Fiscal solidary liability of administrator for insolvency: requirement to prove bad faith and specific factual grounds for non-payment
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the appellant's appeal, quashed the appellate court's judgment that had previously dismissed the claim, and ordered the annulment of the fiscal administration's decision imposing joint and several liability. The dispute concerned a challenge to the taxation authority's decision to hold the administrator of an insolvent limited liability company jointly and severally liable for unpaid tax debts arising from an unchallenged assessment decision. The decisive legal basis was the finding that the administrative act lacked the legally required factual motivation, as the authority failed to demonstrate the administrator's specific bad faith or intentional conduct resulting in the non-declaration or non-payment of tax obligations, relying instead solely on the subsidiary liability arising from the company's insolvency under Article 27(2)(d) of the Fiscal Procedure Code; the court held that solidary liability is not an automatic consequence of insolvency but requires proof of the administrator's intent to evade fiscal duties, which was not established.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 497 C. proc. civ, art. 411 din C. proc. civ, art. 201 alin. (2) C. proc. civ, art. 20 din Legea nr. 554/2004; Fiscal solidary liability of administrator for insolvency: requirement to prove bad faith and specific factual grounds for non-payment: Dreptul organului fiscal de a institui măsura de recuperarea sumelor este prevăzut de dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, motivaţia dispunerii măsurilor rezidă în existenta pericolului neonorării obligaţiilor fiscale şi imposibilitatea executării acestora dovedita prin lipsa de încasării prin măsurile de executare dispuse împotriva societăţii, şi a faptului ca societatea este în prezent insolvabilă şi în faliment.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2019
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
La data de 16.03.2016, pe rolul Tribunalului Argeş s-a înregistrat cererea prin care reclamanta A. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 5956/03.12.2015 prin care s-a respins contestaţia administrativă formulată împotriva deciziei nr. 61/26.08.2015 de angajare a răspunderii solidare a acesteia alături de debitoarea S.C. B. S.R.L. cu sediul în judeţul Bacău, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău - Serviciul Fiscal Municipal Oneşti, solicitând anularea celor două decizii.
Prin sentinţa civilă nr. 610/13 iunie 2016 Tribunalul Argeş, secţia civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 211/F-CONT din 31 octombrie 2016 a Curţii de Apel Piteşti s-a respins ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamanta A., şi cu domiciliul ales la C.I.AV. C., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE IAŞI - ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE BACĂU - SERVICIUL FISCAL MUNICIPAL ONEŞTI - cu sediul în str. x, judeţul Bacău.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei prezentate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta care a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
În dezvoltarea motivelor de nelegalitate a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.
În acest sens a argumentat că prin decizia nr. 61/26.08.2015 s-a dispus angajarea răspunderii sale solidare în vederea realizării unei creanţe fiscale în limita sumei de 3.639.366 RON.
În cererea de chemare în judecată a arătat pe larg motivele pentru care a contestat decizia de angajare a răspunderii solidare, printre care şi faptul că aceasta nu cuprinde "motivele de fapt ale angajării răspunderii" conform disp. art. 28 alin. (3) lit. e) şi art. 43 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 92/2003.
Susţine că instanţa de fond a încălcat şi aplicat în mod greşit disp. art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedura fiscală deoarece în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii solidare a reclamantei. S-a încălcat şi Ordinul ANAF nr. 127/2014 care lămureşte situaţia în care se poate dispune angajarea răspunderii solidare a administratorului. Nedeclararea sau neachitarea obligaţiilor fiscale poate însemna că, deşi exista un termen la care trebuia depusă această declaraţie, depunerea nu a fost făcută în condiţiile în care administratorul ştia ca are aceasta obligaţie. Nici în decizia contestată şi nici în sentinţa recurată nu se face referire la vreun termen care să nu fi fost respectat prin nedepunerea declaraţiei de către recurenta-reclamanta.
Totodată, neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale poate fi imputabilă atunci când administratorul dispune de fonduri suficiente, atât pentru derularea activităţii, cât şi pentru achitarea sumelor datorate la stat şi totuşi nu efectuează plăţile. Pârâta nu a făcut dovada acestui fapt. Din contră, din toate înscrisurile depuse la dosar, rezultă că după emiterea deciziei de impunere, administratorul nu a mai avut fonduri băneşti pentru derularea activităţii, fapt pentru care a fost declarată starea de insolvabilitate.
