şi temei de drept al cererii de revizuire, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora " Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare. Cererea de revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare".

Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este o cale extraordinară de atac însă motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. şi a fost edictat în scopul de a asigura respectarea de către instanţele de contencios administrativ a principiului priorităţii normelor dreptului comunitar faţă de norma internă, principiu care are şi o consacrare constituţională în art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Principiul priorităţii dreptului european la care face referire art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vizează aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii, în integralitatea sa, indiferent de rangul normei de drept a Uniunii, faţă de dreptul naţional, consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţia României.

Principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene este unul fundamental, consacrat la nivel constituţional prin art. 11, art. 20 şi art. 148, însă motivul de revizuire întemeiat pe art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nu presupune redeschiderea judecăţii sine die, în funcţie de interpretările pe care Curtea de Justiţie le oferă în materia analizată, pe calea hotărârii preliminare.

Prin hotărârea pronunţată la data de 16 martie 2006 de Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, în cauza Rosmarie Kapferer v. Schlank & Schick GmbH, C-234/2004 (procedura pronunţării unei hotărâri preliminare), s-a statuat că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârşită prin hotărârea în cauză. În acest sens, Curtea de Justiţie a reţinut că principiul autorităţii de lucru judecat are o importanţă deosebită atât în ordinea de drept comunitar, cât şi în cadrul ordinii juridice a fiecărui stat membru, fiind o garanţie a stabilităţii raporturilor juridice.

În Hotărârea din 30 septembrie 2003 pronunţată în cauza C-224/01 Köbler, CJCE a arătat că este necesar să se considere că recunoaşterea principiului răspunderii statului în urma unei hotărâri a unei instanţe de ultim grad de jurisdicţie nu are în sine drept consecinţă punerea în discuţie a autorităţii de lucru judecat a unei astfel de hotărâri. O procedură care vizează angajarea răspunderii statului nu are acelaşi scop şi nu implică în mod necesar aceleaşi părţi ca procedura care a dus la hotărârea care a dobândit autoritatea de lucru judecat. În fapt, reclamantul într-o acţiune în răspundere împotriva statului obţine, în caz de succes, obligarea acestuia la repararea prejudiciului suferit, dar nu în mod necesar punerea în discuţie a autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti care a cauzat prejudiciul. În orice caz, principiul răspunderii statului inerent ordinii juridice comunitare prevede o astfel de reparaţie, dar nu şi revizuirea hotărârii judecătoreşti care a cauzat prejudiciul.

Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie pusă în discuţie (CEDO, Brumărescu c. României, par. 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Reexaminarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (CEDO, Riabykh c. Rusiei, par. 52).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dispoziţiile Convenţiei nu garantează dreptul de a obţine redeschiderea unei proceduri încheiate. O cale procesuală extraordinară nu îndeplineşte criteriile "accesibilităţii" şi "eficacităţii" (a se vedea, decizia de inadmisibilitate din data de 10 aprilie 2012 pronunţată în cauza S.C. B. S.R.L. c. României, cererea nr. x/08, şi, mutatis mutandis, Anghel c. României, 4 octombrie 2007, nr. 28183/03, par. 72).

În ceea ce priveşte condiţiile aprecierii unei încălcări a dreptului comunitar, din jurisprudenţa CJUE rezulta ca acestea sunt: norma juridica încălcată are ca obiect să confere drepturi persoanelor particulare, încălcarea este suficient de grava si există o legătură directă de cauzalitate între încălcarea obligaţiei care revine statului si prejudiciul suferit de persoanele vătămate (hotărârea Haim, C-424/97, par. 36).

În analiza cererii de revizuire trebuie avută în vedere Decizia Nr. 45/2016 din 12 decembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care s-a statuat că:

- paragraful 72: " În lumina considerentelor precedente este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunţate de CJUE sau dispoziţii de drept unional neinvocate în cauză sau, deşi invocate, netratate de instanţă), se urmăreşte revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorităţii de lucru judecat".

- paragraful 73: " Dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere şi această instanţă a analizat-o, partea nu poate critica soluţia pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanţa de fond sau de recurs. Inadmisibilitatea se impune în această ipoteză întrucât a socoti revizuirea admisibilă ar însemna ca instanţa sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluţia instanţei care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competenţa instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat hotărârea".

- paragraful 74:" Această soluţie, care rezultă din principiile care guvernează calea extraordinară de atac de retractare a revizuirii, conform legii naţionale, respectă principiul echivalenţei din dreptul european şi principiul securităţii juridice".

- paragraful 78: "Nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluţionării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european. Este inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac".

- paragraful 84:" Revine însă instanţei de judecată obligaţia să verifice admisibilitatea revizuirii, raportat la cazul concret dedus judecăţii, orientându-se după reperele menţionate mai sus şi, dacă este cazul, fără să se limiteze la ele, stabilind dacă dispoziţiile de drept european erau sau nu în vigoare la data faptelor relevante în cauză, dacă ele au făcut sau nu obiectul analizei instanţei de judecată ori dacă prin cererea de revizuire se urmăreşte schimbarea cauzei juridice a cererii sub aspectul faptelor relevante pe care s-au întemeiat motivele de nelegalitate".

În cazul de faţă, în viziunea revizuentei, prin modul în care au fost interpretate probele administrate sau chiar prin eludarea dovezilor propuse, instanţa de recurs a pronunţat decizia atacată cu încălcarea priorităţii dreptului Uniunii

În urma lecturării considerentelor instanţei de recurs se reţine că s-a făcut o analiză a probatoriului administrat în cauză iar consecinţa evaluării probatoriului şi a stabilirii situaţiei de fapt a fost faptul că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale, îndeosebi a art. 65 din Codul de procedură fiscală, la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat.

