Trade union's appeal dismissed as time-barred; lower court's refusal of intranet access upheld.

Şedinţa publică din data de 08 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

La data de 18.01.2017, reclamantul, Sindicatul Poliţiştilor "Mihai Viteazul" a chemat în judecată Inspectoratul General al Poliţiei Romane, cu sediul în Bucureşti, Şos. x, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa sa se dispună:

- obligarea autorităţii administrative să permită accesul organizaţiei reclamante la reţeaua intranet INTRAPOL, secţiunea Organizaţii Sindicale, reţea administrată de pârâtă.

De asemenea, pe cale accesorie, solicită să se dispună:

- obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 50000 RON;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea reclamantului a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. de dosar x/2017

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 197/2017 pronunţată în data de 22.03.2017, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul SINDICATUL POLIŢIŞTILOR MIHAI VITEAZUL, în contradictoriu cu pârâtul INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE, având ca obiect "obligaţia de a face", ca neîntemeiată.

Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 197/2017 din data de 22.03.2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul SINDICATUL POLIŢIŞTILOR MIHAI VITEAZUL, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea recursului recurentul-pârât a menţionat, în esenţă, că instanţa de fond a respins cererea sa, reţinând formal şi lapidar că refuzul pârâtei este justificat prin prisma art. 22 alin. (2) din legea nr., 62/2011, considerând deci că accesul la un site public de informare se înscrie în noţiunea de facilităţi despre care face vorbire această dispoziţie legală, facilitate ce poate fi acordată doar preferential organizaţiilor reprezentative. Mai mult, în mod deliberat instanţa a denaturat temeiul de drept substantial al cererii de chemare în judecată, mutând discuţia pe aspectul reprezentativităţii.

Sub aspectul interpretării dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, instanţa dovedeşte din plin aplicarea greşită a normelor de drept material, prin extinderea noţiunii de " facilităţi necesare desfăşurării activităţii sindicale", la altceva decât a dorit legiuitorul, textul referindu-se în mod evident la facilităţi de ordin patrimonial, fiind de altfel aberant să poată fi reglementată o modalitate de cenzură a dreptului de exprimare. În textul de lege este vorba de anumite facilităţi de ordin material, cum ar fi sediu, logistică, autoturism, ce pot fi puse la dispoziţia organizaţiilor representative şi, în nici un caz acesta nu se referă la modalităţi de comunicare sau afişare a comunicatelor sau informaţiilor provenite de la sindicate, aceasta nefiind o facilitate acordată de angajator, ci un drept fundamental al organizaţiei sindicale.

Raportat la aceste prevederi, instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material, extinzând nejustificat sensul legii. Totodată, susţine recurentul că motivarea nu are legătură cu obiectul cererii, în condiţiile în care nu a solicitat sub nici o formă facilităţile materiale prevăzute de art. 22 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, singura discuţie legată de acest text fiind doar referitoare la inaplicabilitatea lui în speţă. De fapt, raportat la obiectul cererii, menţionează recurentul că hotărârea nu este motivată, instanţa concluzionând în mod absurd că " Accesul la o reţea intranet administrate de pârâtă se înscrie în noţiunea de facilităţi despre care face vorbire această dispoziţie legală", fără a motiva în vreun fel această conclzuie pripită şi absurd.

Faţă de aceste considerente, redurentul - reclamant solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, cu luarea în considerare a susţinerilor şi aplicarea corectă a legii.

Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române a depus întâmpinare, în cadrul căreia a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat şi menţinerea dispoziţiilor instanţei de fond, ca fiind legală şi temeinică, autoritatea susţinând că instanţa a transpus în mod corect prevederile legale raportat la cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, iar criticile acestuia sunt neîntemeiate.

Răspunsul la întâmpinare

Recurentul - reclamant nu a formulat Răspuns la întâmpinarea intimatului - reclamant.

Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Înainte de a proceda la analizarea criticilor formulate de recurentul -reclamant pe fondul recursului declarat împotriva sentinţei nr. 197/2017 din 22 martie 2017, Înalta Curte, va verifica mai întâi dacă a fost respectat termenul de declarare a recursului, astfel cum este prevăzut la art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit articolului 20 din Legea nr. 554/2004 " Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", iar potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ. " Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs…".

În cauză, în ceea ce priveşte recursul formulat de reclamant împotriva sentinţei de fond, se constată că sentinţa recurată a fost comunicată recurentului la data de 26 aprilie 2017 (dosar fond) iar cererea de recurs a fost depusă direct la Compartimentul Registratură al instanţei de fond, la data de 15.05.2017, în condiţiile în care ultima zi de declarare în termen a recursului era data de 12.05.2017, iar din dosar nu rezultă că recursul a fost transmis prin alte mijloace - poştă, servicii specializate de curierat, unităţi militare sau locuri de deţinere - care să determine calcularea termenului prin raportare la alte date, rămânând astfel valabilă data înregistrării recursului la instanţa de fond.

În raport de aceste date, se constată că recursul promovat împotriva sentinţei nr. 197/2017 a fost declarat şi motivat cu depăşirea termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate, prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004, incidentă în prezenta cauză, termen care s-a împlinit pentru recurentul-reclamant la data de 12.05.2017.

Prin dispoziţiile din C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege, legalitatea căilor de atac fiind un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece, se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Aşadar, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Potrivit dispoziţiilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ. " Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs" iar potrivit dispoziţiilor 489 alin. (1) din acelaşi act normativ " Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal..."

Aceste norme imperative instituie în sarcina recurentului obligaţia de a exercita acest drept procesual de atacare a hotărârii judecătoreşti într-un anumit termen, imperativ prevăzut de lege, motivarea cererii după împlinirea termenului legal, atragând, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii recursului.

În cauză, astfel cum s-a constatat, recurentul a exercitat calea de atac după împlinirea termenului legal şi fără a dovedi că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 186 C. proc. civ., conform cărora:

"(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.

(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen."

De altfel, Înalta Curte constată că recurentul- reclamant nici nu a solicitat repunerea sa în termen.

Astfel, instanţa de control judiciar are în vedere dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd următoarele:

"Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Pe cale de consecinţă, neexercitarea dreptului procesual - în speţă, a recursului - în cadrul termenului imperativ stabilit de lege, atrage sancţiunea prevăzută de art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., care este decăderea, iar consecinţa este rămânerea definitivă a hotărârii la data expirării termenului, astfel încât, aceasta nu mai poate fi analizată.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, neidentificând existenţa vreunui motiv de ordine publică, care ar putea atrage nulitatea hotărârilor recurate, în temeiul art. 489 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul promovat de reclamantul Sindicatul Poliţiştilor " Mihai Viteazul", ca tardiv, aplicând astfel şi sancţiunea juridică a decăderii părţii din exercitarea dreptului de declarare a acestei căi de atac, sancţiune prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., pentru neexercitarea sa în termenul legal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Sindicatul Poliţiştilor " Mihai Viteazul" împotriva sentinţei nr. 197/2017 din 22 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 noiembrie 2019.