Mai mult, pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului, instanţa trebuia să analizeze dacă exista reaua-credinţă ca element definitoriu pentru atragerea unei astfel de răspunderi. Aceasta deoarece legiuitorul sancţionează situaţiile în care se poate demonstra intenţia administratorului manifestată prin acţiune sau omisiune cu scopul de a sustrage societatea pe care o administrează de la plata obligaţiilor fiscale. Inexistenta relei-credinţe nu poate duce decât la exonerarea de răspundere a administratorului.
În condiţiile în care nu au fost determinate împrejurări concrete de natură a contura intenţia administratorului de a se sustrage obligaţiilor de plată (ex. existenţa surselor financiare necesare pentru plata obligaţiilor, înstrăinarea unor bunuri aparţinând societăţii în vederea sustragerii de la executare silită) nu se poate prezuma că acesta a acţionat cu rea-credinţă.
Aceasta deoarece buna-credinţă se prezumă, iar cel care doreşte răsturnarea acestei prezumţii are sarcina de a dovedi reaua-credinţă. Antrenarea răspunderii solidare în temeiul art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 presupune reaua-credinţă a administratorului care trebuie dovedită şi nicidecum o simplă culpă în exercitarea atribuţiilor legale în raport cu obligaţia de plata a creanţelor datorate statului. Reaua-credinţă trebuie de asemenea să existe la momentul la care obligaţiile fiscale trebuiau/puteau fi declarate şi plătite.
Decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată în acord cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, în sensul că nu arată argumentele pentru care s-a apreciat că reclamanta a acţionat cu rea-credinţă în scopul determinat de lege.
Prima instanţă nu face altceva decât să preia situaţia de fapt din decizia de angajare a răspunderii solidare în sensul că reclamanta cu rea-credinţă a diminuat baza de impozitare prin operaţiuni fictive, că nu a dat curs notificării pârâtei de a se prezenta la sediul organului fiscal pentru audiere şi exprimarea unui punct de vedere după declanşarea procedurii de atragere a răspunderii solidare şi că nu a prezentat documentele de evidenţă contabilă şi fiscală a societăţii însă niciuna din aceste situaţii nu se încadrează în cuprinsul prevederilor art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003. S-a încălcat astfel norma de drept material care reglementează condiţiile angajării răspunderii solidare a administratorului, prin neindicarea motivelor de fapt care ar justifica pertinent aplicarea art. 27 din Codul de procedură fiscală.
Concluzionând, arată că pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului în conformitate cu art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală pentru nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenta a obligaţiilor fiscale, organul fiscal este dator să indice, termenul în care ar fi trebuit declarată obligaţia fiscală, existenta surselor financiare necesare pentru plata obligaţiilor, dar şi reaua-credinţă a persoanei obligate solidar. Or, din cuprinsul actelor administrativ fiscale contestate, rezultă că organul fiscal s-a rezumat doar la a descrie situaţia de fapt şi de drept numai din punct de vedere teoretic, fără să demonstreze legătură de cauzalitate dintre declararea insolvabilităţii societăţii şi fapta reclamantei.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi art. 497 C. proc. civ.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.
În acest sens a precizat că argumentul nemotivării deciziei de angajarea răspunderii solidare, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond este neîntemeiat în condiţiile în care decizia are 5 pagini în care sunt expuse pe larg motivele, cât şi constatările, cu motivaţiile în fapt şi în drept aferente, pentru care a fost luată decizia privind atragerea răspunderii solidare a recurentei reclamante.
Faptul ca organul de inspecţie a emis o decizie de impunere care până în prezent nu a fost contestată conduce la prezumţia că aceasta este temeinică şi legală iar creanţele stabilite prin aceasta sunt certe, lichide şi exigibile.
În aceste condiţii organul cu atribuţiuni de colectarea a acestor sume a procedat legal la aplicarea singurei măsuri pe care o mai avea la dispoziţie pentru încasarea acestora şi anume îndreptarea către persoanele care au administrat societatea insolvabilă.
În speţă până la data finalizării inspecţiei fiscale nu s-a prezentat la sediul organului de control administratorul societăţii, nici o persoana împuternicită să o reprezinte şi nici la sediul declarat nu a fost găsită nicio persoană care să reprezinte societatea, astfel încât organul de inspecţie fiscală a procedat la stabilirea stării de fapt fiscale, pe baza datelor înscrise în evidenţa fiscal.