Deducţia instanţei de control judiciar a fost în sensul că, "în cauză, existând indicii vădite de nerealitate a operaţiunilor, datele şi documentele suplimentare erau necesare cu evidenţă, iar contribuabilul care susţine efectivitatea operaţiunilor nu ar trebui să aibă dificultăţi insurmontabile de a prezenta astfel de date sau documente".

Astfel, au fost analizate apărările formulate de reclamanta-intimată, argumentele ce au fundamentat raţionamentul juridic fiind expuse în considerentele deciziei ce face obiectul revizuirii, iar procedând astfel nu s-a adus atingere principiilor şi jurisprudenţei comunitare invocate de revizuentă.

Mai mult, instanţa de recurs a avut în vedere jurisprudenţa CJUE, respectiv cauza C -285/11 Bonik EOOD, invocată prin întâmpinare de recurenta-reclamantă însă a coroborat-o cu hotărârea pronunţată la 18.07.2013 în cauza C-78/12 Evita-K EOOD prin care instanţa europeană a statuat că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretată în sensul că, în contextul exercitării dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, "Instanţa de trimitere are sarcina de a efectua, în conformitate cu normele interne în materia administrării probelor, o apreciere globală a tuturor elementelor şi împrejurărilor de fapt din litigiul cu care este sesizată pentru a determina dacă livrările de bunuri în discuţie în litigiul principal au fost efectiv realizate şi dacă, eventual, dreptul la deducere poate fi exercitat pentru respectivele livrări".

Or, instanţa de recurs a procedat în consecinţă şi, cu respectarea jurisprudenţei CJUE, în urma analizării probelor administrate, a ajuns la concluzia că datele fiscale coroborate infirmă situaţia operaţiunilor prezentate în facturi.

În realitate, prin intermediul căii extraordinare de atac a revizuirii şi prin prisma criticilor formulate, revizuenta tinde la obţinerea unui efect devolutiv şi la o rejudecare a cauzei prin reinterpretarea întregului probatoriu administrat în cauză, însă tocmai acest fapt este de natură să conducă la încălcarea principiului securităţii juridice, cererea de revizuire fiind neîntemeiată din acest punct de vedere, faţă de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu referire la respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.

Se constată astfel că, în integralitatea lor, motivele invocate de către revizuentă prin cererea de revizuire, cu accent pe jurisprudenţa CJUE şi dreptul unional sunt de fapt, aspecte care vizează rejudecarea cauzei şi nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Or, nu este posibil a solicita instanţei învestită cu cererea de revizuire, să efectueze o reapreciere a probelor care ar avea drept consecinţă o schimbare a însăşi situaţiei de fapt şi ar fi de natură să imprime un caracter devolutiv unei căi de atac de retractare. De asemenea, prin intermediul invocării formale a textului art. 21 din Legea nr. 554/2004, nu poate constitui motiv legal de revizuire neanalizarea de către instanţa de recurs a unei Ordonanţe de clasare pronunţate în cadrul unui dosar penal.

Motivul de revizuire prevăzut în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi analizat decât în contextul reglementării generale a căii de atac de retractare, extraordinare, a revizuirii, întrucât dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să reia în discuţie fondul litigiului şi să înlăture aplicarea normelor interne care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri (Cauza Rosemarie Kapferer, hotărârea din 16 martie 2006).

Această concluzie se desprinde din întreaga argumentare a Deciziei nr. 45/2016 din 12 decembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept astfel că, nu vor fi reţinute susţinerile revizuentei în sensul că instanţa de recurs a pronunţat hotărârea cu încălcarea jurisprudenţei CJUE invocată, întrucât nu acesta este rolul cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. O astfel de interpretare ar conduce la concluzia ca instanţa sesizată cu cererea de revizuire ar avea posibilitatea să reexamineze soluţia instanţei care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii.

Analizând construcţia juridică expusă de revizuentă, se deduce că, sub pretextul încălcării jurisprudenţei unionale, de fapt, aceasta nu este de acord cu motivele inserate în considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de recurs, criticile aduse vizând chiar raţionamentul logico-juridic al instanţei de control judiciar, solicitându-se instanţei învestite cu soluţionarea cererii de revizuire să intervină în acest raţionament şi să îl modifice în sensul dorit de revizuentă, ceea ce este inadmisibil prin intermediul căii extraordinare de atac a revizuirii.

În acest context, în cadrul procesual al examinării unei cereri de revizuire, nu se pot analiza înscrisurile anexate de revizuentă iar această solicitare excedează însuşi rolului pe care îl are exercitarea unei căi extraordinare de atac, instanţa învestită cu analizarea strict a cazului de revizuire, neavând posibilitatea procedurală de a efectua o analiză (sau de a reanaliza) probe propuse de parte astfel că înscrisurile depuse sunt inutile soluţionării prezentei cereri de revizuire.

În concluzie, nu se poate identifica o încălcare a jurisprudenţei relevante a CJUE sub aspectele invocate de revizuentă în sensul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 întrucât motiv al revizuirii întemeiate pe aceste prevederi legale îl constituie "calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecăţii, care reprezintă un element imutabil al litigiului" (paragraful 79 din Decizia nr. 45/2016 din 12 decembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie."

Pentru considerentele arătate, în raport cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 513 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii de revizuire, invocate de intimată.

Respinge cererea de revizuire formulată de A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 352 din 30 ianuarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2019.