Subliniază că măsura de angajare a răspunderii s-a instituit cu respectarea prevederilor legale şi a principiului proporţionalităţii, fiind menţinut echilibrul între cerinţele creditorului fiscal şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Dreptul organului fiscal de a institui măsura de recuperarea sumelor este prevăzut de dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, motivaţia dispunerii măsurilor rezidă în existenta pericolului neonorării obligaţiilor fiscale şi imposibilitatea executării acestora dovedita prin lipsa de încasării prin măsurile de executare dispuse împotriva societăţii, şi a faptului ca societatea este în prezent insolvabilă şi în faliment.
Măsura nu este abuzivă în condiţiile în care societatea nu are bunuri identificate iar valoarea creanţei certe lichide si exigibile este de 3.639.360 RON.
Astfel, luarea măsurii de angajarea răspunderi solidare urmăreşte realizarea creanţei fiscale, având în vedere lipsa bunurilor mobile, imobile şi activelor societăţii, precum şi falimentul acesteia, prin raportare la valoarea obligaţiilor fiscale stabilite.
Arată şi că Decizia de impunere nr. x/27.02.2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.02.2015 emisă de Activitatea de Inspecţie Fiscală Bacău, reprezintă în fapt toata baza şi documentaţia ce a stat la baza emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare.
Organul fiscal ce are în atribuţiuni obligaţia de colectarea a sumelor stabilite de inspecţia fiscală, în urma constatării şi emiterii deciziei de insolvabilitate a S.C. B. S.R.L. şi a imposibilităţii de recuperare a sumelor stabilite de organele de inspecţie fiscale s-a îndreptat împotriva persoanelor vinovate de insolvabilitatea S.C. B. S.R.L., persoane care au avut atribuţii de conducere şi coordonare a societăţii pe perioada supusă inspecţiei fiscale ce a relevat aceste sume importante, neachitate către bugetul de stat, respectiv 2012-2015.
În drept, a întemeiat întâmpinarea pe dispoziţiile art. 205 şi 483 C. proc. civ. iar în temeiul prevederilor art. 411 din C. proc. civ. a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.
4.2. Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a arătat că prin întâmpinare, intimata nu răspunde punctual la motivele de recurs, ci se rezumă doar la descrierea succintă a situaţiei de fapt şi la menţiunea că organul cu atribuţiuni de colectare a sumelor de bani, a procedat în mod corect şi legal la aplicarea singurei măsuri pe care o mai avea la dispoziţie pentru încasarea acestora şi anume îndreptarea către persoanele care au administrat societatea insolvabilă.
Îşi menţine în totalitate criticile formulate prin motivele de recurs.
În drept invocă art. 201 alin. (2) C. proc. civ.
5. Soluţia instanţei de recurs
Obiectul prezentei cauze îl constituie decizia nr. 61/26.08.2015 de angajare a răspunderii solidare a reclamantei alături de debitoarea S.C. B. S.R.L. şi decizia nr. 5956/3.12.2015 prin care s-a soluţionat contestaţia prealabilă formulată de reclamantă împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare.
Instanţa de recurs reţine că prin decizia de angajare a răspunderii solidare contestată în cauză răspunderea reclamantei a fost angajată în solidar cu debitoarea principală S.C. B. S.R.L. în temeiul art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003) în forma sa incidentă în speţă.
Potrivit acestei dispoziţii legale, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspund solidar cu acesta administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Art. 43 alin. (2) lit. e) şi f) din Codul de procedură fiscală arată că actul administrativ fiscal trebuie să cuprindă motivele de fapt şi temeiul de drept al acestuia.
Aşa cum Înalta Curte a statuat constant în practica sa (de ex. decizia nr. 649/09.02.2010) motivarea actelor administrative reprezintă o condiţie de valabilitate a acestora, emitentului unui astfel de act revenindu-i obligaţia de a indica neechivoc elementele de drept şi de fapt care au stat la baza soluţiei adoptate, pentru a putea fi cunoscute de destinatar şi în funcţie de care să-şi poată formula eventuale apărări, pe de o parte, precum şi pentru ca instanţa de judecată să poată exercita un control efectiv a legalităţii actului, pe de altă parte.
Motivarea în fapt a actului administrativ, precum şi a actului administrativ fiscal, nu trebuie numai să existe ci să fie concordantă temeiului de drept în care actul a fost adoptat, să arate elementele factuale pentru care acesta este incident.
Or, în speţa dedusă judecăţii prin decizia de angajare a răspunderii solidare contestată emitentul s-a rezumat în esenţă la a arăta că obligaţiile fiscale pentru care s-a angajat răspunderea solidară a reclamantei ca administrator al S.C. B. S.R.L. provin din Decizia de impunere nr. x/27.02.2015, obligaţii care nu au fost achitate şi care au atras astfel starea de insolvabilitate a debitorului principal.
De asemenea în motivarea în fapt a deciziei de angajare a răspunderii solidare emitentul său se rezumă la a relua elemente factuale reţinute prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.02.2015 care au condus la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare prin Decizia de impunere nr. x/27.02.2015.
Aceleaşi împrejurări de fapt care au condus la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina debitorului principal şi pentru neachitarea cărora s-a declarat starea de insolvabilitate a acestuia nu pot constitui, potrivit art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, temei şi pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului debitorului principal, pentru aceasta fiind necesar a se prezenta şi demonstra faptele proprii ale administratorului societăţii a cărui răspundere solidară este angajată constând în nedeclararea sau neachitarea obligaţiilor fiscale precum şi săvârşirea acestora cu rea-credinţă, altfel spus, vinovăţia administratorului societăţii constând în intenţia acestuia de a nu declara sau achita obligaţiile fiscale ale debitorului principal.
Aceasta deoarece potrivit dispoziţiei legale care constituie temei al emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, răspunderea solidară nu este o consecinţă automată a declarării insolvabilităţii debitorului principal ci pentru atragerea sa este necesar să se stabilească fapte săvârşite de administratorul societăţii declarate insolvabile, cu intenţie, care să fi avut ca urmare nedeclararea sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor debitorului principal.
Prin decizia de angajare a răspunderii solidare ce face obiectul prezentei cauze niciunul din aceste elemente nu sunt prezentate şi analizate ceea ce conduce la concluzia nelegalităţii sale.
În speţă, Înalta Curte, din datele prezentate prin decizia de angajare a răspunderii solidare analizate reţine şi că inspecţia fiscală ca urmare a căreia s-a emis Decizia de impunere nr. x/27.02.2015 a avut în vedere activitatea societăţii în perioada 04.12.2012 - 30.09.2014 iar reclamanta a fost administrator al societăţii debitor principal începând cu 21.10.2013, ceea ce demonstrează încă odată că nu se poate stabili o legătură directă şi indisolubilă între eventualele fapte personale ale reclamantei şi cele reţinute de inspecţia fiscală, ce ar putea fi preexistente momentului de la care reclamanta a devenit administratorul societăţii.
În acest context se constată că argumentele pe care se fundamentează sentinţa recurată respectiv, de altfel foarte sumare, în sensul că este culpabilă atitudinea reclamantei constând în aceea că nu a achitat obligaţiile suplimentare de plată din Decizia de impunere nr. x/27.02.2015 nu sunt de natură a demonstra o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală în speţa dedusă judecăţii.
De asemenea, cele reţinute în sensul că reclamanta a refuzat nejustificat prezentarea documentelor de evidenţă contabilă şi fiscală a societăţii inspecţiei fiscale care s-a încheiat prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.02.2015 şi emiterea Deciziei de impunere nr. x/27.02.2015, ceea ce nu a fost reţinut în sarcina reclamantei prin decizia de angajare a răspunderii solidare, nu se circumscrie ipotezelor reglementate de art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală în care se poate antrena răspunderea solidară a administratorului societăţii declarate insolvabile.
6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Faţă de considerentele expuse, în baza disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamantă, se va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, se va admite acţiunea formulată de aceasta şi se va anula decizia nr. 5956/3.12.2015 emisă de D.G.R.F.P. Iaşi şi decizia nr. 61/26.08.2015 emisă de Serviciul Fiscal Municipal Oneşti.
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 211/F-CONT din 31 octombrie 2016 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează hotărârea atacată şi, rejudecând: admite acţiunea reclamantei în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Serviciul Fiscal Municipal Oneşti.
Anulează decizia nr. 5956/3.12.2015 emisă de D.G.R.F.P. Iaşi şi decizia nr. 61/26.08.2015 emisă de Serviciul Fiscal Municipal Oneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2019.